TÂRGU OCNA sau Lumina din răni

Închisoarea din Târgu-Ocna a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, la iniţiativa unei domniţe din familia boierească Ghica-Comăneşti, îngrozită de traiul osândiţilor la muncă silnică în ocnele de sare din apropiere. Aceştia nu erau scoşi la suprafaţă decât cu ocazia marilor sărbători, restul timpului petrecându-l sub pământ. Domniţa construieşte nişte clădiri – cele mai vechi ale închisorii -în care să locuiască osândiţii, urmând a fi coborâţi în ocnă doar pentru muncă. După ce munca silnică în ocnele de sare a fost desfiinţată, Târgu-Ocna a devenit închisoare cu regim normal. Între cele două războaie mondiale, la iniţiativa doctorului Ioan Cantacuzino au mai fost adăugate câteva clădiri, devenind închisoare cu regim de sanatoriu pentru deţinuţii bolnavi de TBC. (Monahul Moise, Sfântul închisorilor)

Aici au fost expediaţi TBC-iştii cu condamnări mari din toate închisorile din ţară, de la Canal, din mine, din beciurile Securităţii şi din lagărele de muncă forţată. Fiecare aducea amprenta unui anumit gen de suferinţă, căci regimurile de exterminare au fost diferite. 

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Într-o seară am ajuns la Târgu Ocna. Era o seară de primăvară, cu miros de tei, luna pe cer. Ne aşteptau nişte gardieni bătrânei, din garda veche, cu nişte puşti de-alea mari. Noi, repede, învăţaţi pe fugă, cu „banditule, mişcă!”, cu înghionteli… Unul dintre ei ne-a zis:
– Staţi, taică, mai încet…!
Când am auzit noi cuvântul acesta, „taică”, nu ne-a venit să credem. Am văzut apoi o clădire luminată. Ne-au dus într-o cameră unde erau opt paturi, cu saltea! La Piteşti sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, câte două-trei, fiind noi cu mult mai mulţi peste limita normală. Aici, ferestrele erau fără obloane, un WC într-o cameră alăturată. Era… fericire! A doua zi am rămas înmărmuriţi. Ne-au scos în curte, de neimaginat, să ne întâlnim cu ceilalţi! Iarbă pe jos, ne-am tăvălit, era ceva grozav.
(Pr. Constantin Voicescu)

Pentru cineva ieşit din iadul de la Piteşti, Tîrgu-Ocna părea o binefacere cerească.

Margareta Danielescu, medicul oficial al închisorii, o femeie cu suflet mare – ajutată de deţinuţii medici sau studenţi la Medicină – a făcut tot ce îi sta în putinţă pentru îngrijirea bolnavilor. Aceştia nu primeau un tratament special pentru tuberculoză, dar alimentaţia bună şi medicamentele tonice dădeau în unele cazuri rezultate spectaculoase. Pe de altă parte, în lipsa unui tratament adecvat, mulţi deţinuţi nu vor rezista şi vor muri.

Ofiţerul politic aştepta un moment prielnic pentru a declanşa reeducarea. Pronia dumnezeiască, atenţia şi solidaritatea deţinuţilor precum şi atitudinea doctoriţei Margareta Danielescu, care a protestat la Direcţia Penitenciarelor, au zădărnicit cele două tentative de reeducare.
(Monahul Moise, Sfântul închisorilor)

Mi-e aşa de dor de Târgu – Ocna!

S-a format la Târgu-Ocna mai mult decât o comunitate, o adevărată familie duhovnicească. S-au realizat aici legături mai puternice decât legăturile de sânge. (…) Am simţit şi am trăit aici sfinte şi adevărate bucurii. De aceea îl înţelegeam pe prietenul meu Sami, care după eliberarea din ’54-, în vacanţa dintre două închisori, îmi spunea: Mi-e aşa de dor de Târgu-Ocna!”. Pentru că acolo am înţeles ce înseamnă libertatea în Hristos. Bucuria şi libertatea aceea nu ni le putea lua nimeni.
(Pr. Constantin Voicescu în Monahul Moise, Sfântul închisorilor)
Aniversarea

Dan Staicu
Astăzi e ziua mea: aniversarea.

E frig şi plouă necurmat…

Deasupra-i cerul negru, încruntat,

jur-împrejur, întunecată, zarea…

Pe gratiile celulei ploaia s-a prelins

şi lângă geam podeaua e udată…

Simt inima în mine îngheţată:

într-însa parc-a nins…

Dar ca o rază mă-nseninează

o strângere de mână viguroasă:

„Mulţi ani, măi frate!”…

Simt inima în piept cum mi se zbate

de parcă de acolo-ar vrea să iasă.

„Multi ani! Mulţi ani!”…

Îmi simt obrajii calzi,

un nod în gât şi ochii-nlăcrimaţi

şi strângere de mâini de camarazi, de fraţi!

În inimă s-a strecurat căldură nouă:

cât de frumoasă este ziua mea,

cu toate că-s închis şi că afară plouă!

Consider de mare ţinută creştină atitudinea unor oameni care fără să aibă o înclinaţie mistică deosebită, au fost tot timpul de un ajutor extraordinar. Ei au făcut un gest care merită să fie menţionat. Este vorba despre patru deţinuţi, bolnavi şi ei de TBC, dar cu o formă mai uşoară, care s-au hotărât să spele toate rufele celor ce nu mai puteau să facă lucrul acesta. Au fost mai mulţi care au ajutat periodic la spălat, dar patru dintre ei au făcut treaba aceasta zi de zi, vreme de vreo trei ani: Mihai Pârău, Sandu Alexandrescu, Alexandru Angelescu şi Ionaş Plopeanu.
Spălau afară, în nişte lighene date de administraţie. Munca aceasta le lua câteva ore în fiecare zi. Vara era mai simplu, dar iarna apa era rece ca gheaţa şi oamenii aceştia, bolnavi la rândul lor, stăteau în frig şi erau cu mâinile roşii ca racul. Din duh creştin, nu din alte motive, şi-au asumat această muncă.
(Jenică Popescu în Monahul Moise, Sfântul închisorilor)

Ioan Cazacu era cel care împletea îmbrăcăminte din fire de lână cu o răbdare rar întâlnită la tineri de vârsta noastră, iar cea mai mare parte din timp şi-o petrecea ghemuit cu andrelele în mână, confecţionând pentru cei în suferinţă ciorapi, flanele, băşti… O fire deschisă, cu sufletul cald, gata de sacrificiu şi să sară în ajutorul celor care au nevoie. A fost un luptător în linia întâi, confundându-se integral cu ceea ce s-a numit „fenomenul Târgu-Ocna”, adică lucrarea cu orice preţ a poruncilor lui Hristos, adică cele dătătoare de viaţă veşnică.

Creştinism primar la Târgu-Ocna
Temniţele sunt argumentul forte al comuniştilor. Am aflat că nu moartea este cea mai mare spaimă: robia până la pervertirea lăuntrică este cheia de bază a insuportabilului, atunci când răul devine ireversibil şi atotcuprinzător.
Ne aflam în sanatoriul penitenciar din Târgu- Ocna, sanatoriu modern, menit să disimuleze adevăratul chip al temniţelor. Tuberculoşii de aici purtau în cugetele lor amintirile din Piteşti, Gherla, Canal, din mine şi din lagărele ucigaşe.
Atmosfera din penitenciarul Târgu-Ocna era de înaltă ţinută. În primul rând se remarca religiozitatea sinceră, manifestată într-o comuniune impresionantă ce gravita în jurul lui Valeriu Gafencu, un om inteligent şi plin de dragoste, în care sălăşluia Hristos.
Se redescoperea creştinismul în formele lui originare. Se trăia Rugăciunea inimii ca în vremurile de intensă spiritualitate. Sufletele se curăţau în spovedanii şi în mărturisiri reciproce sincere, prieteneşti. Dragostea dintre noi era puternică, încât n-o putea spulbera teroarea cumplită în care trăiam.
Era o mare întrecere în dăruire reciprocă. Nimeni nu mai aparţinea luişi, ci comunităţii. Totul era obştesc şi fiecare îşi dădea cu bucurie şi cămaşa, şi pâinea, şi medicamentul, şi viaţa – unul pentru altul, unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Eram un suflet, o voinţă, un cuget, o speranţă. Fiecare era o comoară a tuturor. Aşa creşteam sufleteşte şi ne uneam tot mai mult cu Hristos, Care se făcea simţit, viu, prezent, activ.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Am cunoscut în viaţa mea fel de fel de oameni, atât înainte cât şi după detenţie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia şi să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Orice noţiune aş folosi pentru a-l face şi pe altul să înţeleagă cine a fost acest tânăr şi ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos. Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propoziţie: era un înger în chip de om.
(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării)

Cea mai frumoasă prezenţă de la Târgu-Ocna, după Valeriu, a fost Gheorghe Jimboiu.
În anii 1944 – 1948 Gheorghe conducea studenţimea din Braşov. Se pregăteau de luptă împotriva comuniştilor. A fost arestat în 1949. A fost supus timp de un an unei anchete dure, care i-a distrus sănătatea. în timpul torturilor s-a rugat cu putere şi spunea că a simţit real ajutorul lui Dumnezeu. A primit 15 ani de muncă silnică şi a fost adus la Târgu-Ocna, căci pe lângă ciroza hepatică de care suferea se îmbolnăvise şi de TBC.
Între noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obişnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniştit. Era senin şi evident desprins de cele lumeşti. Înseta după apele cele mai adânci ale vieţii lăuntrice. Când a aflat de rugăciunea minţii, a început s-o practice, înlocuind treptat Psalmul 50. Înainta repede şi intens. În curând a început s-o rostească în inimă. Simţea un plâns răcoritor curgând înăuntru. Vedea lumina lăuntrică. Se bucura de darurile Duhului Sfânt. Era feciorelnic şi hotărât să rămână toată viaţa al lui Hristos, căci râvna lui pentru Dumnezeu îl mistuia cu slava vieţii veşnice.
Din Târgu-Ocna a fost dus la Caransebeş şi apoi la Aiud. După cincisprezece ani de detenţie, când mai avea câteva zile până la eliberare, s-a stins, conştient, împăcat şi încredinţat că în lume va birui Hristos. Este înmormântat fără cruce în cimitirul politic din Aiud.

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Un om fericit- Valeriu Gafencu
Printre locatarii camerei 4 se afla şi Valeriu. La acea vreme el ajunsese la maturitatea duhovnicească. Era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransingent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracţie – şi toate acestea din patul în care zăcea ţintuit de o boală grea şi îndelungată.
În ultimii doi ani el nu s-a mai putut aşeza întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea rezemat de marginea patului, iar capul îi cădea în piept. Tusea îl epuiza, se congestiona şi adesea scuipa sânge. Atunci durerea îi fura zâmbetul curat şi înţelept.
Zâmbea şi prin somn. Somnul lui se contopea cu starea de veghe şi adesea s-a întâmplat să ne spună că în timp ce noi aveam impresia că doarme, el de fapt se ruga. Rugăciunea lui continua şi în somn, şi asta îi dădea pe chip o strălucire bine-plăcută, care se răspândea şi în jur.
Valeriu nu era însă un om fericit decât printr-un mare efort lăuntric şi mai ales prin darul lui Dumnezeu, care era deplin şi puternic în el, întărindu-l să biruiască suferinţa prin trăirea în duh. Atât temnicerii şi reeducaţii, cât şi prietenii erau impresionaţi de „ceva” din Valeriu, dar puţini au ştiut că acel „ceva” era Hristos. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Sub crucea grea ce mă apasă sânger,

Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,

Din când în când din cer coboar-un înger

Şi sufletul mi-l umple de credinţă:

M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Despre curăţirea lăuntrică

Când se simţea mai bine, Valeriu vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată – curăţirea lăuntrică şi unirea cu Hristos. Spunea:
– Prin Botez am primit Harul curăţitor, iar prin ungerea cu Sfântul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creştini numai cu numele. Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii mistic, e demodat să fii moral! Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viaţa, or noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Darurile Duhului
Îi purta pe toţi în inima sa. Ştia că va muri şi dorea să se sfârşească dăruindu-se necontenit, aşa cum făcuse mereu. Pentru fiecare găsea cuvântul ori gestul potrivit. Printre darurile pe care le avea era şi acela de a cunoaşte oamenii, de a pătrunde în sufletele lor, de a-i orienta în viaţă. Odată mi-a mărturisit:
– Cu unii din cei care vin la mine am de luptat din greu, dar sunt suflete bune şi până la urmă ajung la adevăr. Alţii se deschid ca nişte potire de cristal şi primesc cuvântul lui Dumnezeu cu dragoste şi râvnă. Cu alţii mă înţeleg dintr-o privire, dintr-un gest şi apropierea noastră este profundă. Aici au fost adunate mărgăritare de preţ ale împărăţiei lui Dumnezeu. Simt că şi reeducaţii îşi pleacă ochii când ne întâlnim privirile, ba unii chiar pândesc momentul potrivit să-mi împărtăşească un gând bun. E minunată lucrarea lui Dumnezeu!
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Mângâierea Maicii Domnului
În noaptea asta am privegheat. Aşteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în minte, îl desluşeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale şi trebuie s-o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid şi senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare, am ridicat privirea şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus:
– Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez, îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!
Apoi Maica Domnului a dispărut şi am rămas copleşit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nicio fotografie.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,

Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi.

Cu hoţii în acelaşi cimitir,

Căci crezul pentru care m-am jertfit

Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.

Morţi îngereşti la Târgu-Ocna

Plecarea Părintelui Gherasim
C-tin Aurel Dragodan

Cu faţa de ceară.

Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,

Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,

învăluindu-ne cald cu surâsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt

Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul,

Dar tainic el spune Rugăciunea inimii neîntrerupt:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

În noaptea aceasta,

din temniţă gândul ne zboară

Prin neaua Crăciunului dalb, să colinde-amintirea.

Pe mucede paie, părintele Gherasim trage să moară.

E grea răsuflarea, sleită privirea.

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav,

Ioan şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.

Viaţa mai pâlpâia ca o candelă ce se stinge în trupul schilav;

Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.

Domnea-n încăpere o linişte grea.

Doar aripe de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos.

Departe, copii cântau un cântec de stea.

Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.

Părintele Gherasim era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.
Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna ca să moară „umanitar”.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Părintele Gherasim Iscu îmi spunea:
– Frate Mihai, când închid ochii aud nişte melodii deosebit de frumoase. Nu pot să-ţi spun ce cântece şi ce frumuseţi, n-am cuvinte!
(Pr. Mihail Lungeanu în Monahul Moise, Sfântul închisorilor)

Era acolo, în camera muribunzilor, un student la Medicină, Traian Maniu. Avea paraplegie, adică de la jumătate era paralizat, cu escare pe tot corpul – la spate i se vedea osul sacru – şi mirosea de la escare un miros ca la canal. În fiecare zi îi făceam pansament şi îi scoteam puroi cu sonda, Discutam cu el. Nu era credincios. Valeriu, care era cu patul alături, vorbea mult cu el. A hotărât să ne rugăm o săptămână pentru Traian şi să spunem fiecare, de mai multe ori pe zi, Psalmul 50.
După asta, Traian s-a întors la credinţă, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Îmi spunea:
– Măi Mihai, am o stare de euforie, ce nu pot să-ţi spun. Simt o bucurie deosebită!
Mi-am adus aminte de ce se spune în Acatistul Mântuitorului: „Iisuse, bucuria inimii mele!”.
A murit liniştit.
La Târgu-Ocna, la camera numărul doi era Sava Ilie, student care trecuse şi el prin iadul de la Piteşti. Într-una din zile a venit la patul lui Ilie unul din cei care-l bătuseră la Piteşti. A îngenuncheat lângă patul său şi i-a cerut iertare. Ilie l-a iertat şi i-a vorbit aşa de frumos, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic grav între ei. După aceea, pe parcurs, au murit amândoi. Mai întâi Ilie iar mai apoi, după vreo doi ani, a murit şi celălalt.
(Pr. Mihail Lungeanu în Monahul Moise, Sfântul închisorilor)

Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.
– Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:

-S-a sfârşit!
A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote.
Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)
După stingerea lui din viaţă, în tot sanatoriul s-a aşternut o tristeţe profundă. Chiar şi cei ce mimau poziţia de reeducaţi erau impresionaţi. La Târgu-Ocna au murit mulţi şi au murit împăcaţi cu Dumnezeu şi semenii lor. Niciodată însă întreaga noastră colectivitate n-a fost mai profund afectată ca în această tristă zi.
Când murea cineva, cadavrul era ridicat de pe secţie într-o ladă care servea la transportul tuturor până la groapă. Acolo erau aruncaţi, fără coşciug, în groapa comună. Până la înhumare, lada era aşezată lângă zidul exterior, unde se afla un fel de paravan din piatră. La scurt timp după ce Valeriu a fost scos din secţie a început să ningă liniştit, cu fulgi mari, care în scurt timp au acoperit totul cu un strat imaculat ca şi sufletul lui curat. A fost pentru prima şi ultima dată in viaţa mea când am avut convingerea că trăiesc în preajma unui sfânt.
(Aristide Lefa în Studentul Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor din România)

La Târgu-Ocna era o capelă veche, dezafectată prin ’51-’52. În ’54 s-a mers şi mai departe cu pângărirea: am primit cârpe de spălat pe jos în secţie, care erau bucăţi de acoperământ de pe Sfânta Masă din altar. Le-am strâns una câte una şi le-am pus la adăpost într-o saltea. Într-o zi am găsit printre cârpe un patrafir vechi. L-am cusut în paltonul în care mă zgribuleam toată ziua şi chiar – adevărată minune – am reuşit să-l scot când m-am eliberat.
*
Din clipa aceea Constantin Voicescu a hotărât că, dacă-l va scăpa Dumnezeu, va face preoţie. Şi a făcut, cu harul lui Dumnezeu, o preoţie sfântă!
(Pr. Constantin Voicescu)
Dăm slavă lui Dumnezeu că pe pământul ţării acesteia au crescut atâţia martiri! Asta ne obligă foarte mult pe noi. Va veni vremea să se afle tot şirul acesta al martirilor, de la cei de demult până la aceştia care au trăit în vremea noastră. Pământul din jurul închisorilor şi alte locuri din ţară sunt pline de oseminte ştiute şi neştiute ale celor ce au fost ucişi şi care au mărturisit pe Hristos până-n ultima clipă. (Pr. Constantin Voicescu)
Părintele Voicescu, un suflet mare şi un trup firav, care odihneşte în cimitirul euvioşilor de la Cernica

Ioan Ianolide a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de înţelepciune şi tăria de a le putea depăşi. Era un fel de alter ego al lui Valeriu Gafencu. (Aristide Lefa, Fericiţi cei ce plâng)

Puterea dragostei

M. era un tânăr frumos, inteligent, cutezător şi plin de elan. A intrat în „tură” la Piteşti cu eticheta de „mare bandit” şi „reacţionar”. Timp de trei luni, zi şi noapte, a fost supus unor torturi înfiorătoare, până ce a cedat. A devenit unul dintre bătăuşi. Lovea cu sete, fără milă, cu forţă nebunească. Nu avea decât vreo douăzeci şi doi de ani. S-a îmbolnăvit grav de TBC pulmonar. Făcea temperatură, scădea la cântar şi avea hemoptizii mari. Era candidat la moarte. În această stare a fost adus la Târgu-Ocna.
Aici se comporta ca un vehement şi necruţător reeducat, înjurând, acuzând, ba chiar, cu eforturi imense, lovind. A venit însă o zi când M. a fost mutat cu patul în camera 4, a celor muribunzi, unde se afla şi Valeriu şi unde domnea un duh de pace şi dragoste creştinească. Din clipa când a trecut în camera 4, M. a încetat cu orice manifestare urâtă. Începuse să iasă de sub obsesia fricii şi să intre sub influenţa binefăcătoare a atmosferei curate pe care o răspândea Valeriu. Lângă patul lui mai era încă un reeducat.
Într-o zi i-am spălat pe amândoi pe mâini şi pe picioare. Cruste groase de mizerie şi sânge le acopereau pielea. Am încălzit apă şi cu răbdare am încercat să înmoi şi să îndepărtez crustele. Riscam însă să fac răni, aşa încât am recurs la mai multe spălături.
M. s-a supus fără murmur. Într-un moment când a simţit că nu este auzit de vecinul său reeducat, mi-a şoptit:
– Mă spălaţi pe mâini şi pe picioare, dar pe ele nu e numai mizerie, ci este sângele pe care l-am vărsat, sângele fraţilor şi prietenilor mei!
A tăcut puţin şi a adăugat:
– Ştiţi că vă aşteptam să intraţi în „tură” şi că v-aş fi ucis cu aceste mâini? Sufletul îmi tremura de emoţie, de milă, de durere. Ce puteam să-i spun?!
– Taci, i-am zis, totul a trecut. Ne-a scăpat Dumnezeu! Dacă poţi, roagă-te! Emoţionat, el mi-a prins mâna şi mi-a sărutat-o. (…)
Aşadar M. se apropia de moarte. Am fost chemat de urgenţă la patul lui. Îşi trăia ultimele ceasuri.
– E greu, e îngrozitor, sunt un criminal… am ucis… iertaţi-mă! înşira el cuvinte convulsionate şi întretăiate de pauze cu respiraţie grea şi puls slab.
Vecinul său reeducat l-a simţit că se agită, i-a fost milă şi a încercat să-i vină în ajutor. Deci a întins mâna, l-a atins şi i-a spus:
– Linişteşte-te, nu te mai chinui, de acum ai scăpat!
M. însă n-a înţeles intenţia lui, ci probabil a revăzut Piteştiul, s-a speriat, în mintea lui a reapărut Ţurcanu cu toată grozăvia reeducării, încât a reintrat în starea de panică dementă şi drăcească. Se învineţise la faţă, chipul puhav se schimonosise hidos şi striga:
– Nu, nu! Ţurcanu e un geniu! Reeducarea trebuie să meargă peste cadavre până la capăt! Trebuie ucişi toţi bandiţii, trebuie…
Efortul îl epuizase şi am crezut că va muri. Ne rugam adânc. A stat o vreme la cumpăna dintre viaţă şi moarte, apoi a redeschis ochii pentru ultima oară. Era din nou senin, conştient de clipa aceea şi de toate. Plângea. A vorbit greu, dar clar:
– Iertaţi-mă! Cred în Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Nu mă părăsiţi, vă rog… vă rog!… Şi aşa şi-a dat sufletul, uşor ca un pui.
De atunci port în mine tragedia acestui copil. Caut să înţeleg, mă rog necontenit şi mă doare în adâncul sufletului. Adevăraţii vinovaţi benchetuiesc şi pun la cale alte crime tot atât de înfiorătoare, iar lumea doarme inconştientă, indiferentă, străină de cauză.
Tu, omule, de oriunde ai fi, vei fi viitorul caz M.!
Cine are ochi de văzut, poate observa în lumea largă procesul reeducării materialist-dialectice, atee, imorale, decadente şi respingătoare. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Martirii
În câteva rânduri am primit pachete de acasă. Unii au primit streptomicină, care pe atunci făcea minuni în bolile de plămâni. Ofiţerul politic, un diavol cu chip de om, i-a chemat pe câţiva din aceştia şi le-a spus:
– Uite medicamentele, ţi le dau dacă dai informaţii!
Adică să devină informatori. Eu ştiu trei care au refuzat: Gheorghe Niţescu, Ion Sultaniuc şi Eduard Masichievici. Poate or mai fi fost şi alţii, eu pe ăştia îi ştiu. Toţi trei erau de o puritate extraordinară. I-a chemat pe rând.
– Domnule, eu în Mişcarea Legionară nu am învăţat să fac aşa ceva!
– Du-te atunci şi mori pentru Hristos şi Legiune! Du-te! Marş!
Lucrurile acestea, dacă se înţeleg, e bine – dacă nu, se trece pe lângă ele ca pe lângă nimic. Aceştia sunt martiri. E o jertfă curată, are o valoare extraordinară. Îţi pune în faţă: „ori” – „ori”. „Nu”. „Du-te!”. Şi au murit. Niţescu şi Masichievici în puşcărie, Sultaniuc a mai trăit puţin, dar nu s-a vindecat. Avea un TBC osos la picior şi a murit la puţin timp după eliberare, la sanatoriul Baloteşti. Pentru aceste suflete curate s-a îndurat Dumnezeu şi de noi ceilalţi.

Astfel de încercări de convingere au fost multe, dar puţini au căzut pradă ispitei, căci oamenii învăţaseră să nu cocheteze cu satana, ci să taie de la bun început orice contact cu el. Cei ce riscau să-i întindă vârful unui deget, îşi primejduiau capul.
În acest cadru trebuie pomenite numele celor care l-au înfruntat pe politruc şi au primit moarte martirică. Dincolo de aşa-zisa angajare politică, oamenii îşi apărau credinţa, îşi salvau sufletele, îl mărturiseau pe Dumnezeu în faţa urgiei ateiste.
Lupta lor a fost creştinească. Ei nu au săvârşit crime, nu au urmărit scopuri socio-politice, ci au acţionat în virtutea sufletului creştin al neamului românesc. Şi în vreme ce ierarhia bisericească cocheta cu statul ateu, în temniţe creştinii erau martirizaţi.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

PREFACERE
Demostene Andronescu

Am cerşit un timp lumină

Pe la uşi străine,

Neştiind că luna plină

Prinsă-i toată-n mine.

La răspântiile vieţii

Stam cu mâna-ntinsă

Şi mă miluiau drumeţii

Cu lumină stinsă.

Când şi când, câte-o scânteie

De-un nebun zvârlită,

îmi părea cale lactee

Mie dăruită.

Şi treceam aşa prin viaţă,

Miluit de lume,

Ca şi ea cătând prin ceaţă,

Nu ştiu ce anume.

Dar odată, pe-nserate,

Obosit de vise,

Am găsit la lume toate

Porţile închise.

Şi rămas în noapte-afară

Fără lumânare,

Am privit aşa-ntr-o doară

În Mine ca în zare.

Şi am tresărit deodată,

Căci văzui că-n mine

Bezna-i ciuruită toată

Şi mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte

Cu înfrigurare

Şi-n străfundurile-mi moarte

S-a iscat cântare.

Iar prin rana-mi sângerândă,

Ca printr-o spărtură,

A ţâşnit o rază blândă

De lumină pură,

Ce-nvelindu-mă în toate,

Mătăsoasă, moale,

A dat vieţii mele plate

Sensuri verticale.

De atunci fără-ncetare

Luminez întruna,

Nu fălos ca mândrul soare,

Ci sfios ca luna.

Iar când mâlul se adună

Şi-mi astupă vrana,

Mă sleiesc ca pe-o fântână,

Adâncindu-mi rana.

 

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin