JILAVA sau Pântecele chitului

Ţară sfântă cu flăcăi

ce mocnesc ca lava,

creşte peste fiii tăi

iarbă la Jilava.

Colo sus rodesc grădini

unde pradă fiara,

jos, aici, sub rădăcini

putrezeşte Ţara.

Jilava, unul din cele optsprezece forturi de apărare a Bucureştiului împotriva turcilor, realizate în timpul regelui Carol I de un arhitect belgian, purta numărul 13. În timpul Primului Război Mondial a fost transformat de nemţi în închisoare pentru români. Românii, tradiţionalişti din fire, l-au păstrat ca atare. O groapă enormă, săpată până la adâncimea de 8-10 metri, cu un diametru de 80 -100 metri, în care au fost construite reduitul şi cazemata – parapet.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Jilava este o închisoare subterană. În faţă, o uşă masivă de gratii, având deasupra inscripţia: Fortul nr. 13 Jilava. Numele ei răspândeşte o undă de înfricoşare. Hrubele ei sunt ca nişte guri imense care devorează cu lăcomie vieţile a mii de oameni.
(Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă)

Domnia lui Maromet întâi
În 1948, când s-au făcut arestări masive peste tot în ţară, Jilava a devenit închisoare de tranzit, unde se făcea trierea deţinuţilor şi „depozitarea'” lor până la anchete. Director al închisorii era vestitul Maromet, „un găgăuz înalt, negru, ciupit de vărsat”. Sub „domnia” lui, Jilava a cunoscut o epocă de cruntă foame şi interminabile bătăi. Înghesuiţi om lângă om în camere cu geamuri bătute în cuie, mulţi au murit asfixiaţi. Totul se făcea „pe răspunderea” lui Maromet, care îşi luase misiunea să spulbere, cu „argumentul ştiinţifico-contondent” (ciomagul), pe toţi duşmanii „clasei muncitoare”.

Camera 6 Jilava
Constantin Dragodan
Stăm în zumzetul stupinii

Atârnaţi ca şi ciorchinii:

Şerpării colcăitoare

De mâini lungi şi de picioare.

Aer n-a rămas nici loc:

înghiţim doar limbi de foc.

(Maromet, ce cam tehui e,

A bătut fereastra-n cuie.)

Se porneşte lung un vaier,

Strigă lumea : „Aer! Aer!”.

Unul cade-n nesimţire,

Neavând ce să respire.

Vânăt-negru la figură,

A făcut clăbuc la gură.

Pupăză peste colac:

Face spume alt ortac.

„Domnu şeef!… Deschideţi uşa!

încă unu moare-acuşa!”.

„Staţi acolo şi muriţi,

Mama voastră de bandiţi!”.

Resemnare. Ionaş

Spală mortul buclucaş.

Iar părintele Limberea

îşi începe privegherea.

Ameţiţi, bezmetici foarte,

Ne gândim năuci la moarte.

O aşteaptă fiecare

Ca pe o eliberare.

„Secţia” Jilavei se întindea ca o pereche de aripi în cele două tuneluri aşezate pe diametrul gropii adânci a fortului. În pereţii acestor două uriaşe hrube de beton şi cărămidă erau clădite apoi celulele mari, care în perioadele „bune” adăposteau mii de deţinuţi, iar în cele „slabe”, de la sute în sus.
Geamurile erau date cu păcură şi bătute în cuie, iar mai târziu zăgăzuite şi cu obloane. Abia se mai putea respira, iar de pe trupurile goale sudoarea lucea năclăioasă.
Odată intrat în camera boltită, problema cea mai acută era spaţiul. În fiecare nou venit, cei vechi vedeau tot timpul treizeci de centimentri mai puţin pe locul de dormit. I se „oferea” imediat primul loc de lângă tinetă, urmând ca-n timp să avansese, încet-încet, către fereastră.
Sub priciuri nu se putea intra decât pe brânci şi sta decât întins, cu capul afară. Iar ieşirea de acolo se făcea tot târâş, uneori sinuos chiar, motiv pentru care locul luase numele de „şerpărie”. Răcoarea în acel cuibuşor era însă plăcută şi reumatismul asigurat până la adânci bătrâneţi.
În picioare se stătea foarte puţin. Întâi pentru că oamenii nu aveau loc, şi apoi pentru că nici puterile nu-i prea puteau ţine la verticală. „Clasa muncitoare”, în plin avânt revoluţionar – după explicaţia lui Maromet – îşi trata „bandiţii” ştiinţific, adică cu nu mai mult de 1000 de calorii pe zi şi cu o cantitate măsurată de aer.
(Marcel Petrişor, Fortul 13)

La Jilava erau mulţi bătrâni, bolnavi, care abia îşi mai trăgeau răsuflarea. Unii nu mai puteau vorbi, alţii mureau sub priciuri, la şerpărie. Organele înţelepte care conduceau Partidul stabiliseră ca întemniţaţii să fie terorizaţi prin maltratări şi schingiuiri. Fiindcă miliţianul nu putea identifica persoana vizată, mulţi tineri ieşeau în locul celor vârstnici. Nică Voloşniuc, „Românaşul”, cum îi spuneam noi, bucovinean, era unul dintre aceştia. Odată, ofiţerul politic a identificat victima şi a constatat substituirea. A dat o palmă zdravănă miliţianului care administrase pedeapsa, lăsându-l fără replică:
– Tu nu vezi, mă, ce fac ăştia? Tu ai fi în stare să mori în locul meu?
A doua zi miliţienii ne priveau ca pe nişte minuni. Mulţi şi-au cerut demisia, dar nu li s-a aprobat. Arme nevăzute, duhovniceşti, îşi făceau lucrarea de înfruntare a răului: dragostea lucrătoare, căci „nu este dragoste mai mare decât ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenii săi”, credinţa că Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii ai lui Avraam şi nădejdea că „dacă vom muri împreună cu Hristos, vom şi învia împreună cu El, căci nu sunt vrednice suferinţele din veacul acesta a sta alături de slava vieţii viitoare”.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)

Pe coridor se apropie zgomot de oameni. Se opresc la noi. Miliţianul descuie uşa. în uşă, cu mantaua uriaşă, Maromet, alături de plutonierul Ivănică şi încă zece miliţieni. Maromet intră în celulă. Ne măsoară:
– Şi zi, aţi făcut un complot aici? Aţi hotărât să-l omorâţi pe tovarăşul Teohari Georgescu, Ministru de Interne? Ha! Las’ că vă arăt eu vouă: complot, împotriva clasei muncitoare?

– Domnule director – îndrăznesc eu – nu e nici un complot aici.
– Dar ce-i? Bandă de hoţi! Aşa-i? Ce crezi tu, că miliţianul de serviciu nu v-a auzit cum puneţi la cale uciderea? Şi-apoi chiar aici, între voi, sunt oameni conştienţi, care ne-au dat de veste despre cele ce gândiţi voi.
– Dar nu-i nimic adevărat, domnule director! se amestecă Jumanca. Sunt minciuni sfruntate!
– Mă Jumanca, mă, tu eşti socialist bătrân, dar un socialist prost. Tu ai mai greşit o dată, când ai rămas la evoluţie, în loc să treci de partea revoluţiei. Mă, Jumanca, e vorba de revoluţie, nu de evoluţie. Pricepi tu, mă? Da’ ce atâtea explicaţii? Ia ieşiţi încoace! Ivănică, să le faci o lămurire politică s-o ţină minte chiar dacă n-or mai trăi!
Pe rând, în ordinea tabelului, trecem să ne luăm chelfăneala. Bietul Jumanca clănţăne din dinţi şi se vaită.
– Dă-i cu revoluţia la cap, să se sature de evoluţie!
Jumanca – om bătrân – plânge cu lacrimi mari şi se boceşte ca un copil.
– Să vie popa! Dă-i, Ivănică, dă-i să-i rupi gura! Las’ să-l scoată Papa de la Roma de sub bâta noastră!
Mă bufneşte râsul. Auzi, eu, preot ortodox, va trebui să mănânc o bătaie pentru cine ştie ce-a făcut Părintele Papă de la Roma!
– Ce râzi, mă? Ia dă, Ivănică, ciomagul la mine!
Şi, ţinut de doi miliţieni de cap şi de picioare, suport ciomegele lui Maromet fără să scot un geamăt. Bătea ca-n fasole. Şi, curios, nu simţeam nici o durere. Parcă altul era cel bătut. Parcă nu era vorba de mine!
– Mă, n-o fi murit popa? întreabă Maromet oprindu-se.
Mă ridic repede în picioare şi încep să mă scutur, să-mi netezesc haina.
– Mă, Ivănică, ăsta nu-i popă, ăsta-i dracul!

(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare)

Înainte de a ajunge la locul torturii auzii nişte ţipete atât de groaznice, încât avui impresia că sunt ale unui porc pe care atunci îl înjunghie. Acest soi de tortură avea un efect maxim asupra întregii închisori. Răcnete se mai auzeau şi în altă parte. Aceasta însemna că sunt mai multe echipe care torturează deţinuţii.
– Cum te numeşti, bă?
– Obreja Aurel, domnule locotenent major; vreau să ştiu de ce m-aţi adus aici?
– Ia uite, bă, că mai şi întreabă! Dumnezeii mă-tii!
Şi mă prinse de cap, răsucindu-l astfel că mă trezii imediat lungit la pământ. Un gardian se aşeză cu dosul pe cap, unul pe spate, unul pe mijloc, iar unul pe călcâie. În felul acesta mi-a rămas descoperită partea trupului de la brâu până la ouăle gleznelor.
Prima lovitură a fost atât de dureroasă, încât am avut impresia că m-au tăiat în două cu o bardă lată. Am scos din mine un râs de om nebun. A doua lovitură a fost la fel de dureroasă, a treia la fel, şi aşa şi celelalte. Atunci îmi fulgeră prin minte supliciul lui Horea când a fost tras pe roată. Şi o lovitură – două le-am îndurat mai uşor.
Văzând că nu se mai opresc, cu un efort disperat mi-am relaxat întregul corp ca şi cum aş fi murit. Gardianul care-mi stătea pe cap, simţind relaxarea, le zise în şoaptă celorlalţi:
– A murit. Nu mai loviţi!
Au mai lovit ei de câteva ori, apoi s-au ridicat de pe mine. Veni politrucul Vişinescu şi, lovindu-mă cu cizma peste picioare, îmi zise:
– Scoală, banditule!
Dar nu m-am sculat. Atunci gardianul care îmi stătuse pe cap se aplecă spre urechea mea şi-mi şopti încet de tot:
– Scoală, băiete, că ăştia te omoară!
(Mărturia lui Aurel Obreja în Gh. Andreica, Mărturii… Mărturii…)

Jilava – Oameni cari au fost…

Filă de Pateric în închisoare
Când Popa Ioja Sinesie, de prin părţile Aradului, era întrebat de colocatarii de pe priciuri de ce a fost arestat, el răspundea, ca şi cum ar fi vrut să se dezvinovăţească:
– Păi, ce să fac, taică, dacă mă năpădiseră sectanţii?! Că eu nu ştiu teologhie d-asta domnească… Şi sectanţii mă dovedeau cu vorba, că vorbeau ca din carte, cu numere de versete din Biblie şi altele pe care eu le uitasem demult. Şi atunci, ce să fac? Bătrân şi uituc cum eram, ştiind doar Sfânta Liturghie pe dinafară, mi-am zis să le vin de hac citind peste ei Blestemele Sfântului Vasile cel Mare. Şi nu doar într-o zi, ci multe vineri la rând.
– Şi tare s-or mai fi sinchisit ei de blestemele Sfântului! îl luă peste picior un ţăran cu credinţă mai îndoielnică.
– Ba nu, taică! S-au sinchisit, şi chiar foarte tare… Adică s-au sinchisit aşa de tare c-au început să moară, unul după altul, până ce s-au isprăvit cu toţii: şi cei din Micălaca, şi cei din Mândruloc, şi cei din alte părţi de care nu ştiam. Şi aşa i-am dovedit, că mare-i puterea Sfântului!…
– Da, chiar aşa, părinte, ucigându-i? Nu zice porunca a cincea să nu ucizi?

-Ba da, da nu eu i-am ucis, ci cuvântul Sfântului Vasile, că şi el tot pe Dumnezeu slujeşte.
– Da şi sectanţii zic că slujesc pe Domnul, şi atunci cum e?
– L-or fi slujind ei, da nu cum îi place Lui…
Şi popa Ioja, tulburat, se furişă sub prici, ca să-şi facă rugăciunile şi canonul, murmurând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Cei care-l vedeau mereu murmurând, cu capul plecat, se întrebau până când şi cât va mai avea de ispăşit popa. „Numai Dumnezeu ştie!” murmurau cei care auziseră că fusese osândit la temniţă grea pentru „ajutor legionar”. „Şi mai e şi tuberculos în ultimul hal!”, oftau ţăranii din jurul Aradului.
Dar lui nici nu-i păsa. Cu o cuşmă spartă în vârful capului, prin care-i ieşea părul alb şi cu o pereche de ochelari legaţi cu o sfoară după urechi, aplecat de spate, îşi ducea osânda fără de alt gând decât acela că tot ce pătimeşte se petrece numai cu îngăduinţa Domnului. De aceea nici nu cerea altceva în rugile sale, decât să-l miluiască.
Şi totuşi, o dată mai ceru ceva, dar nu lui Dumnezeu, ci preoţilor catolici, iezuiţi, doctori în Teologie şi alte ştiinţe, care stăteau pe priciul de deasupra lui.
– Iertaţi-mă, cinstiţi părinţi! Eu sunt cel mai prost popă ortodox din lume şi aş dori să-mi spuneţi şi mie ceva teologhie, că…
Şi din ochi i se revărsă atâta lumină, încât părinţii iezuiţi rămaseră muţi.
– Părinte! încercă unul să rostească…
Dar vorba i se oprise în gât şi popa Sinesie, stânjenit şi el că-i întrerupsese din discuţie, se retrase încetişor la locul lui, lăsând să dispară din faţa lor ochelarii legaţi cu aţă şi căciula spartă.
– Ce să-i spunem noi despre teologie unui om ajuns în pragul sfinţeniei? exclamă mai târziu unul dintre iezuiţi, privind întrebător spre ceilalţi.
Dar, în afară de o lungă, foarte lungă tăcere, nu primi nici un răspuns.

(Marcel Petrişor, Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi)

Steinhardt- Monahul Nicolae de la Rohia
Nicolae Steinhardt (1912 – 1989), evreu erudit, prieten cu Constantin Noica, refuză să fie martorul acuzării în procesul acestuia. Preţul unei conştiinţe necompromise de păcatul trădării prieteniei îl va plăti cu cinci ani de temniţă, ani în care se va şi creştina, fiind botezat de părintele Mina Dobzeu la închisoarea Jilava, în 1960. După ieşirea din închisoare se călugăreşte. Înainte de moarte lasă ascuns un manuscris, Jurnalul fericirii, carte care este, dacă mai trebuie să spunem, un monument de trăire şi trezvie duhovnicească, un text aghiografic.

Jilava, 1961

Perioadă de înăsprire a regimului. Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie. Acceptă cu simplicitate. Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare.
Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă Botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii… Va să zică este adevărat: este adevărat că Botezul este o Sfântă Taină, că există Sfintele Taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină… Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută…
Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21, 5): „Iată, noi le fac pe toate”; şi de asemenea, Pavel: „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu…
Cine crede că religia creştină e îndemn la nătângie, se înşeală amarnic. Amarnic se înşeală şi cine crede că e şcoala slăbiciunii şi a miorlăielii…
Creştinismul, ar trebui s-o ştie şi Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: nu cere mai puţin avânt, mai puţină putere de îndurare, mai puţină demnitate şi ţinută, mai puţină nepăsare pentru ce „se face” ori „se zice”, mai puţin efort mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decât orice sport, orice exerciţiu, orice sistem militar-religios, orice morală de tip buşido şi de grup (Peguy, H. Franck).
Numai că are în plus şi o nobleţe super – rogatorie, a bunătăţii, a iubirii. Reflexul de răceală ori silă al cavalerului sau al stoicului, creştinismul îl înfrânează. Conştiinţa zădărniciei finale a formelor lumeşti nu se loveşte aici de piedica melancoliei, şi nici dispreţul nu poate ceva împotriva dragostei izvorâte dintr-o euforie inaccesibilă încruntatului stoic, înciudatului campion, grijuliului gimnofisist.
Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.
Există mijloace obiective în artă de a recunoaşte autenticul şi de a da de o parte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa, nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat, ori mahmur, ori necăjit, nu e creştin, oricât de perfect de fidel ar fi în virtuţi. E virtuos, dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard (de sub a cărei obsesie nu pot ieşi): „contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului este libertatea”.
Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce Iisuse”; toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă – şi uită că jugul Domnului e blând şi povara Lui uşoară…
Sau dacă ne hrănim numai cu ceai şi iaurt (ca la L.F. Celine) şi totuşi inima ne este plină de otravă, apoi vai de ceaiul şi de iaurtul acela, că mai bine am consuma numai fleici în sânge (spre scandalul rabinilor) şi am bea vârtos (spre indignarea pastorilor) şi n-am avea parte – cum cred că au răii doldora de ape şi de poame – cu cei ce dau zeciuială din izmă, strecoară ţânţarul, văd paiul din ochiul vecinului şi umblă îmbrăcaţi în caftane lungi…
(Extrase din Jurnalul fericirii)

Constantin Noica
Constantin Noica (1909-1987), filosof al culturii preocupat de specificitatea spiritualităţii româneşti, de raportul între etern şi istoric în cultura noastră, face parte din pleiada de intelectuali interbelici grupaţi în jurul societăţii Criterion: Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Petre Comarnescu, Emil Cioran, Mihail Polihroniade, Paul Sterian, Mihail Sebastian, Arşavir Acterian.

Evenimentele vremii – afirmarea năvalnică a tineretului românesc însufleţit de idealul credinţei şi dragostei de neam – îşi află ecou şi în sufletul său, dar structura sa interioară („eu am dorit şi doresc să fac filozofie, n-am stofă de erou”), precum şi sănătatea şubredă îl determină la o poziţie mai retrasă, de pe care va sluji însă, în chip strălucit, cu condeiul. În 1948 regimul comunist proaspăt instalat îi fixează domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, unde filozoful iniţiază o serie de seminarii culturale care atrag mulţi intelectuali din Bucureşti.
Consecinţele nu întârzie să apară. În 1958 este arestat şi condamnat la 25 de ani de închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii de stat”. Trece pe la Jilava, Malmaison şi Văcăreşti, fiind eliberat în 1964. După eliberare se retrage la Păltiniş, unde face „şcoală” de filozofie şi cultură cu mulţi tineri ce râvneau să iasă de după gratiile gândirii materialiste.
Prin anii ’70 i se oferă posibilitatea de a se stabili în Anglia, alături de soţia şi băiatul său, dar refuză, deoarece, după cum îi mărturiseşte fiului său, Cuviosul Părinte Rafail, „destinul meu este de a rămâne solidar cu suferinţa poporului român”. Se întoarce deci în ţara lui Eminescu – pe care atât îl iubea – unde şi moare, în 1987, vegheat de ucenici, dar şi de vigilenţa Securităţii, care l-a urmărit până în ultima clipă.

De făcut o altă ţară o poate şi stăpânirea străină. De făcut o altă ţară o pot şi două sute de tehnicieni elveţieni, pe care i-am tocmi ca să ne gospodărească. Dar nu vedeţi că e vorba şi de altceva decât de sonde, şosele şi spitale? Nu vedeţi că e vorba şi de România duhului, înainte de celelalte de România duhului?
0 asemenea Românie se trăieşte, se face trăind. Iar a muri este uneori un fel de a fi viu. Aşa a înţeles Moţa. Şi dacă s-a dăruit, a făcut-o pentru că a vrut să fie viu printre noi. De-ar fi rămas altfel printre noi, el ar sta astăzi sub a patrusprezecea cruce de lemn la Râmnicu-Sărat, căci aşa răsplătea România lui Carol al ll-Iea pe cei ce visau o ţară mai bună.
(Articol publicat în revista „Buna vestire”, 10 septembrie 1940)

Însemnări de la Păltiniş
Întâlnesc câţiva tineri în jurul a treizeci de ani, supăraţi nu pe ceea ce nu au făcut ei, ci pentru ceea ce nu a făcut viaţa pentru ei. Dar cum să le rezerve lozul cel mare viaţa, dacă nu au investit nici o miză? Îi întreb ce-au cerut şi-mi răspund ceea ce li s-a părut că au vrut, căci dacă voiau cu adevărat lucrul acela (frumuseţile artistice ale lumii, împlinirile veacului, cărţile lui mari), atunci s-ar fi pregătit pentru întâlnirile cu ele. Îi văd trişti. E vreme urâtă afară. Cine nu a găsit prilejul în sine are în jurul său marile prilejuri.
A venit pe aici încă un tânăr care se vaită. A trecut anul trei la Electronică – deci începe cazul – dar e plictisit de tot: de materii, de profesori, de atmosferă. Are o minoră criză metafizică, alimentată de câteva lecturi din traducerile pe care s-a îndurat să le facă generaţia mea şi cea următoare (altminteri nu cunoaşte nici o limbă străină) şi vrea să filozofeze. Cum? Nu ştie nici el şi nu pot să i-o spun nici eu. înainte de a-mi răspunde la întrebarea de ce vrea să renunţe la ceva câştigat în favoarea a ceva plănuit, tânărul are aroganţa să-mi spună: „Vă voi răspunde, dar spuneţi-mi, întâi, de ce nu se ocupă nimeni de tineri, la noi?”. Nu se ocupă, într-adevăr. Nu-i mai bate nimeni la spate, pe unii dintre ei. „Să nu vii la mine, i-am spus, decât când vei putea să-mi explici bine ecuaţiile lui Maxwell!”. Cred că nu va mai veni.
Secolul acesta fără de importanţă nu lasă monumente arhitectonice şi nu lasă idei mari. De aceea şi face atâta scandal, până la isteria catastrofei finale. Ca oamenii fără importanţă.
După ceea ce ai făcut tot ceea ce se putea face şi nu a ieşit decât ceea ce a ieşit, cum poţi fi mulţumit? Îmi este suspectă orice viaţă satisfăcută de sine.

Jilava 1956-1961: Casimca morţii

Reeducarea de la Piteşti şi Gherla a culminat cu procesul din 1956, o înscenare din care trebuia să reiasă că înseşi victimele puseseră la cale torturile şi demascările, cu scopul de a compromite Partidul Comunist şi Securitatea pe plan internaţional. Deşi ameninţaţi cu moartea, unii deţinuţi au avut puterea de a spune un „nu” răspicat acestei ultime prăbuşiri morale. Ţurcanu şi colaboratorii lui cei mai apropiaţi au fost condamnaţi la moarte şi împuşcaţi, iar ceilalţi „vinovaţi” au fost duşi la închisoarea Jilava, unde special pentru ei se construise Casimca.
Casimca înseamnă locul unde intri dar nu mai ieşi.

Casimca – din amintirile Părintelui Gheorghe Calciu
Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele şaisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la închisoarea Jilava…
În Jilava ei au construit o celulă specială în formă semicilindrică. Era ca un cilindru tăiat în două. Deasupra celulei erau şapte metri de pământ. Nu poţi vedea Jilava – întreaga închisoare este sub pământ. În acest cilindru au construit patru celule, făra ferestre, numai cu o uşă. Ardea un bec electric ziua şi noaptea. Ne-au pus câte patru în fiecare celulă. În fiecare celulă era sau un om foarte bolnav, sau un nebun.
În celula mea se afla Constantin Oprişan, ai cărui plămâni erau complet vlăguiţi de tuberculoză. De două ori pe zi expectora lichid din plămâni, sânge şi tot restul. Era îngrozitor să-l vezi.
În prima zi în care am intrat în celulă, Constantin a început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas ţintuit cu spatele la uşă, surprins, deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă şi sânge dăduse afară şi stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit.
Constantin Oprişan, observând asta, mi-a zis: „Iartă-mă!”… Mi-a fost atât de ruşine! Deoarece eram student la Medicină, am decis să am grijă de el. Nu se putea deplasa şi am făcut tot ce era nevoie pentru el. Îl puneam pe găleată să urineze. Îi spălam corpul. Îl hrăneam. Aveam un castron pentru mâncare. Luam acest castron şi i-l puneam în dreptul gurii.
El era ca un sfânt. Era pentru prima dată când luam contact cu un astfel de om. Nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi în jur de una-două ore, dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi auzindu-l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi.
Pe lângă delicateţea lui sufletească, Costache încerca mereu să ne protejeze, să nu expectoreze prea mult ca să nu împrăştie bacili în atmosferă. Era ca un sfânt în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul lui… Chiar şi în timpul ultimelor sale zile, când nu mai era în stare să vorbească, nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Citeam în ochii lui iluminarea lăuntrică şi dragostea. Faţa lui era ca o revărsare de dragoste.
Era într-o stare fizică atât de gravă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate, până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. Niciodată n-a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Hristos.
Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important era Constantin Oprişan pentru noi. Era justificarea vieţii noastre în acea celulă.
În timpul acestui prim an a devenit din ce în ce mai slab. Simţeam că se apropie de sfârşitul vieţii pământeşti şi că va muri.

Noi făceam totul ca să- salvăm, sau măcar să-i prelungim viaţa. De pildă, cum nu aveam medicamente, mi-am adus aminte că penicilina se face din mucegai. Puneam seara bucăţele de pâine sub pat, în umezeală şi până dimineaţa mucegaiul creştea înalt de două degete. Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă, îl puneam într-un tifon şi i-l ţineam lui Costache la nas, ca să tragă aer, să respire prin el. Şi sunt convins că acest tratament cu miceliu de mucegai i-a prelungit viaţa cu câteva luni.

Moartea lui Constantin Oprişan

O dată pe săptămână eram obligaţi să ne radem. Eu îl vegheam pe Constantin Oprişan şi ceilalţi din celulă se bărbiereau. Pe urmă mă bărbieream eu şi unul dintre ceilalţi îl veghea, deoarece îl vegheam zi şi noapte. Când ceva se întâmpla, ei îmi spuneau.
În timp ce mă bărbieream, Marcel, studentul care era mai tânăr decât noi, a văzut cum Constantin Oprişan era gata să moară. Mi-a spus: „Mergi şi vezi de Constantin, că moare!”. M-am uitat la el. Faţa îi era complet vlăguită. Ochii erau deschişi, dar peste ei părea să fie o perdea de ceaţă. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă… Am simţit că va muri şi că voi fi singur în celulă.
Am pus mâna pe el şi am zis: „Constantine, nu muri, nu muri! Vino înapoi, vino înapoi!”. Am ţipat cu voce tare. Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul lui, dar i-am văzut o imensă groază pe faţă. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă. Ochii săi erau plini de groază şi a început să plângă. Faţa îi devenise ca a unui copil nou născut. Plângea ca un copil ce se născuse, proaspăt ieşit din pântecele maicii sale. Constantin Oprişan plângea pentru că îl forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit.

Celula noastră era mică: două paturi în dreapta, două în stânga, butoiul cu apă şi tineta. Fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, la uşă. Apa curgea pe pereţi, umezeala era permanentă, saltelele putrezeau sub noi. Condicile erau clar de exterminare.

Celula din Casimca unde a murit C-tin

Am luat un prosop şi i-am spălat trupul, pregătindu-l de îngropare. Apoi am bătut în uşă şi am spus gardienilor că a murit Constantin Oprişan. Au venit după trei ore. Gardianul ne-a ordonat să-i luăm trupul şi să-l ducem afară.
Afară era atât de frumos… Flori, şi copaci, şi cerul albastru… Stând atâta timp în celulă, uitasem de frumuseţea lumii. Când am ieşit, am văzut că lumea nu se schimbase. Această vegetaţie, aceste flori ne loveau. Erau ca o insultă pentru noi, deoarece noi sufeream, muream, iar universului nu-i păsa de noi!
Soarele apunea şi era o lumină aurie. L-am pus pe Constantin Oprişan pe pământ. Era complet dezbrăcat, deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Trupul îi era cu totul vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era foarte slăbit, numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge, deoarece era complet galben.
Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept – o floare albastră. Gardianul a început să ţipe la noi şi să ne forţeze să ne întoarcem în celulă. Înainte de a intra, ne-am întors şi am mai privit o dată la Constantin Oprişan – trupul său galben şi floarea albastră pe piept. Aceasta e imaginea pe care o păstrez în memorie. Nimic altceva. Trupul său zăcând pe pământ, cu o floare albastră…

Tainele Casimcăi
Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, despre experienţa din Casimcă a scris pe larg Marcel Petrişor, pe atunci tânăr student, care a stat în celulă cu Gheorghe Calciu, Constantin Oprişan şi Iosif Iosif, cei trei din urmă veniţi din procesul reeducării.
Fortul 13 şi Secretul Fortului 13, cărţile lui Marcel Petrişor, aduc lumină şi completează fresca muceniciei din închisorile comuniste cu scene necunoscute, demne de sinaxar, dublate de o necruţătoare analiză interioară, ca înaintea morţii, în aceste cărţi, sub numele de Gore Bolovan se ascunde tânărul medicinist Gheorghe Calciu, iar Mircea Petre este însuşi autorul, Marcel Petrişor.

În colţul de deasupra tinetei de apă, Gore meşterea ceva în secret.
– Dumnezeule! exclamă Mircea sărind spre Gore. Ce faci?

– Taci! îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sânge din braţ ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi că a pierdut atâta sânge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva?
Mircea se retrase înfiorat şi se lipi de Iosif, întorcând capul.
– Tu vezi ce face Gore? îl întrebă el în şoaptă.
– Văd, dar nu pot să mă uit, că-mi vine rău. E nebun. Crede c-o să vrea Costache să bea sânge?
– Dumnezeule! O bea, n-o bea, dar eu n-aş putea face aşa ceva. Mi-e frică, mă cutremur…
– Nici eu, îi răspunde scurt Iosif. Însă ăsta-i Gore. Aşa a fost întotdeauna. A sărit dintr-o parte într-alta; dacă crede el că aşa îşi va şterge păcatele, treaba lui. Lasă-l!…
– Gore! exclamă totuşi Mircea. Opreşte-te! Mori!…
Gore umpluse între timp jumătate de gamelă cu sânge şi o puse pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cârpă.
– Îl las să se sedimenteze hematiile şi-i voi da doar limfa s-o bea, îi explică el lui Mircea în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului de unde lăsase să i se scurgă sângele.
Şi Mircea îl privea în continuare cu ochii holbaţi cât cepele. Gesturile lui Gore i se păreau fireşti, ca şi cum ar fi terminat de spălat nişte rufe. Şi nu se clătina deloc după sângele scos, nici nu era trist, ci cu permanentu-i surâs pe buze explica, cu mimică hazlie chiar, jocul hematiilor cu limfa…
S-o fi făcut însă din nevoia de răscumpărare? Poate. Dar de ce nu se liniştea atunci? Şi de ce nu făceau ceva asemănător şi ceilalţi, care trecuseră prin aceleaşi experimente? Tavi Voinea, de pildă, sau Aristotel Popescu, ori Popa Ţanu?… Probabil că fiecare e un caz în sine, îşi spuse el, cu propriile acuităţi de conştiinţă, cu propriile-i motivaţii şi fără-ndoială, cu puteri sufleteşti diferite, în stare sau nu să facă faţă năvalei gândurilor sau amintirilor. Gore însă le făcea faţă, deşi nici el fără de zvâcniri. Cel puţin aşa i se părea lui Mircea. Se petrecea cu el ceva care-i scăpa lui, celui care nu trecuse prin ceea ce trecuseră Gore şi Iosif. Ceva ce-i scăpa şi lui Iosif, de vreme ce pentru el lucrurile erau foarte simple: „Gore face ce face ca să-şi răscumpere trecutul”. Dar atunci ceilalţi de ce nu vor să şi-l răscumpere? Nu trăiseră aceleaşi stări? Procesul sau evenimentele nu fuseseră oare comune? Nu le produseseră oare câţiva şi le suportaseră toţi? Şi atunci de ce numai Gore să fie singurul care…
(Marcel Petrişor, Secretul Fortului 13)

Părintele Gheorghe Calciu
Preotul Gheorghe Calciu s-a născut în Delta Dunării, la Mahmudia (Tulcea) în 1925. A urmat Facultatea de Medicină din Bucureşti, având parte de profesori creştini, formaţi în duhul marelui savant Nicolae Paulescu.
În 1948 este arestat împreună cu întreg valul de studenţi ce a luat drumul închisorilor comuniste.
După ancheta de la Securitate a fost trimis la Piteşti. Aici a sângerat cu sufletul şi cu trupul, ca un nou Iov, căci diavolul a cerut să cearnă sufletul său. Sub imperiul demonic al terorii şi schingiuirilor, a căzut ca un om, acceptând formal reeducarea. Dumnezeu n-a părăsit însă o clipă zidirea Sa şi chipul Său, ci i-a dăruit în timpul aşa-zisului „proces al reeducării” din 1956 un curaj de mărturisitor, întărindu-l să spună adevărul. Plata a primit-o aici, la Casimcă. Dar Domnul l-a scos afară din pântecele morţii şi după eliberarea din 1964 Gheorghe Calciu începe o viaţă nouă. Urmează Facultatea de Litere şi apoi Teologia, devenind preot. Este numit preot profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, unde se dedică formării intelectuale şi duhovniceşti a tinerilor aspiranţi la preoţie.
Căci cine putea călăuzi mai bine sufletele lor, dacă nu cel înnoit prin Har?! În 1978 este dărâmată Biserica Enei din Bucureşti şi atunci vocea Părintelui Calciu se ridică cu puterea glasului prorocilor de demult.
Cele Şapte Cuvinte către tineri străbat Bucureştiul, apoi lumea întreagă, străpungând întunericul ateismului comunist.
Părintele este din nou arestat, smuls din mijlocul elevilor şi al familiei dragi.
Lasă acasă un copil de 10 ani şi o soţie credincioasă, încredinţându-i purtării de grijă a lui Dumnezeu.
Coboară iarăşi în iadul închisorilor comuniste şi-l biruie cu puterea Celui Răstignit. După cinci ani de pătimire este eliberat şi exilat în SUA. întemeaiază în Washington DC, o comunitate minunată şi propovăduieşte până la marginile pământului mila lui Dumnezeu şi puterea Învierii Sale. Astăzi se odihneşte în pace cu trupul în cimitirul Mănăstirii Petru-Vodă, iar cu sufletul laolaltă cu cetele de sfinţi şi de mărturisitori din ceruri.

(Cf. Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu)

Casimca – cu moartea pe moarte călcând…

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,

Cu mâna ta n-ai unge răni străine.

N-ai jindui după un colţ de rai,

De n-ai purta un strop de iad în tine.

(Radu Gyr)

„Că unde este unire, acolo a  poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac”.

(Ps. 139)

Acolo unde a fost unire, credinţă adâncă şi rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărţit în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii – nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineaţă scuipa cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia, la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu cei doi nebuni au murit toţi!
Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan. El a fost aracul de care ne-am agăţat toţi. Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept şi înălţat spre cer. Şi sunt convins că prezenţa lui acolo a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi.
Nimeni din cei trecuţi prin experienţa demonică de la Piteşti nu a fost abandonat de Dumnezeu. Nici atunci, în suferinţă, probabil că nu ne abandonase, dar noi nu mai simţeam. Noi eram cei care rupsesem legătura, din cauza teroarei. Dar după ce am ieşit din bătăile acelea şi din căderile noastre, Dumnezeu a pus lângă fiecare pe cineva să-l susţină.
Au fost unii care au polarizat câte zece oameni, alţii care au strâns doi sau trei în jurul lor. De fapt, ei nu făceau nimic, ci noi eram cei care-i căutam, însetaţi să auzim nişte lucruri, să ştim că există o altă certitudine decât aceea a crimei, a păcatului, a disperării în care trăiam. Aveam nevoie de aşa ceva. Dumnezeu a scos înaintea noastră oameni care ne-au salvat. Nouă, la Casimcă, ni l-a trimis pe Constantin Oprişan.
(Pr. Gheorghe Calciu, Viaţa Părintelui Gh. Calciu)

Şi cad, plângându-mi vina, pe braţele luminii.

-Ci poartă-ţi suferinţa, prin ea te-ai mântuit!

Obrazul I se pleacă şi simt pe faţă spinii,

Şi plouă harul pe sufletu-mi smerit.

(C-tin Oprişan, „Întâlnirea cu Iisus”)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin