BASARABIA şi BUCOVINA DE NORD sau Lacrimile României Mari

Extras din
NOTA ULTIMATIVĂ A UNIUNII SOVIETICE CĂTRE ROMÂNIA
Moscova, 27 iunie 1940
În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei – Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei – populată în principal cu ucrainieni – cu Republica Sovietică Ucrainiană. (…)

Guvernul Sovietic consideră că problema interesând Basarabia este legată în mod organic de problema transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţiune este legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică (…) Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului şi populaţiunei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia. (!)

Basarabie, Basarabie, trecută prin foc şi prin sabie…
În iarna anului 1946-1947 puterea sovietică a declanşat o foamete în masă, cu scopul terorizării populaţiei recalcitrante. În total, după estimările făcute de istoricul Mihai Gribincea pe baza documentelor de arhivă, numărul celor ce au murit în timpul foametei din anii 1946-1947 se ridică în Basarabia la cel puţin 216.000 persoane. Pentru prima dată în istoria provinciei au fost înregistrate cazuri de canibalism. Un supravieţuitor, Victor Volcinschi, declară: „La noi, la Bădrăganii-Vechi, raionul Edineţ, au fost cazuri grave de tot. S-au mâncat frate pe frate şi peste câţiva ani cei rămaşi în viaţă şi-au ieşit din minţi”.
Foametea din anii 1946 şi 1947 a constituit un instrument pentru puterea comunistă de a grăbi ritmul colectivizării agriculturii. Astfel, cei care intrau imediat în colhoz erau ajutaţi cu produse alimentare, iar cei care refuzau erau lăsaţi să moară de foame. Cu toate acestea, foametea nu a determinat schimbarea radicală a atitudinii populaţiei locale faţă de puterea sovietică. A fost nevoie de organizarea unei operaţiuni de deportare în masă pentru a înfrânge spiritul de rezistenţă al ţăranilor faţă de procesul de colectivizare a agriculturii. După aprecierile cercetătorilor, numărul celor deportaţi s-ar ridica la 95 000 de persoane. De asemeni, aproximativ 5000 de oameni au fost executaţi în timpul „marii terori” în acelaşi scop de „a ajuta” şi grăbi integrarea fără murmur a Basarabiei în Soviete.
Legământul tăcerii
Generaţia mea a crescut cu legământul tăcerii ca formă de supravieţuire a românilor basarabeni. După ce pustiirea care s-a abătut asupra noastră ca un blestem dinspre Rusia bolşevizată dura atâţia ani încât părea să nu mai aibă sfârşit, tăcerea, tăinuirea adevărului în cele mai ascunse tainiţe ale sufletului deveniseră o normă de conduită impusă prin teroare de stăpânire.
Rămaşi fără ţară, fără biserici, fără viitor, părinţii noştri au prins a se adapta la rânduielile aduse din Răsărit. Doar plânsul ascuns al bunicilor noastre şi blestemele bunicilor noştri prin fundul ogrăzilor ne mai făceau să bănuim că ceva grav de tot se întâmplase cu ei până la venirea noastră pe lume. Supravieţuirea fizică şi trecerea pe neobservate prin viaţă, cât mai departe de ochii activiştilor de partid, rămăseseră singura preocupare a oamenilor. Tăcerea e de aur: iată crezul basarabeanului de sub ocupaţia sovietică.
(Iurie Roşca, prefaţă la Ion Moraru, Pustiirea şi Treptele infernului)
Ruşinosul proverb
Grigore VIERU
Nu! Nu ! Nu! Astfel
trebuia să strigăm.
Dar nu am strigat.
Ne-am înecat
într-un simplu proverb:
„ Apele mari
înghit pe cele mici”.
Suntem un proverb – atât.
De ce ne-am mai plânge,
de ce-am mai spera la izbândă,
moţăind filozofic
în ruşinosul proverb:
„Capul plecat
sabia nu-l taie”.
Uite că l-au tăiat!

Catedrala Sf. Nicolae din Bălţi, dinamitată de bolşevici
Bisericile de pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de nord au avut mult de suferit după instaurarea puterii sovietice, multe dintre ele fiind distruse sau destinate altor scopuri. Astfel, din cele 1090 de biserici câte erau în 1944, în 1990 mai existau doar 156.
Homo Sovieticus
Se purta o luptă crâncenă de izgonire a sufletului nostru românesc din Basarabia şi înlocuirea lui cu un spirit străin neamului nostru.
Cei care au supravieţuit chinurilor de pe urma foametei şi deportărilor trebuiau reeducaţi. În primul rând trebuiau scoşi de la matca creştinătăţii. Religia a fost scoasă din şcoli. Bisericile se închideau una după alta. Sufletele omeneşti se devastau de cea mai mare comoară – dragostea – şi rămâneau pustii. În locul sufletului creştin se înfiripa un nou suflet, marxist-leninist, bazat pe lupta de clasă şi ateismul agresiv.
Încetul cu încetul îşi croia calea noul tip de om: homo sovieticus.
(Ion Moraru, Pustiirea şi Treptele infernului)

Pustiirea
În iunie 1940, după ce România cedează de bună voie Basarabia Uniunii Sovietice, Armata Roşie intră pe pământul dintre Prut şi Nistru ca „eliberatoare”, aducând cu ea „noua orânduire” a Imperiului stalinist. Rânduielile patriarhale sunt tulburate şi oamenii încep să înţeleagă că „rele zile a ajuns sireaca Basarabie”…
Întâlnirea
Un omulean a venit la bunicul şi i-a spus că lumea se adună lângă storojkă, rugându-l să vină şi el, fiindcă ştie ruseşte şi ar putea să se înţeleagă uşor cu dânşii, adică cu ruşii. Câţiva oameni bătrâni au pregătit un şervet, o pâine şi o tărtăcuţă cu sare, iar unul avea în mână un ulcior cu vin şi o cană de lut.
Nu peste mult timp, câteva glasuri de copii au strigat de pe garduri: „Vin!!!”. Lumea s-a adunat grămăjoară, iar dinspre satul Drochia s-a văzut cum vine o namilă de maşină neagră-verzuie, toată numai din fier, cu o oişte înainte. Şi, culmea, mergea singură, fără cai! Noi aşa am încremenit pe gard, cu gura căscată. Unde s-a mai văzut să meargă ceva fără cai?! Lumea, cam speriată, cam nesigură, s-a dat la o parte neîncrezătoare, iar cineva dintre bărbaţi ne-a lămurit că acesta-i tanc.
Arătania se opri drept lângă mulţime, ridicând în jur un nor de praf amestecat cu fum. Din tanc au ieşit nişte soldaţi care aveau pe chipiuri stele cu cinci colţuri. Unul dintre ei, puţin mai în vârstă, s-a pornit spre mulţime, iar ceilalţi au mers din urma lui.
– Zdravstvuite, mujiki! Noi am venit să vă eliberăm! a tradus bunicul spusele celui mai mare peste cei veniţi.
Oamenii s-au uitat miraţi unul la altul. Că adică de cine şi de la ce să-i elibereze?! Pe atunci noi nu aveam boieri mari în sat. Erau toţi ţărani proprietari, cu două-trei, cinci-şapte hectare de pământ. Care mai sărac, care mai înstărit, dar toţi aveau câte o vită şi niscaiva păsări pe lângă casă.
Bunicul le-a întins pâinea şi sarea, iar cel din faţă a spus că nu trebuie, că ei au pâine de mâncare, dar, iată, un pahar cu vin ar bea. Cineva dintre oamenii mai bătrâni a spus că aşa-i lăsat de la Dumnezeu, aşa-i obiceiul nostru de când lumea, să-i primim pe musafiri cu ce avem mai scump. Bunicul parcă s-a bâlbâit de ruşine că i-au refuzat pâinea şi le-a spus că mai scump decât faţa Domnului, adică pâinea, nu-i nimic pe lume. Unul din tanchişti i-a zis că pâinea o face omul şi nu mai este nici un Dumnezeu. După cele auzite, bietul meu tătucă s-a înnegrit la faţă şi parcă s-a făcut mai mic, iar prin mulţime s-a răspândit un murmur. Cineva a zis tare:”Aiştia-s fără Dumnezeu!”.
(Ion Moraru, Pustiirea şi Treptele infernului)
În iunie 1941 Armata Română, sub conducerea Mareşalului Ion Antonescu, începe „războiul sfânt” pentru dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Trupele române, aliate cu cele germane, obţin câteva victorii răsunătoare, dar la Stalingrad Armata Roşie porneşte o ofensivă puternică şi aliaţii sunt nevoiţi să se retragă. Frontul se mută în Moldova, la Iaşi, iar apoi tot mai spre miezul Europei, până la sfârşitul războiului, în 1945.
Odată mutat frontul dincolo de Prut, Uniunea Sovietică se înstăpâneşte în Basarabia. Toate alimentele, până la ultima bucată de pâine, sunt rechiziţionate pentru armata sovietică, iar bărbaţii sunt luaţi pe frontul de vest, pentru a distruge „fiara fascistă în bârlogul ei”.
„Za rodinu”
De multe ori, fără niciun fel de pregătire militară, basarabenii erau trimişi pe linia întâi. Reuşeau doar să dea pe gât o sută de grame de spirt, pe nemâncate, ca să poată striga cât mai tare „Za rodinu, za Stalina!” („Pentru patrie, pentru Stalin!”). După aceea, poşta abia de reuşea să aducă prin mahalale telegrame de înmormântare, cu acelaşi text înspăimântător: „poghib za rodinu” („a căzut pentru patrie”). Cine mai poate să spună astăzi câţi şi unde au murit?

În 1946 toată agoniseala ţăranilor a mers la stăpânire, „ca să vindece rănile războiului”. Oamenii n-au mai avut ce însămânţa în primăvară, iar seceta din acel an a ars pe câmp şi puţinele culturi ce stăteau să iasă. Spectrul înfricoşător al foametei a cuprins ţara, cu imagini apocaliptice de iad.
Groapa cu jom
Lângă oraşul Cernăuţi era o mare groapă cu jom (borhot de sfeclă de zahăr), aparţinând unei fabrici de zahăr. Oamenii au descoperit-o şi au început să care la nesfârşit din acel putregai şi să-l mănânce.
Panorama pe care am văzut-o acolo e imposibil s-o descrie cineva, oricât de iscusită i-ar fi pana. Plângeau şi pietrele de mila sărmanilor oameni care foiau în jom ca viermii în rană.
În groapă plutea o masă sură-gălbuie, puturoasă, de tăieţei de sfeclă. Oamenii se vârau în jom până la brâu, îl dădeau la o parte pe cel de deasupra, lua care şi cât putea, săpând cât mai dedesubt, apoi îşi scotea „dobânda” la mal. După ce mâncau lacom, mulţi dintre oameni se îngălbeneau la faţă, începeau să vomite, se zvârcoleau în agonie, ca mai apoi să treacă în lumea celor drepţi, ţinând în pumnul încleştat o boaghe de jom. În groapa cea cu jom puteai să vezi nenumărate cadavre, unele fiind deja în putrefacţie, acoperite de roiuri de muşte, dar mulţimea parcă nici nu le observa, în acel moment având doar un singur scop: să scoată cât mai mult jom din groapă.
Groapa aceea afurisită era ultima fază de chinuri, ultima vamă pe care o treceau basarabenii. Roind acolo, în jurul gropii, săptămâni întregi, dormind sub cerul liber fără să se spele şi să se închine Mântuitorului, îi părăsea nu numai credinţa şi conştiinţa, dar chiar şi simplele instincte omeneşti. Aveam impresia că acolo s-a adunat toată Basarabia ca să guste din ospăţul „viitorului luminos” din care de câteva ori la rând au gustat şi Ucraina, şi Rusia.
(Ion Moraru, Pustiirea şi Treptele infernului)
Drama Basarabiei cotropite nu era numai materială, ci şi spirituală. Cultura românească trebuia înlocuită cât mai repede cu cea sovietică, „sănătoasă”. Românii trebuiau să-şi uite rădăcinile. Eminescu, Creangă, Goga erau socotiţi „contrarevoluţionari” care „au apărat interesele claselor exploatatoare”. Minciuna domnea nestingherită, cu pretenţii de adevăr absolut.
Scrisoarea norodului moldovenesc către marele Stalin
Opera fundamentală care încununa minciuna era „Scrisoarea norodului moldovenesc marelui Stalin”. Ea, chipurile, a fost discutată şi unanim acceptată la adunările muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor. Această „măreaţă operă” ni se vâra pe gât prin difuzoare de perete, aparate de radio, reviste, ziare, de la catedre. Erau anii 1946-1947.
Între timp, podurile caselor noastre erau în continuare curăţate, până la ultimul grăunte, de activişti, la cimitir porţile nu se mai închideau, iar mormintele se astupau cu pământ din fugă. Cine va putea înţelege vreodată inima mamei care şi-a tăiat copilul şi l-a mâncat pe părţi, ca mai apoi, sfâşiată de durerea foamei, în mare agonie, să i se despartă şi sufletul de trup? Iar la difuzorul de pe perete, în casa rămasă pustie, ca o batjocură răsunau cuvintele „Scrisorii”:
Şi era belşug pe masă
Şi în fiecare casă
Intra Stalin ca un tată,
împărţind la toţi dreptată.
(Ion Moraru, Pustiirea şi Treptele infernului)

Deportările
Urgia deportărilor s-a abătut curând asupra Basarabiei. Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti din 28 iunie 1949, „cu privire la deportarea familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri şi a marilor comercianţi”, a pustiit satele româneşti dintre Prut şi Nistru de mii de români, transportaţi cu vagoane pentru vite în Siberia, în lagărele de muncă forţată. Printre deportaţi erau numeroşi copii, încadraţi şi ei, fără explicaţii, în categoria stigmatizată de vrag naroda, duşmani ai poporului.
Aceeaşi soartă o aveau ţăranii care refuzau să semneze cererile gata întocmite prin care cetăţeanul cutare, „cu mare dragoste şi de bună voie” solicita să intre în colhoz, unde făgăduia să muncească toată viaţa fără cruţare de sine.
„Arcaşii lui Ştefan cel Mare” şi „Sabia Dreptăţii”
În faţa prigoanei dezlănţuite de comunişti, doi elevi abia trecuţi de 18 ani, Ion Moraru şi Vasile Ţurcanu din Mândâc, hotărăsc, cu tot avântul dar şi cu naivitatea vârstei, să întemeieze o mişcare de rezistenţă creştină şi românească în Basarabia, numită „Sabia Dreptăţii”, organizată după modelul „Arcaşilor lui Ştefan”, care deja activau în taină împotriva regimului sovietic.
Trădaţi, membrii grupului sunt arestaţi sub acuzaţia de „activitate duşmănoasă orânduirii sovietice” şi colaborare cu „regimul de ocupaţie românesc” (!). Sentinţa: pedepse între 10 şi 25 de ani de detenţie în lagărele de muncă forţată.
Astăzi Ion Moraru, înzestrat cu misiunea de călăuză spre adevăr a tinerilor din Basarabia, a scris pentru ei memoriile sale, „Pustiirea şi Treptele Infernului” sau o istorie care nu se predă la şcoală.
N-am greşit nici cu o iotă ridicându-ne la luptă, chiar dacă am fost atât de puţini şi nepregătiţi. Să te aperi este lăsat de la Dumnezeu, iar să jefuieşti popoare întregi, nu cred să fie o binecuvântare de la Cel de Sus. Noi ne-am ridicat împotriva unui sistem imperial hrăpăreţ şi dornic de noi cuceriri şi el nu trebuie confundat cu omul, cu o persoană anumită, indiferent din ce etnie face parte.
Soarta tuturor imperiilor este ruinarea. Rămân în picioare la vitregiile timpului şi dăinuiesc peste milenii numai popoarele care-l caută insistent pe Dumnezeu.
(Ion Moraru, Pustiirea şi Treptele infernului)

„Zeki”

Toţi deţinuţii erau numiţi „zeki” de la „zakliucennâi”, puşcăriaş. Zeki erau o nouă clasă de oameni, creată de organele represive ale URSS. Erau îmbrăcaţi în zdrenţe, încălţămintea rar când era din pereche. De cele mai multe ori nu purtau chipiuri sau căciuli, ci îşi înfăşurau capul cu cârpe. Foamea permanentă care îi chinuia şi îi măcina zi de zi îşi lăsa şi ea amprenta pe feţele lor. Omul se transforma treptat într-un dobitoc flămând şi plin de ură. Rar care reuşea să poarte cu demnitate chipul dăruit de Dumnezeu, chipul de Om.

(Ion Moraru, Pustiirea şi Treptele infernului)

Anchetă la Chişinău, 1950
Am fost scos din celulă după miezul nopţii. În cabinet mă aşteptau încă trei anchetatori, plus Popov.
– Spune, ai legături peste hotare?
-Nu am.
– Ai să spui, ţâncule! Puneţi-i laba la uşă!
Doi m-au înhăţat să mă ducă la uşă. Eu mă împotriveam, m-am trântit la podea, am încleştat pumnii cât am putut de strâns şi m-am ghemuit. Apoi am simţit cum o forţă nebună mi-a descleştat pumnul de la mâna stângă, mi-a întins braţul, m-a ridicat în picioare şi mi-a pus degetele pe uşorul uşii. Un alt călău a început să apropie uşa, iar Popov repeta aceeaşi întrebare:
– Spune, ai legături peste hotare?
Uşa a început să-mi apese dureros degetele şi tot atunci din gâtlej mi s-a rupt un răcnet tăios care a trecut în urlet. Tot trupul mi s-a încordat ca un arc şi m-am smucit din mâinile lor. M-am împiedicat de piciorul unuia şi m-am pomenit cu capul în colţul mesei. Mi s-a întunecat în faţa ochilor, am simţit cum ceva cald mi se prelinge pe gât. Parcă nu-mi ajungea aer. Întunericul a pus stăpânire pe mine şi n-am mai simţit nimic.
(Ion Moraru, Pustiirea şi Treptele infernului)
Lagărele de muncă
Deţinuţii erau cele mai ieftine braţe de muncă şi de obicei erau puşi la cele mai grele munci, în funcţie de zona unde se aflau – la tăiat pădure, la construirea şi exploatarea minelor de cărbune şi a diferitor minereuri, la construirea canalelor şi a căilor ferate. Toţi se temeau ca de foc de lagărul din Djezkazgan. Acolo erau minele de aramă şi rar cine rezista mai mult de doi ani. Şi mai înfricoşătoare erau lagărele cu adresa „PIA”. Asta însemna că nenorocitul ajungea ori la minele de uraniu, ori la cele de cinabru (din el se extrăgea mercurul). De acolo nu se mai întorcea nimeni.
Lagărul Dubovka, Cariera de piatră
Brigadierul ne-a dat ordin să plecăm cu toţi în carieră. Ajunşi acolo ne-a lămurit că jumătate dintre noi vor căra piatra pe umeri până sus la estacadă, iar ceilalţi vor continua să spargă şi să clădească piatra brută în grămezi. Fiecare căuta să-şi aleagă o piatră mai mică şi cât mai puţin colţuroasă.
Unii alunecau, cădeau cu piatra peste ei, se juleau până la sânge şi ieşeau din rând ca să-şi lingă rănile, ca nişte câini. Alte medicamente nu erau, decât propria salivă şi nisipul mărunt. Nenorocitul care cădea din şir era înjurat şi lovit fără milă de brigadier cu piciorul sau cu o nuia cioturoasă. Însă toţi răbdau, de teamă să nu le reducă cumva porţia de mâncare.

Scrisoare mamei

Lagărul Dubovka, Karaganda, 1952

Mama, draga mea mamă, iartă-mă de toată durerea pe care ţi-am pricinuit-o. Nu vreau să te mint că mi-i bine şi-s sănătos. Pot să-ţi spun însă că sunt viu şi lupt ca să ajung la ziua când voi veni ca să-ţi cer iertare pentru toată durerea pe care ai tras-o.

Nu fi mâhnită, mamă, ca mine în ţara asta bezmetică şi diavolească sunt milioane, iar odată şi odată trebuia cineva să ridice Sabia Dreptăţii şi să le spună că ei nu sunt atotputernici pe lumea asta, cu toate tunurile şi tancurile pe care le au.

Atotputernic este doar Cel din Ceruri.

(Ion Moraru, Pustiirea şi Treptele infernului)

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină…

Aniţa Nandriş  şi tragedia unui sat bucovinean

După cedarea Basarabiei şi Bucovinei şi ocuparea lor de către trupele sovietice, mulţi români din aceste ţinuturi au căutat să se refugieze în ţară. Sate întregi şi-au asumat riscul morţii şi au încercat să treacă graniţa impusă de bolşevici, pentru a fi împreună cu fraţii de suflet şi sânge de dincolo de Prut.
Aşa s-a întâmplat şi în comuna Mahala, satul Aniţei Nandriş. Peste trei sute de tineri ţărani au fost împuşcaţi de către grănicerii ruşi în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, lângă satul Lunca, în drumul spre frontieră. Au fost îngropaţi pe loc, iar cei care nu muriseră încă au fost zdrobiţi cu lopata şi aruncaţi în gropile comune.

În iunie au început deportările în Siberia. Noapte de noapte, dubele negre încărcau zeci de oameni din fiecare sat şi cătun. Numai din comuna Mahala au fost ridicate într-o singură noapte (13 iunie 1941) 602 persoane, dintre care 210 copii, mulţi sub cinci ani. Aceştia nu puteau fi „duşmani ai poporului” care „ameninţau puterea sovietică”, dar regimul trebuia să îngrozească populaţia pentru a o stăpâni prin teroare.

Martiriul unei mame
În acea noapte de deportări masive este luată în Siberia Aniţa Nandriş împreună cu cei trei copii ai ei. Soţul ia calea Uralului, unde va şi muri peste puţină vreme.

Şediam cu lumina stinsă. Copiii au adormit, dar noi amândoi şi mama şediam şi vorbiam pri întuneric. Când deodată a început câinele să latre. Ne uităm pe feriastră, de la poartă, a intrat o ciată niagră în ogradă. Când am văzut aşa, parcă ni s-a luat toată puteria şi am zis unul către altul: „De acuma e gata cu noi”.
(Aniţa Nandriş Cudla, Amintiri din viaţa mea)
Am stat vreo douăzeci de zile în văgoane. La început s-a mai ţinut lumia, dar mai pe urmă vediai când se opria trenul, îl scotia câte pe unul leşinat şi îl ţinea să ia oliacă de aier. Pe altul îl scotia mort şi rămânia pe peronul gării. La altă gară vediai că îl scotia pe unu ieşit din minte. Răcnia, cântia, săria, aşa ca omul stricat de cap. Se lua mult pe gânduri şi îndată îşi tulbura capul. Şediam şi eu tristă, mă uitam la copii şi mă gândiam numai la Dumnezeu. Şi mă rugam să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate câte vin înainte.
(Aniţa Nandriş Cudla, Amintiri din viaţa mea)

Aniţa şi cei trei copii au ajuns în Siberia, regiunea Omsc, raionul Saldaschi. Aici se afla o mică aşezare unde a fost amplasat şi lagărul de deportaţi. Vara munceau la colhoz, căci pământul era roditor, iar iarna la tăiatul copacilor, în pădure. Din pricina foamei şi a muncii istovitoare mulţi au murit din primul an. Aniţa s-a luptat din răsputeri să-şi păzească feciorii în viaţă, rugându-se neîncetat pentru ei, atunci când moartea răcnea la orice pas, căutând pe cine să mai înghită. Atunci a cunoscut Aniţa „că puteria lui Dumnezeu este foarte mare şi că te poate ajuta” cum avea să scrie mai târziu.

Nu am mai rămas nici a treia parte

Pe noi ne-a împărţit în brigăzi, câte opt-zece oameni, adică bărbaţi şi femei amestecaţi, la tăiet pădure… Dacă ar fi fost mâncare mergea şi lucrul, dar din partea mâncării era tare prost. Primia un lucrător şiapte sute de grame de pâne. Acele şiapte sute de grame costa o rublă şi patru capeici. Dar un bătrân nu mai putia, sau un copil, acela primia câte trei sute de grame, dar tot plătite cu bani. Dacă era un bătrân care nu putia lucra, acela ştia, înţălegia că nu-i şi răbda săracul cum putia. Dar un copil? îşi poate închipui orişicine cum poate să trăiască cu trei sute de grame de pâne pe zi un copil. Dar ce putiai să faci, că nu era din altă parte de unde să mai adaugi ceva.
Mă sculam dimineaţa, împărţiam câte o fărâmătură de pâne la copii, îmi luam şi mie o fărâmătură în mână şi toporu la subsuoară şi mergiam la lucru în pădure. Mergând, pe drum înghiţiam acelia două guri de pâne. Dar după acelia două înghiţituri de pâne, aşa de atare ceria stomacul mâncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit, oare nu mi sar astâmpăra foamia? Dar nu putiai să faci aşa ceva şi lucram aşa toată ziua.
Veniam siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de mâncare. Dar ce mâncare putiai să faci? Aduciam apă din râu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea şi mai fărâmam o bucăţică mică de pâne în apa aceia, să fie oliacă tulbure şi bine sărată şi o turnam în strachină. Ne mai împărţiam câte o gură de pâne la toţi şi ţiniam pânea în gură, nu o înghiţiam şi tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată.
Din câtă lume au adus acolo în vara anului 1942, până în primăvara anului 1943 nu au rămas poate nici a treia parte, toţi au murit de foame şi de necaz.
(Aniţa Nandriş Cudla, Amintiri din viaţa mea)

Durerile unei mame
Într-o zi îmi spune năcialnicul care era acolo, uite ce-i, dacă vrei după ce termini ciasurile de muncă aice, ia saci de aicea deşerţi, spală-i, cârpeşte-i ca să-i putem trimite înapoi. M-am prins şi am luat. La o sută de saci, da un sac pentru petece. Am luat eu o sută de saci, i-am dus acasă, dar fiecare sac trebuia întors pe dos şi ras cu cuţitu. M-am necăjit aşa cum am putut, mai îmi ajuta băieţii a rade. Coaja aceia ce o rădiam, o puniam în ceva şi se muia bine, eşiau diasupra aţăle care se rupiau de pe sac. Scurgiam încet ce era deasupra şi ceea ce rămânea mai des cociam turte pe plită şi mâncam aşa de cu mare poftă, că astăzi nici colacul nu-mi pare aşa de bun. Mergiam la râu, îi spălam, îi uscam şi apoi îi cârpiam. Dar nu mai rupiam sacul care mi-l da pentru petece, cârpiam cu ce putiam şi sacul mi-l opriam mie.
Aşa am petrecut mai multe sute de saci, până mi-au rămas mie vreo opt saci. Acuma m-am gândit că am să fac ceva de îmbrăcat la copii. I-am descusut, i-am spălat bine şi, ca să le schimb oliacă coloaria, am juchit nişte coaje de pe lemne verzi, nişte fer ruginit, pe urmă în apa ceie am pus sacii. Au stat o zi întriagă în apa ceia. Când i-am scos, aveau o culoare mohorâtă, cafinie.
Am mers eu şi am strâns multe bucăţele de funii, care picau atunci când pregăteau bărcile de pescuit primăvara, li-am spălat în râu, căci erau călcate şi pline de glod. Am venit cu ele acasă, li-am uscat, li-am disfăcut, li-am scărmănat şi li-am făcut înapoi buci. Am luat sacii cei văpsiţi şi bucii care i-am scărmănat şi am mers la o femeie care cosia la maşină. M-am înţeles cu dânsa să-mi coase două pufoici şi două părechi de pantaloni din sacii ceia. Am pus în mijloc buci şi două rânduri de sac, să fie oliacă cald. Eu i-am lucrat ei în loc, i-am împletit mănuşi şi culţuni din lână de câne. Când mi-a gătit de cusut, i-am îmbrăcat pe cei doi băieţi mai mari cu pufoaică şi pantaloni. Mi-a părut că cu costum şi baston i-am îmbrăcat.
(Aniţa Nandriş Cudla, Amintiri din viaţa mea)

Pătimirile mamei Blondina

Învăţătoare, frică de preot născută în Basarabia, Blondina Gobjila ia calea robiei la vârsta de 25 de ani, despărţindu-se de fiul Vladislav, care avea 14 ani, de soţ, care va muri în deportare şi de oamenii şi locurile dragi.
Credinţa în Dumnezeu o ajută să treacă prin calvarul lagărelor siberiene, până la întoarcerea în ţară.
Vina ei a fost că se născuse în Basarabia, că avea o educaţie, că era, prin urmare, „duşman al poporului” şi al Sovietelor.

Închisoarea Kazan

Când am coborât din tren am observat că închisoarea seamănă cu o biserică. Mai târziu am aflat că era catedrala „Maicii Domnului” din Kazan, care era cea mai frumoasă şi mai bogată catedrală din Rusia şi acuma a ajuns să adăpostească pe nenorociţii arestaţi fără vină.
În curte au venit câteva zeci de bărbaţi, probabil tot condamnaţi şi la ordinul securiştilor, noi ne-am dezbrăcat complet pentru deparazitarea hainelor. Hainele le-au dus în etuvă iar pe noi, goale, ne-au repartizat prin camere. Catedrala era împărţită în camere supraetajate, iar în camere erau paturi – rafturi suprapuse, câte patru rânduri. Paturile fuseseră spălate cu apă cu clor şi erau încă ude. Scândurile goale şi ude, noi goale, aşa ne-a primit închisoarea. Eram şi flămânde, căci o parte din pâinea dată la Tighina s-a mucegăit. S-a făcut seară. Au venit trei securişti să ne verifice câte suntem, făcând glume grosolane la adresa noastră, că eram în pielea goală.
A doua zi la ora patru dimineaţa am fost trezite de zăngănitul cheilor grele care au deschis uşa camerei noastre. Ne-au numărat, ca nu cumva una din noi să fi fugit. După ei au venit alţi bărbaţi. Unii au adus apă clocotită într-un cazan mare, alţii câte trei sute de grame de pâine pentru fiecare. A trecut prima zi de închisoare şi noi stăteam goale, dârdâind de frig. A doua zi a trecut la fel ca prima.
În fiecare dimineaţă veneau câţiva miliţieni şi făceau control ginecologic la toate femeile, ca nu cumva să ascundem ceva bilete de spionaj ori alt obiect… Asta era ceva îngrozitor, de neimaginat, era făcut să distrugă sistemul nervos. Chiar şi după ce ne-au adus rămăşiţele de haine, controlul tot se mai făcea.
(Mama Blondina, o martiră a Siberiei)

În camera noastră aproape că nu era nici lumină, că era sus un gemuleţ mic, care dădea o lumină obscură că abia ne vedeam unele pe altele, iar la aer fiecare condamnat avea voie doar zece minute pe zi. Într-o noapte, în această închisoare a umilinţei, am visat că la gemuleţul acela mic a apărut Mântuitorul cu coroana cu spini pe cap, răstignit pe Sfânta Cruce. Şi din cap, în jurul coroanei şiroia sângele, iar Iisus mişca capul la dreapta şi la stânga a durere şi atunci şiroia sângele mai mult. Eu am vrut să merg să-I şterg rănile, să-I opresc sângele, iar Iisus mi-a zis: „Vezi cât sufăr şi Eu pe nedrept, nevinovat?!”.
M-am trezit. Da, m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus îmi dăduse liniştea, puterea, pacea şi o mângâiere de nedescris. Acest vis m-a urmărit toţi anii de închisoare şi de Siberie şi toată viaţa.
(Mama Blondina, o martiră a Siberiei)

Lagărul de invalizi
Am stat în această închisoare până în luna august 1942, când ne-au scos şi ne-au urcat în vagoane de marfă murdare de cărbuni, spunându-ne: „Să vă duceţi la lucru, destul v-am hrănit degeaba!”. Şi ne-au dus într-o direcţie necunoscută. Peste o săptămână, istovite de foame, sete, oboseală am ajuns într-o gară. Eu am ajuns într-o stare că nu mai puteam mânca nimic. Din cauza foamei am avut pelagră. Tot corpul îmi era acoperit cu răni mici.
Am mers pe jos vreo 30 de kilometri, până la un lagăr de invalizi. Care erau mai în putere îi dădea la „barăci de refacere”, iar pe cei slabi de tot îi dădea la „barăci de moarte”. Eu am avut noroc căzând la o doctoriţă din Armenia, tânără, de vreo 40 de ani, cu ochii blânzi şi buni, foarte frumoasă. M-a întrebat câţi ani am. I-am spus că 36 şi jumătate. Nu m-a crezut şi a cercetat dosarul. S-a convins că n-am minţit-o şi mi-a spus: „După înfăţişare arăţi de 70 de ani. Erai grasă când ai intrat în închisoare?” I-am spus că aveam 96 de kg. Ea mi-a spus: „De aceea ai scăpat cu viaţă, că ai trăit din grăsimea dumitale”. M-a cântărit şi aveam 45 de kg. Eram ameţită tot timpul, slăbită şi fără putere.
M-a întrebat ce am făcut în libertate. I-am spus că am fost învăţătoare. Atunci ea mi-a spus: „Uite, te iau la mine la spital să lucrezi”. I-am mulţumit. O femeie m-a dus la spital. Eram bucuroasă că pot ieşi pe afară după un an şi trei luni fără lumină şi aer.
Mergând prin curtea lagărului am observat un lucru trist – mulţi orbi şi nebuni. Am întrebat pe femeia care mă conducea ce înseamnă asta. Ea mi-a spus că înnebunesc cei care nu vor să lucreze. Stau şi se gândesc la nedreptăţile făcute cu ei. Li se dă numai porţia minimă de 300 grame de pâine şi-i ţin aşa până mor. Ceilalţi, din cauza suferinţelor şi a nervilor capătă orbirea, care nu se vindecă niciodată. M-am îngrozit, dar am înţeles că singura mea salvare aici este să lucrezi conştiincios.
(Mama Blondina, o martiră a Siberiei)

În lagărul Orlovo Rozovo, împreună cu maici şi contese
În acel lagăr era foarte multă lume de elită rusească, cneji, grofi, femei intelectuale, inteligente, cu care de multe ori am stat de vorbă. Era o plăcere, o mare bucurie, o odihnă sufletescă; erau mai în vârstă decât mine, tari in credinţă şi mă încurajau.
Tot atunci au fost aduse din închisoare în lagăr 200 de călugăriţe de la Mănăstirea Sfântului Ioan de Kronstadt. Erau condamnate la 15 ani pentru propagandă religioasă. Cele mai tinere şi mai sănătoase, în număr de 150, au fost împărţite în brigăzi şi trimise la munca câmpului. Se supuneau fără niciun cuvânt, lucrau foarte conştiincioase, de multe ori depăşind cu norma pe bărbaţi. În drumul de la lagăr până la câmp cântau rugăciuni aşa de frumos, că nici securiştii nu le opreau.
În timpul meselor căutam să fiu împreună cu maicile, căci ele petreceau odihna de după masă în rugăciuni şi în cântări duhovniceşti. Aici cu ele rosteam Acatistul Maicii Domnului, al Mântuitorului şi al Sfântului Nicolae, căci ele le ştiau pe dinafară. De multe ori făceau seara cu preoţii slujbe lungi, la care veneau deţinuţii din alte lagăre şi erau rugăciuni mai sincere decât în biserici, căci toţi ascultătorii plângeau în hohote. Se găseau unii din sectorişti de reclamau şefului aceste întruniri religioase şi el le spunea: „Lăsaţi-i în pace, că atâta au şi ei!”. Într-o zi mi-a spus că el însuşi se ascundea de multe ori în tufe ca să asculte cântarea lor.
(Mama Blondina, o martiră a Siberiei)

Taina jertfei – Familia Russo din Basarabia

Descendentă a unei vechi familii boiereşti din Moldova – care l-a dat culturii române pe Alecu Russo, la începutul secolului XIX – Alexandra Russo s-a pus cu tot sufletul în slujba idealului naţional şi creştin, pe care l-a mărturisit cu preţul vieţii sale. Iubită şi respectată în Basarabia, doamna Russo a sprijinit în vremurile tulburi de dinainte de război mişcarea naţionalistă din ţară. Casa ei de pe moşia de la Orhei devenise un adevărat focar de rezistenţă creştină şi românească, fapt pe care stăpânirea nu i l-a putut ierta.
Când, în septembrie 1939, a fost trecută pe lista celor trei persoane care trebuiau împuşcate în judeţul Orhei, chestorul de poliţie, cunoscându-o, i-a şters numele, trimiţându-o în lagărul de la Sadaclia. În aprilie 1940 s-a întoars în mijlocul familiei, dar nu pentru multă vreme. Peste numai două luni Basarabia a fost cedată Rusiei. Începea calvarul refugiului în ţară. Doamna Russo a vegheat să poată pleca în siguranţă peste Prut cât mai multe familii de români şi s-a îngrijit personal de trimiterea în ţară a deţinuţilor români din procesul lui Armand Călinescu, aflaţi atunci la Chişinău.
Ea însă a hotărât să rămână cu orice preţ în Basarabia. În scurt timp a fost chemată „să dea o declaraţie” la NKVD şi nu s-a mai întors. A luat drumul deportării şi al cumplitelor închisori din Rusia sovietică. La insistenţele copiilor la Crucea Roşie Internaţională pentru a afla veşti despre ea, li s-a comunicat că a murit la 11 mai 1943 într-o închisoare din Turchestan.

Crescuţi de mama lor în duhul dragostei de Dumnezeu şi neam, cei cinci copii ai doamnei Russo, aflaţi atunci la vârsta adolescenţei, au urmat toţi calea pătimirii şi a jertfei. Chipul mamei le-a fost în toată vremea icoană şi lumină, întărindu-i în toate necazurile ce s-au abătut asupra mult încercatei lor familii.

Copiii doamnei Russo

Fiul doamnei Russo, Leonid, de 21 de ani, student la Agronomie în Iaşi, vine în 1944 la Chişinău pentru a clarifica situaţia moşiei, dar este arestat pe loc şi dispare fără urmă.
Cele patru fete izbutesc să se refugieze la Bucureşti, în casa mare a familiei pe care o moşteniseră după moartea tatălui lor, Marin Chiriţescu Arva, fost rector al Institutului Agronomic din capitală şi unul din cei mai mari savanţi ai agriculturii româneşti.
Apariţia fetelor doamnei Russo în rândul tineretului creştin şi naţionalist din Bucureşti a fost o uimire pentru toată lumea. Aceste fete – cu câte două cozi groase, lungi, pe spate, cu fruntea înaltă şi privirea dreaptă – deşi deosebite una de alta ca personalitate, aveau în comun ţinuta demnă, elegantă, vorba puţină şi o mare modestie. Aduceau cu ele toată poezia dar şi drama Basarabiei îndoliate. În scurtă vreme au cucerit sufletele tututror.
Valul de nimicire a rezistenţei româneşti nu le-a ocolit însă nici pe ele.

Alexandra – Lealea, cea mai mare dintre surori, studentă la Agronomie, a fost arestată şi condamnată, iar după închisoare i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
Sofia – Stanca, studentă la Academia Comercială, a luat trecut şi ea prin mai multe închisori de femei şi apoi prin Bărăgan, cu o mare putere de dăruire şi jertfă.
Marina – Ghega, studentă la Medicină, şi-a urmat surorile în anii grei de temniţă, lăsând celor care au cunoscut-o amintirea unui suflet mare şi cald. O fostă deţinută îşi aminteşte: „Camera 22 de la Arad mi-a produs o impresie zguduitoare. Prima pe care am putut s-o diferenţiez a fost o figură cu ochi mari, luminoşi, cu nişte codiţe negre şi care, cu o voce nefiresc de subţire, ca de copil, ne-a urat „Bine aţi venit!”. „Asta-i Ghega!”, mi-a şoptit Nina. Un nume de care-mi pomenise şi Medeea, cu mulţi ani în urmă, amintind lumina pe care-o avea pe frunte şi de extraordinarul ei spirit de sacrificiu. Îmi povestise cum odată, studentă fiind, şi-a dat paltonul unui sărac, ea întorcându-se în rochie, pe un ger cumplit. Mai târziu aveam să-mi dau seama că şi în închisoare proceda la fel”. (Galina Răduleanu, Repetiţie la moarte)
Ecaterina – Cotea, care avea doar 10 ani când s-au refugiat în Bucureşti, era mereu în preajma surorilor mai mari, care-i purtau de grijă. Mai târziu a absolvit Facultatea de Chimie din Bucureşti şi a luat şi ea calea temniţei. În închisoare s-a îmbolnăvit foarte grav, fiind eliberată printr-o graţiere excepţională. Dragostea şi îngrijirea sorei ei mai mari, Stanca, i-au adus în chip minunat vindecarea.

Valul de arestări din 1953 a cuprins în total 18 persoane din familia Russo, cu condamnări între 5 şi 25 de ani.
Aşa a ştiut Basarabia să-şi dea partea ei de jertfă pentru ţara de care a fost ruptă. Aşa a ştiut o mamă să-şi afierosească pruncii lui Dumnezeu, ştiind că „cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”…

Lacrimile României Mari

Bucovina
La anul 1774 au intrat oştirile austriece, cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre. Vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mâni o vom deschide de-a pururea, cu a noastre mâni vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme şi şirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. (Mihai Eminescu, Opere IX, Publicistica)

Basarabia
Aceiaşi oameni, cu aceeaşi înfăţişare, cu acelaşi grai, fraţi de-o mamă şi de-o lege. Vorbă dulce românească cu miros de pâine proaspătă. Satele sunt la fel aşezate pe costişe, lângă ape, casele la fel construite şi la fel învelite. Pe ogoare prăşesc de zor flăcăi şi fete, iar pe şesuri pasc cirezi şi turme de oi.
Ţara-i una în cuget şi simţire. Lăcomia vecinilor ne-a împrăştiat, până când bunul Dumnezeu ne-a adunat la un loc, după porunca Scripturii care zice că nu e nimic mai bun şi mai plăcut în lume, decât atunci când fraţii vieţuiesc împreună.
Şi dacă Dumnezeu aşa a hotărât, apoi aşa-i necesar să rămână lucrurile, în veac.
(Pr. Dimitrie Bejan, Hotarul cu cetăţi)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin