Radu Gyr
Doctor în Litere, conferenţiar universitar, cu o activitate literară variată, Radu Gyr (1905-1975) a îmbrăţişat cu dăruire crezul generaţiei sale, pentru care a şi fost condamnat la 12 ani de închisoare. 
Trimis pe front pentru „reabilitare”, la întoarcerea în ţară e închis din nou. în 1956 este eliberat – se pare că la intervenţia preşedintelui Indiei, rugat în acest sens de Eliade – dar nu pentru multă vreme. În 1958 este arestat din nou şi condamnat la: moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită a fi „manifest revoluţionar”. Pedeapsa i se comută în muncă silnică pe viaţă. Este dus la Aiud, unde cu slove de gând (căci hârtia şi creionul nu existau, iar scrisul cu pai pe bocancul prăfuit era o crimă aspru pedepsită) a făurit mii de versuri – hrană, haină şi căldură pentru deţinuţii flămânzi, goi şi îngheţaţi. Deşi regimul comunist l-a discreditat – în închisoare şi după eliberare – silindu-l să-şi renege crezul, poetul a lăsat o „mărturisire de credinţă” care-i serveşte ca pledoarie de dincolo de mormânt:
„Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, daca aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare astăzi bună sau rea, întemeiată sau gteşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată, i-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte. Prăbuşiri de idealuri, năruiri de aspiraţii înregistrăm cu toţii. Şi poate, uneori greşim tocmai în credinţele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greşit şi unde nu.”
Versurile lui Radu Gyr poartă pecetea Duhului Sfânt…
Colindă
A venit şi-aici Crăciunul
să ne mângâie
surghiunul.
Maica Domnului curată,
ad-o veste minunată!
Înfloreşte-n prag
ca o zi cu soare.
Zâmbetul tău drag
Îi aşteaptă-n prag,
cei din închisoare.
Cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge,
Cade albă nea
peste viaţa mea,
care-aici se stinge.
O, Iisuse Împărate,
iartă lacrimi şi păcate!
Vin’ de-alin uşor
rănile ce dor,
cerul ni-l descuie.
Noi te-om aştepta,
căci pe crucea Ta
stăm bătuţi în cuie!
Cântec deplin
N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Că nu te-nalţi din praf,
dacă nu cazi cu fruntea jos, în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară.
Psalm
Sunt, Doamne, copt pentru cules,
nu că mi-s anii grea recoltă,
cât mi-este inima o boltă
de crengi, sub rodul tot mai des.
Sunt, Doamne, copt pentru cules…
Sunt numai fructe şi balsam.
Cu cât adun pe trup rugină,
cu-atât mi-e sufletul grădină,
şi-i toată roade, ram de ram.
Sunt numai fructe şi balsam…
Lui Radu Gyr
Andrei Ciurunga
Când noaptea mă prindea de caraulă,
însângerat de-al dorurilor şir,
Iisus venea la mine în celulă,
adus de mucenicul Radu Gyr.
„Piramidă”,
ultima poezie scrisă de Radu Gyr,
un autroportret gravat pe crucea de pe mormântul poetului
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-fi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi, sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pe lângă rugăciune, lumina poeziei lui Radu Gyr a fost liantul care a legat inimă de inimă, suflet de suflet, ca zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. O strofă – două ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram bogaţi.
În vremea aceasta el, topit de foame, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleşuv înainte de vreme, izbit de pereţi, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr?
N-am termen de comparaţie. Fremăta celularul şi Zarea de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belşug: hrană pentru suflete strivite, hrană pentru minţi secătuite de lipsa de informaţie, de posibilitatea de a fi de folos.
Binecuvântatul calorifer era firul de telefon care lega celulă de celulă, om de om. Era un zumzet ca de stup. Scară la cer a fost ţeava caloriferului, pe care circula şuvoiul poetic ce întrema şi întărea speranţele obidiţilor veacului! Punte salvatoare peste prăpăstii, care a salvat vieţi, a vindecat răni.
Cum să-ţi mai fie foame sau frig, când sub frunte se instala lumina:
Pe-o sprânceană de lumină,
Lângă-o lacrimă de rai,
Verdea culme carpatină
Rotunjeşte dulce plai…
Şi plecam pe vechile culmi carpatine, însoţiţi de Iancu Jianu, de ciobanii Mioriţei, de „clopotarul din stele”, de „iconarul de lângă rai” şi de mulţimea de eroi din baladele sale. Părăseam celula, fugeam din iad şi ne retrăgeam acolo sus, unde aripile sufletului se desfăşurau în voie, în libertate, în toată măreţia lor.
Aceasta a fost opera lui Radu Gyr pentru cei mai mulţi dintre noi. Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi.
(IlieTudor)
Nichifor Crainic
„Acei care vor să ştie cine am fost să mă caute în scrierile mele, în revista „Gândirea”, al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română, printre membrii căreia m-am numărat. Acolo sunt eu”.
În cei 15 ani de temniţă executaţi la Văcăreşti şi Aiud sub acuzaţia de „criminal de război”, Nichifor Crainic (1889-1972) a compus în memorie sute de poezii de mare frumuseţe şi adâncime, devenind, împreună cu Radu Gyr, marii imnografi ai temniţelor româneşti, care au întărit şi cuminecat cu versurile lor sufletele deţinuţilor de-a lungul unui martiriu de zeci de ani.
Am fost făcut să n-am
Am fost făcut să n-am
pe-acest pământ nimic.
Ca pasărea pe ram
cobor şi mă ridic!
Din dragoste de neam
Pornit-am ca să cânt
moşia-n care n-am
doi coţi pentru mormânt.
Şi pentru-aceasta fac
osânda cea mai grea,
nici zdreanţa-n care zac
nu e măcar a mea.
Şi dac-am fost poet
sau luptător de rând,
azi sunt doar un schelet
ce spânzură de-un gând…
La geam grilajul des
rânjeşte guri de fier,
lăsându-mă să ies
cu sufletul la cer.
C-am fost făcut să n-am
pe-acest pământ nimic.
Ca pasărea pe ram
cobor şi mă ridic.
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Întrebat-am vântul, zburătorul,
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Taine necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.
Cântecul potirului
Când holda tăiată de seceri fu gata,
Bunicul şi tata
Lăsară o chită de spice-n picioare,
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu’ Hristos.
Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica şi mama,
Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii,
Că pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e barba lui Domnu’ Hristos.
Din coarda de viţă ce-nfăşura crama
Bunica şi mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea:
– Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La casnele Domnului nostru Hristos.
Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul şi tata
În joc de călcâie jucând nestemate
Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,
– Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Hristos.
Şi iată potirul la gură Te-aduce,
lisuse Hristoase,
Tu, jertfa pe cruce;
Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu!
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine
Eşti totul în toate şi toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Hristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,
Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.
Eu am trăit
De bezna ta, o, moarte, nu mă tem,
Eu am trăit –
Şi ştiu că va să vii. Deci nu te chem.
M-am împărţit prietenilor mei
În clipele de aur şi de scrum
Prin mine să-i îmbun, şi eu prin ei.
Şi-n sus, pe drumul fără căpătâiu,
Prin colţi de stâncă paşii mei călcară
Şi-avui ades prăpăstii sub călcâiu.
Şi trăznetul mi-a doborât înalţii
Stejari ai năzuinţii,
Dar din nădejdea mea zbucniră alţii.
În viaţă crezul meu e ca un stei:
Oricât de greu ciocanul sorţii cade,
Nu-l sfarmă, ci doar scapără scântei.
Când ce clădeam s-a dărâmat, am reclădit;
N-am izbândit ca Meşterul Manole,
Dar am zidit mereu: eu am trăit.
Şi-ades, plătit cu trude sângerii,
Tot cerul l-am răsfrânt
În iezere de limpezi bucurii.
De bezna ta, o, moarte, nu mă tem,
Eu am trăit
-Şi ştiu că va să vii. Deci, nu te chem.
Tu – paraclisierul năimit
Ce stinge candelabrele-n altare
Când liturghia vieţii s-a sfârşit.
Eu am trăit.
Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin
În legătură cuposturi
Articole – Vulpea și nevăstuica – fragment din cartea „Bunicul din Cer”
- carmen
- martie 27, 2026
- 11:45 am
Articole Fragment din cartea: „Bunicul din Cer” – Povestea tabloului –
- carmen
- martie 18, 2026
- 7:52 am
