CANALUL MORŢII

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,

bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,

am presărat cu mii de oseminte

meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Istoria ce curge-acum întoarsă

va ţine minte şi-ntre foi va strânge

acest cumplit Danubiu care varsă

pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.
Canalul Dunăre – Marea Neagră urma să mijlocească o cale de comunicaţie navală mai directă între Dunăre şi Mare. Punctul de joncţiune la Dunăre era proiectat la Cernavodă, iar ieşirea la Marea Neagră urma să fie Capul Midia. Pe linia demarcată a Canalului au fost înşirate 11 lagăre de muncă forţată pentru deţinuţii politici din România: Columbia-Cernavodă, Saligny, Kilometrul 31, Poarta Albă, Galeş, Noua Culme, Peninsula-Valea Neagră, Taşaul, Midia şi două lagăre speciale, Eforie şi şantierul Stadion.
Aici, în trei ani şi câteva luni de viaţă a lagărului de deţinuţi politici, câteva zeci de mii de oameni au îndurat cele mai neînchipuite umilinţe. Aici sute de oameni au închis ochii pentru vecie, căzând sub gloanţele soldaţilor din batalionul de securitate sau sub năruirile malurilor de pământ care i-au strivit. Aici au murit oameni de foame, de boli netratate, de ger, de bătăi. Aici şi-au tulburat mulţi tineri şi vârstnici minţile, aici şi-au pierdut unii lumina ochilor şi alţii au fost mutilaţi datorită celor mai diverse accidente. Aici s-a consumat o tragedie care nu va putea fi cunoscută niciodată în întregime, în toată durerea şi disperarea ei.
Începerea excavaţiei unui canal de 65 de km cu sapa şi cu lopata era de-a dreptul o nebunie. Săpând pământul cu hârleţul sau rupându-l cu răngile, cu oameni în jug la roabă sau încărcând cu umerii vagoanele cu piatră, cărând pământul cu roaba sau cu targa la sute de metri, ori spărgând piatra cu ciocănelul de nuci pentru a construi terasamente de şosele şi căi ferate, nu era posibil să se realizeze acel şanţ enorm, pe care urmau să plutească vapoare de zeci de mii de tone, cu afundarea năvilor la cel puţin cinci-şase metri în adâncimea apei.
(Ion Cârja, Canalul morţii)

Reeducarea la Canal

Colonelul

La Canalul Dunăre-Marea Neagră, într-o baracă mare, cu priciuri duble este în mijloc un culoar larg. Aici sunt aduşi mai mulţi „reacţionari”. Unul este fost colonel, care luptase ca un brav erou şi care avea o ţinută de onoare şi demnitate. „Restructuraţii” se reped la ei, îi lovesc, le rup hainele, îi dezbracă şi din lovitură în lovitură, bieţii oameni nu mai ştiu ce e cu ei.

O coadă de mătură este înfiptă în anusul colonelului şi bietul om este ridicat în sus şi purtat ca un soi de drapel, în hohote de râs isteric. Sângele curge. Colonelul cade la pământ în nesimţire. Cel ce avea mătura îi pune piciorul pe piept şi aceeaşi coadă de mătură i-o bagă în gură. Omul se sufocă, simte că moare, este disperat şi la un moment dat strânge dinţii. Tocmai atunci a fost smulsă cu putere coada de mătură, care a ieşit cu dantură cu tot. Sângele ţâşneşte. Colonelul e înnebunit de durere. Aude înjurături şi râsete.

Aşa a fost toată noaptea, iar a doua zi l-au trimis să-şi facă „norma” la roabă, cu avertismentul:

– Dacă nu-ţi bagi minţile-n cap, vei fi adus iarăşi la noi. Nu eşti tu dracul, ca să ne poţi rezista!

*

Doctorul Simionescu.

Tot acolo a fost torturat mai multă vreme doctorul Simionescu, fost ministru, fost luptător naţionalist, şi deci propus nu numai intimidării, ci şi „restructurării”. Ziua era dus la muncă şi noaptea torturat.

Într-o zi însă s-a furişat către gardul de sârmă ghimpată şi a rupt-o la fugă spre el. Santinela a tras, dar nu căzuse. Continuând să fugă, striga: „Trage, camarade, trage!”. Şi a fost ucis.

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos)

Valea plângerii

Ion Florescu

Sub dealuri străjuite de duhuri necurate,

Prin locuri fără nume, de Dumnezeu uitate,

Pe unde-n voie zboară doar vulturi, ciori şi corbi,

Făcură „faraonii” căsuţe pentru robi.

Căsuţe, doar cu nume, căsuţe inedite,

Sicrie colective, cu stuf acoperite,

N-au sală, nici ferestre, nici uşă la intrare,

În ele merg robiţii doar seara la culcare.

Din lacuri scot nămolul, din dealuri piatră scoate

Şi ca la jug trag sănii, căruţe fără roate,

De gât îşi leagă roaba, în deal s-o poată duce,

Urcându-şi fiecare, pe Golgota, o cruce.

De-a lungul Canalului, în cimitire comunale, la marginea unde se îngropau numai străinii, zac martirii neamului nostru, unii prohodiţi de preoţi la căpătâi, alţii îngropaţi ca nişte câini. Acolo sunt luminile sub obroc. „Dar oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, să lumineze tuturor celor din casă”.

(Ion Cârja, Canalul morţii)

Părintele Ilie Lăcătuşu – suferinţa care sfinţeşte

Darul Duhului Sfânt umbreşte Biserica lui Hristos şi o călăuzeşte până la sfârşitul veacurilor către împărăţia cea veşnică. O mare binecuvântare dăruită zilelor noastre de Dumnezeu, spre adeverirea vieţii celei înnoite prin Duhul Sfânt, sunt Sfintele Moaşte ale celor ce au bineplăcut lui Dumnezeu. Trupurile nestricăcioase ale sfinţilor au fost dintotdeauna izvor de bucurie, pace şi mângâiere duhovnicească celor ce se închină lor cu credinţă şi dragoste.
După aflarea moaştelor Sfântului Ioan Iacob în 1980, o altă mare binecuvântare s-a dăruit binecredincioşilor români în ziua de 29 septembrie 1998, când trupul preotului llie Lăcătuşu, plecat la Domnul în urmă cu 15 ani, a fost găsit întreg şi răspândind bună mireasmă. Trupul avea o greutate de 7-8 kg şi toate caracteristicile Sfintelor Moaşte: nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, nepricinuind teamă celor ce-l privesc, ci bucurie duhovnicească, dând impresia unui om care doarme.

Cine este, de fapt, Părintele llie Lăcătuşu?
Este un preot care s-a sfinţit nu în mijlocul pustiei, ci în prigoana comunistă, îndurând cu smerenie şi fără compromisuri umilinţa vieţii de întemniţat. A fost arestat în mai multe rânduri şi a cunoscut regimul crunt de la Canal, fiind inclus în brigada de preoţi destinată exterminării. După coloniile de muncă de la Galeş şi Peninsula, îmbolnăvindu-se grav, este trimis la Târgu-Ocna, unde găseşte o atmosfera de rugăciune şi dragoste frăţească. Eliberat pentru o scurtă perioadă de timp, este arestat iarăşi şi trimis în Deltă, la Periprava, unde îşi va arăta cu discreţie măsura duhovnicească. Acolo se afla şi părintele Iustin Pârvu, care povesteşte întâmplări vrednice de Vieţile Sfinţilor, minuni mari ce le lucra Dumnezeu în colonie cu cei ce-L mărturiseau.
Părintele llie Lăcătuşu a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om al rugăciunii. Cei care aveau ochi să vadă, observau că indiferent de ce se întâmpla în jurul său, părintele era neîncetat cu mintea în Dumnezeu, al cărui Nume îl chema în toată vremea. Nu vorbea mult, dar cuvântul lui avea putere mare, dăruind har celor ce-l ascultau. A sprijinit, cu rugăciunea şi cuvântul, cu blândeţea şi bunătatea, multe suflete slăbite pe drumul Golgotei, ridicându-le către Dumnezeu.
După eliberare a lucrat o vreme ca zidar la Bolintin, în apropiere de Bucureşti. Domnul a vrut să lămurească în cuptorul ispitelor pe robul său şi ca unui alt Iov i-a luat pe rând copiii, din cei cinci rămânând în viaţă doar o fată. Părintele llie a primit cu credinţă şi această încercare, predându-se cu totul voii lui Dumnezeu. După câţiva ani şi-a reluat cu smerenie slujirea preoţească în satele Gârdeşti (Teleorman) şi Cucuruzu (Giurgiu), făcându-se credincioşilor pildă de rugăciune şi fapte bune.
Duhul lui Dumnezeu era cu Părintele llie, pentru că zice Domnul: „Spre cine voi căuta, decât numai spre cel blând şi smerit cu inima”…

În prezent moaştele Părintelui llie Lăcătuşu se află în cripta de la cimitirul „Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Giuleşti (Bucureşti), într-o raclă de sticlă.
Cei care ajung să se închine moaştelor Părintelui llie cel mult pătimitor mărturisesc toţi că harul lui Dumnezeu este cu aleşii Săi şi că El poartă grijă de sfinţii Săi.

Părintele Ioan Negruţiu

Părintele Ioan Negruţiu din Bihor, preot ortodox celib şi mai apoi călugăr, a fost condamnat ca „duşman al poporului” la 10 ani de muncă silnică. Trece prin mai multe închisori din ţară, după care este trimis la Canal şi apoi i se fixează domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Ultimii ani de viaţă îi petrece la Mănăstirea Timişeni, fiind până la sfârşit o făclie ţinută, din păcate, mai mult sub obroc.
La Canal, în 1957, părintele Negruţiu a avut un vis care l-a urmărit, prin semnificaţia lui adâncă, în toti anii de suferinţă de mai târziu.
Noaptea s-a închinat şi s-a culcat. În somn a avut un vis. Urca cu mare greutate Golgota. Obosit, plin de sudoare, târându-se pe pietrele colţuroase, ajunse în vârful Căpăţânii, la picioarele celor trei cruci. Abia ridicându-şi ochii, cu teamă şi cutremur, spre cei trei crucificaţi, rămase uimit şi cuprins de tulburare, neînţelegând ceea ce vede. Numai Domnul Iisus Hristos era pe Crucea Sa; cei doi tâlhari nu erau prezenţi.
– Doamne, strigă părintele Ioan, ai rămas singur pe Cruce! Nimeni nu e lângă Tine să te însoţească în această răstignire care nu se mai termină?

– Nimeni, Ioane, îi răspunde Domnul Hristos de pe Cruce.
– Doamne, iartă-mă dacă îndrăznesc să Te rog să mă primeşti şi pe mine pe una din cruci, să fiu şi eu cu Tine! Să nu mai fii singur!
– Ioane, te primesc! Suie-te! întinde-ţi mâinile în cruce!
– Doamne, pe care să mă sui, pe cea din stânga sau pe cea din dreapta Ta? Pentru osândă sau pentru mântuire?
– Ioane, acum înţelesul nu mai e ca în Vinerea Răstignirii. Suie-te pe care vrei.Pe cruce să fii lângă Mine! Pr. Ioan Negruţiu

Ridicându-se din genunchi, se îndrepta spre una din cruci. Dar trecând pe lângă picioarele Mântuitorului, se lovi uşor cu cotul de genunchiul Lui însângerat. Un fior îl străbătu din creştet până în tălpi şi se trezi în sudoare şi suspinând. Mântuitorul, iubindu-l, îl chema alături de El, în jertfa de ispăşire.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)

Preot colonel Coriolan Buracu

Părintele Coriolan Buracu a fost unul din preoţii care au mărturisit prin pilda vieţii lor credinţa în Hristos şi în dăinuirea neamului românesc. Arestat pentru activitate anticomunistă, a fost judecat la Timişoara şi trimis la Canal, până în 1953. Fiul cel mai mic, Mihai, a fost şi el arestat şi condamnat să pătimească în închisoarea Piteşti. După o viaţă de slujire jertfelnică, părintele Coriolan s-a mutat la Domnul în anul 1964.
La alegerile din 1946, părintele Coriolan, deşi bolnav şi slăbit, a participat ca reprezentant al PNŢ la secţia de votare din Breaza-Făgăraş. La numărarea voturilor, care erau detaşat în favoarea ţărăniştilor, furia comuniştilor s-a dezlănţuit asupra preotului Buracu.
Votarea s-a terminat seara târziu. Voturile s-au numărat corect. După cum se aştepta, pentru candidaţii PNŢ votaseră 90% din alegători. Procesul verbal fu iscălit de toţi, iar preşedintele îi dădu un exemplar părintelui Buracu. Atunci reprezentantul FND, un chip de brută, se apropie de preot cu mâna întinsă, chipurile să-l felicite. Dar mâna se transformă în pumn care izbi drept în obrazul preotului. I se luă procesul verbal şi urmară alte lovituri date de militarii de faţă. Nimănui nu-i trecuse prin cap că sub haină militară se ascundeau de fapt nişte comunişti de la Brăila.
Şi omul bătrân, care ca preot ţinuse flacăra credinţei în Hristos şi neamul românesc în Mehadia, înainte de primul Război Mondial, care cunoscuse temniţele Seghedinului şi Vatzului patru ani în timpul războiului, care a semnat la Alba Iulia actul Unirii în 1918, fost deputat şi senator în Parlamentul României Mari, tată a opt copii, dintre care unul murise pe front, omul care el însuşi, în calitate de preot-colonel, Pr. Coriolan Buracu făcuse războiul şi în Răsărit şi în Apus, devenise o minge sub loviturile pumnilor şi paturilor de armă. E cules de oameni şi ascuns, căci în zilele următoare au venit să-l caute şi să-l aresteze. Hăituit câţiva ani prin satele Ţării Făgăraşului, e prins în sfârşit şi băgat în închisoare.
(Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc)

Părintele Areenie Boca – mărturisitorul prigonit
Părintele Arsenie Boca (1910-1989), duhovnic şi stareţ al Mănăstirii
Sâmbăta de Sus şi mai apoi al Mănăstirii Prislop din Transilvania, a creat în jurul său o adevărată şcoală duhovnicească, „pe cele mai autentice baze ale  tradiţiei ortodoxe şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii  stăruitoare şi ale dragostei de suflete” (Pr. Stăniloae). Lucrarea sa de călăuzire a oamenilor spre mântuire, renumele de duhovnic al studenţimii creştine româneşti, pentru care organiza adevărate „Universităţi de vară” la Sâmbăta, popularitatea uriaşă de care se bucura în ţară, au determinat în scurt timp intervenţia Securităţii.
Părintele este mutat la Mănăstirea Prislop, apoi arestat, anchetat la Securitatea din Braşov şi dus în Lagărul de la Ocnele Mari. În 1952 e trimis la Canal, în Brigada 7 din colonia Poarta Albă. După eliberare se reîntoarce la Prislop, dar decretul de desfiinţare al mănăstirilor îl obligă să pribegească prin munţi. În 1959 este angajat ca pictor în atelierele de la Schitul Maicilor din Bucureşti şi mai târziu pictează biserica din satul Drăgănescu, jud. Ilfov, sub permanenta supraveghere a Securităţii. Moare pe 28 noiembrie 1989 şi este înmormântat la Mănăstirea Prislop.
La Canal, grupa în care fusese repartizat Părintele era formată în întregime din oameni care depăşiseră vârsta de şaizeci de ani şi care după primele luni de lucru prezentau toate simptomele prăbuşirii fizice totale.
Sosirea Părintelui Arsenie în mijlocul lor fu asemănătoare cu o oază salvatoare de la moarte. La sfârşitul primei zile de lucru la care participase Părintele, brigadierul fu mirat, începând să calculeze din nou, pentru că numărul metrilor cubi lucraţi era mult peste normă.
El se uită mirat la fiecare în parte. Privirile i se opriră asupra Părintelui, care îi spuse zâmbind că se poate vedea efectul întăririi grupei cu încă un om.
(Dan Lucinescu, Destine)

Din cuvintele părintelui Arsenie Boca
Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţa, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă mulţime de suferinţe putem răzbi cu bucurie. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor pe care vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni.
Ispitele aleg pe trebnici de netrebnici. Într-unii, ispitele desăvârşesc în suflet ascultarea şi dragostea de Dumnezeu, iar în ceilalţi le şterg pe acestea şi pun în loc ascultarea şi dragostea de sine. Ispitele descoperă ceea ce este în inima omului. Viaţa duhovnicească nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilinţei. Înjosirea în faţa lui Dumnezeu, dispreţul de sine şi lepădarea voinţei proprii, iată calea celor trei arme ale sufletului.
De voieşti să fii suferit de alţii, suferă-i tu pe ei mai întâi. Nu-i mare lucru să trăieşti bine cu oamenii blajini şi buni, căci aceasta place din fire tuturora, dar să trăieşti în pace cu oamenii aspri sau care ţi se împotrivesc, acesta-i un mare har, o virtute plină de curaj şi vrednică de laudă.
(Pr. Arsenie Boca, Despre îndumnezeirea omului prin har)

De vorbă cu sufletul meu

             Demostene Andronescu

E-atâta jale-n lume, atâta plâns!

Atâta dor, atâta suferinţă!

Sărmanul om, chircit în neputinţă,

Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.

Şi-n loc să-şi facă din durere pod

Peste mocirla vieţii-n sus, spre Slavă,

El, sângerând din răni adânci otravă,

Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.

Sărmana gloată, în genunchi mereu,

Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,

Nepricepând că scrânciobul durerii

Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.

0, suflete al meu, fii tu ulcior,

Fii amforă durerii, veşnic plină

Şi, sângerând celor din jur lumină,

Învaţă, blând, să mori în locul lor.

Noaptea învierii – Colonia Peninsula 1952
În ziua de Sfântul Gheorghe a venit o ploaie mare cu fulgerări şi trăznete, de nu ne-am putut duce la lucru.
Seara mi-a adus o noutate. Scos din brigadă, cu boarfele în braţe, am ajuns într-o altă baracă, punând temelie de constituire pentru brigada de preoţi cu numărul 34, care va duce aici o viaţă de mizerie fizică şi morală pe care încă nici un om de pe lume nu le-a încercat. Total izolaţi de ceilalţi colonişti, rupţi de contactul cu lumea exterioară, trimişi pe şantierele cele mai grele, hrăniţi cu resturile de alimente de la bucătărie. Zilnic instrucţie militară, fugăreli, culcări, zilnic bătaie organizată. Până toamna, brigada va fi decimată.
Deocamdată, pricepând despre ce este vorba, îmi întind pătura pe scândura patului comun, mă închin şi mă culc.
În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din Valea Neagră sună pentru învierea Mântuitorului, ni se face o amănunţită percheziţie de către ostaşi. Sub supravegherea comandantului de colonie, pontatorul brigăzii ne ţine „predica zilei”:
– A venit momentul când ştiinţa alungă tot mai departe întunecatul misticism, care a ţinut omenirea în întuneric mii de ani. E timpul ca să părăsiţi idioatele şi bolnavele învăţături înapoiate cu care aţi îmbâcsit capetele oamenilor până acum şi dacă vreţi să vă întoarceţi în societatea de astăzi, să vă lepădaţi de tot trecutul, cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care vă invită să urcaţi!
Iar comandantul încheie predica, adresându-se brigadierului şi subalternilor lui:
– Să-i omorâţi! Vă dau ordin să-i omorâţi! Pe răspunderea mea! Paştele mamii lor de dobitoci!
Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumină a trecut peste inima mea şi strig tare:
– Hristos a înviat, fraţilor!
– Care eşti ăla, mă? întrebă comandantul, întors de pe coridor.
– Eu sunt…
– Du-l la carceră, aşa, dezbrăcat!
Când răsărea soarele peste pleşuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanţa.
Însemn pieptul, fruntea şi umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat, Iisus pluteşte pe lângă sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu caldă binecuvântare. E-atâta pace în carceră!
Dulce eşti, Doamne, în suferinţele pe care ni le îngădui!
Fă-mă, Doamne, bun! Bun ca un Om!
(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare)
Au fost arestaţi preoţi foarte mulţi. La Canal, la Peninsula, era o brigadă de preoţi specială, cu un brigadier, Zubrinski. Şi când veneam de la muncă, strigau: „Cum îţi merg protopopii, Zubrinski?”. „Bine, bine. Cu cântec înainte, marş!”…
Dar, ce să spun, ce experienţă extraordinară am avut! În închisoare am rămas acelaşi preot. Eram, bunăoară, acolo şi ne spuneam cât e de adevărat că noi ne simţim liberi şi cei ce ne păzesc sunt sclavi. Munca acolo era grea. Eram într-o vreme cu un doctor, Bârsan, de vreo 60 de ani – noi eram de 34 de ani. Munceam ca la ţară, eram învăţat să muncesc. Dar el nu putea nici sta, săracul. Şi-atunci eu cu un prieten al meu, moldovean ca şi mine, făceam şi norma lui. Norma era, zilnic, 8 ore, 9 metri cubi şi jumătate de pământ de săpat şi aruncat la 3 metri distanţă. îl ajutam şi făceam şi norma lui, că nu luai pâine dacă nu făceai norma. Şi rosteam zilnic Sfânta Liturghie, că o ştiam pe dinafară. Şi-mi zicea, săracul doctorul Bârsan: „Ziceţi mai tare, ca să aud şi eu!”.
Şi aşa au fost multe momente.
(Cu Părintele Galeriu între Geneză şi Apocalipsă)

Blestemul robilor

În închisori, deţinuţii pătimeau cu încredinţarea că însuşi Eminescu, Porumbescu ori Avram Iancu, dacă ar fi trăit în timpul prigoanei comuniste, ar fi fost împreună-robi cu ei la Aiud, Baia Sprie sau Canal..

Cartea lui

Andrei Ciurunga

Cineva mi-a adus-o pe ascuns, pe sub haină

ca pe-un steag tricolor, ca pe-o taină.

La-nceput n-am ştiut ce era:

aripă de înger sau stea?

Dar simţeam, arzând, lumina.

Am luat-o cu grabă ciudată,

cu mâinile încă fierbinţi de lopată.

0 carte aici, printre beznele-adânci,

căzută şi ea, ca şi mine, pe brânci.

Avea foile rupte, zdrelite, murdare,

de-atâta colind din închisoare-n închisoare

Slovele sale de mult le ştiam,

iar cu cel ce le-a scris parcă frate eram

şi atât de al nostru-l simţeam,

încât, de-ar fi fost să-mi apară în uşă,

l-aş fi prins binişor de cătuşă

şi numai din ochi, fără grai, i-aş fi spus:

„Bună seara, Mihai! Culcă-te aici, lângă mine,

căci locul acesta-i menit pentru tine

de mult, de mai bine de-un veac”…

Dar iată: la pagina şaizeci şi şapte

şoaptele cărţii n-au mai fost şoapte,

ci scrâşnet, şi urlet, şi tunet,

în tâmple ciocan cu răsunet.

Cuvintele tari au dat buzna din carte,

înjunghiate de moarte

şi-au ieşit în ogradă deodată,

către gardul de sârmă ghimpată,

către porţile prinse-n zăvoare,

către blidele fără mâncare,

către carcera-n care-au murit astă iarnă ai noştri,

cei mulţi, ferecaţi, cu lanţul

cât mâna de braţ:

Cine-a îndrăgit străinii,

mânca-i-ar inima câinii,

mânca-i-ar casa pustia

şi neamul nemernicia!”

Se făcu multă linişte-apoi,

cuvintele s-au tras înapoi,

cuminţi în sicriul din carte,

căci norii cerniseră zarea.

Gornistul suna deşteptarea…

Epilog
Canalul a fost părăsit în 1953 şi vânturile cu nisipurile îl vor acoperi. Cheltuieli şi trudă fără rost. Trece aşa, peste colonie, ca un semn de întrebare. Parcă cineva se uită strâmb la mormintele proaspete de la Valea Neagră şi de peste tot traseul Canalului.
Cu ce scop?
Ce-au rodit aceste morminte?
Meşterul Manole şi-a zidit soţia – inima, credinţa – între zidurile Mănăstirii Argeş, ca zidurile să se sprijine pe această credinţă… Dar aici?
Pentru ce cresc amintirile?

Cui folosesc aceste jertfe?

E vorba numai de sfărâmarea rezistenţelor?

Pentru asta a căzut Canalul în Mare?

C-a fost zidit pe nisip?

Şi pe vaietele robilor!

Pe blestemele unui neam!

(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin