MONUMENTE şi COMEMORĂRI sau morminte dragi

Cimitire tăgăduite

Ioan Victor Pica

În fiecare zi moare cineva,

În fiecare noapte se aude un zgomot

Lângă sufletele noastre;

Morţii se scutura de ziduri şi de lacăte

Şi dau buzna să-şi vadă copiii

Şi nevestele îndepărtate.

Spuneţi-ne, oameni buni,

N-aţi văzut nişte morţi trecând pe aici,

Nişte morţi nebuni?

Nu se poate, trebuie să-i fi văzut cineva!

Ştiţi, morţii aceia chipeşi, miile,

Pe care i-a ucis nu ştiu cine.

După ce le-a astupat gura şi ochii cu stihiile.

Trebuie să-i găsim.

Şi, dacă vor fi orbi de prea multa lumină,

Îi vom lua de mână

Şi le vom arata drumul spre copii şi moşie.

Altfel, ne rămâne ţara pustie.

Cruce sculptată de Ioan Ianolide

Ne-am adus aminte de oameni, de întâmplări şi de morţi, de moartea acelor oameni care trăiseră alături de noi, şi-am zis: trebuie sa ne îngrijim de aducerea lor în amintirea noastră, nu pentru că ei ar avea nevoie – acolo unde se găsesc – ci pentru că aşa ne-a şoptit inima, să ne purtam frumos cu mormintele lor.
Şi cu insistenţa, trecând peste piedici şi neînţelegeri, ne-am apropiat de mormintele lor, le-am îngrădit cu garduri, la cap le-am pus cruci de mesteacăn alb, în timp ce buzele noastre murmurau; „Doamne, odihneşte-i cu sfinţii Tai, unde nu sunt dureri. Aliluia”.
(Preot Dimitrie Bejan, Oranki – Amintiri din captivitate)
FERICIŢI CEI PRIGONIŢI PENTRU DREPTATE
MONUMENTUL de la AIUD

În anul 2000,  Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Bortolomeu Anania împreună cu un sobor de preoţi au sfinţit monumentul. În piciorul Sfintei Mese au îngropat Hrisovul, pe care l-au semnat împreună cu ctitorii şi alţi supravieţuitori ai temniţei Aiudului.

Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu a purtat el însuşi în tinereţe lanţurile închisorilor, fiind în anii ’40 liderul mişcării studenţeşti anticomuniste din Cluj.  Astăzi duce mai departe lupta cea bună, fiind prin vârsta, înţelepciunea şi darurile ce i le-a dat Dumnezeu, un purtător al stindardului Ortodoxiei româneşti în vremurile noastre.

Râpa Robilor
La Aiud, pe locul unde au fost aruncate în gropi comune trupurile mărturisitorilor ucişi în închisoare, s-a ridicat un monument -simbol, cu un paraclis unde se slujeşte Sfânta Liturghie.
Mai întâi monument şi biserică, iar astăzi mănăstire, locul acesta de la marginea oraşului a fost numit, după dreptate, „antimisul neamului românesc”. Ctitorul duhovnicesc al lăcaşului este Cuviosul Părinte Iustin Părvu de la Mănăstirea Petru Vodă, el însuşi închis ani de zile inlre zidurile Aiudului.
Aici, în fiecare zi călugării si maicile cinstesc pomenirea mai martirilor de la Aiud şi se roagă lui Dumnezeu lângă sfintele lor moaşte pentru pacea şi mântuirea a toată lumea.

Hrisovul de la Aiud

„Acest monument ridicat cu atâta trudă în memoria martirilor si eroilor noştri va rământe un altar în faţa căruia vom veni să le ascultăm şoaptele, că ne înnoim juruinţele şi credinţa în idealul pentru care ei s-au jertfit”, scria în Hrisovul de la Aiud.

Osuarul de la Aiud

Osuarul de la Aiud

În mausoleul – paraclis s-a amenajat un mic osuar unde au fost adunate osemintele găsite în timpul lucrărilor de construcţie la monument.
Multe din aceste oseminte păstrează urmele torturilor (coaste împunse cu suliţa pentru a verifica moartea „banditului”, maxilare zdrobite, cutii craniene cu urme de vârfuri de cui), adeverind mărturiile supravieţuitorilor despre chinurile la care erau supuşi deţinuţii.
Pătimirile lor, asemănătoare scenelor de mucenicie din primele veacuri creştine, li s-au făcut răni de lumină, transformând temniţa în scară către cer.

Dacă osemintele ar putea grăi, ar spune românilor sinaxarul noilor mărturisitori ai neamului…

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…
De numele inginerului Gheorghe Brahonschi se leagă construirea monumentului de la Aiud.
Absolvent al Politehnicii din Timişoara şi ofiţer de rezervă, participă la „războiul sfânt” pentru dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei de nord, fiind decorat cu mari ordine militare. Arestat de sovietici după război, este eliberat un an mai târziu şi lucrează ca inginer la fabrica de avioane de la Braşov.
Erau anii de frământare când comuniştii se impuneau cu forţa în ţară şi mulţi români, în special tineri, studenţi şi elevi – se organizau în grupări anticomuniste, hotărâţi să lupte până la venirea armatelor occidentale (care n-au mai venit, fiindcă Roosevelt şi Churchil vânduseră România necondiţionat la Yalta).

În aceste condiţii, Gheorghe Brahonschi devine şef al studenţimii legionare pe ţară. Urmărit şi arestat, este condamnat la 25 de ani de închisoare şi trimis la Aiud.. unde pentru poziţia sa de conducător al tineretului şi pentru dârzenia cu care a refuzat orice compromis cu administraţia a fost supus la nenumărate chinuri, fiind ţinut în lanţuri, la izolare, în frig şi foame.
Este eliberat în 1964 prin decretul de amnistiere generală. După 1989 ia iniţiativa ridicării monumentului de la Aiud, de a cărui conştruire se ocupă personal, după planurile executate de arhitectul Marcu Anghel. Socotind că-i ajunge truda, Dumnezeu nu i-a rânduit să-l vadă terminat şi l-a chemat să-şi ia răsplata ostenelilor in ceruri.

Mausoleul de la Aiud l-am „lansat” în 1994.  Era încă între schele. Prime dată am fost 1200 foşti deţinuţi, rude şi prieteni, între care şi 150 de maici caro au fost închise sau doar arestate. Apoi, 900, 700, 500, 300 şi ultima dată abia 100. Ne stingem, ne stingem… Dar noi suntem ca jnepii lui Gyr sau ca salcâmii: unde unul a căzut lovit, o mie de lăstari au răsărit…
(Pr. Atanasie Ştefănescu, un veteran al temniţelor româneşti)

TROIŢA de la TÂRGU OCNA
În cimitirul de lângă închisoarea Târgu Ocna, acolo unde au fost aruncate în gropi comune trupurile deţinuţilor răpuşi de boală, s-a ridicat o troiţă unde se săvârşeşte în fiecare an pomenirea celor adormiţi în Domnul între zidurile penitenciarului.

Mulţi ani la rând cel care a făcut aceste pomeniri a fost Părintele Constantin Voicescu, el însuşi un ucenic al obştii duhovniceşti de la Târgu Ocna.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,

Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,

Cu hoţii în acelaşi cimitir;

Căci crezul pentru care m-am jertfit

cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
(Valeriu Gafencu)

MONUMENTUL de la PITEŞTI
Piteşti
Ioan Victor Pica
Aici moartea e atât de vie,
Cea mai mare şi cea din urmă bucurie.
Frate, aş vrea sa fiu un copac,
Să-mi scufund sufletul
în propriul meu sânge ca într-un lac.
Doamne, unde-ai plecat din acest veac?
Niciodată tinereţea nu a putut atâta să doară.
Şi de-ar putea măcar să strige.
Şi de-ar putea să moară!
Am avut o soră, care s-a făcut mătrăgună.
Am avut o mamă, care trebuie să fie nebună.
Cocorii s-au făcut tăceri de zăpadă
Şi oamenii trec fără să vadă.
Unde eşti, Doamne?
Mai poţi fi undeva, Doamne?
Fratele meu, călăul meu,
Dacă mă iubeşti,
Dacă mă mai urăşti,
Dacă ai înţeles ce înseamnă Piteşti.
Fură, te rog, pentru mine Crucea
Pe care a murit Dumnezeu!

Fenomenul Piteşti

Denecuprinsul

doar trăitorii lui

îl pot cuprinde.

(Flor Strejnicu)

TROIŢELE de la MINELE CAVNIC şi NISTRU
S-au ridicat aceste troiţe în locurile de pătimire Baia Sprie, Cavnic şi Nistru, întru pomenirea celor ce au fost răpuşi du secera morţii în adâncul pământului, trudind în mine. Mărturie a unei generaţii îngenuncheate, dar neînfrânte…

TROIŢA DE LA BACĂU ridicata de foştii deţinuţi politic spre pomenirea fraţilor ucişi în prigoană.

Petru Baciu,

la vârsta plecării în munţi.
Peste zeci de ani s-a îngrijit de ridicarea Troiţei din Bacău, pentru ca jertfa celor ce au murit să nu fie uitată.
MONUMENTUL de la POARTA ALBĂ
Oseminte peste oseminte:
cruce peste cruce.

(Flor Strejnicu)

Taşaul
Ioan Victor Pica

Aici, la marginea Dubrogei, cu vântul

candriu,
Ne-au pus să săpăm un mormânt,
Mare cât toate zilele,
Să-l îngropăm pe Dumnezeu de viu.
Când ne vom întoarce acasă vă vom spune
De cate ori am murit şi am înviat,
Sau câte căderi au fost trebuitoare
Unui vis, să să-l faci sărbătoare.
Dacă veţi veni peste o mie de ani
Nu la Mamaia, nu la Eforie;
Aici, la Pontul Euxin,
Veţi găsi urmele marelui Canal,
Cimitirul celor care s-au dus
Şi de nicăieri nu mai vin.
Spre aducere aminte a celor ce au murit trudind la Canalul Dunăre-Marea Neagră, s-a ridicat un monument care va rămâne o mărturie în veac despre jertfa celor pentru care mormintele au fost valurile şi nisipul Dunării.

TROIŢA de la TÂNCĂBEŞTI

Prima cruce a fost sfinţită de Părintele Constantin Voicescu la începutul anilor ’90 la Bucureşti şi dusă apoi la Tâncăbeşti.
Astăzi pe acelaşi loc se înalţă o troiţă cu motive româneşti tradiţionale, spre cinstirea jertfei celor ucişi aici în noaptea Sfântului Andrei a anului 1938.

Monumentele închinate Rezistenţei din munţi
Luptătorii din munţi au făcut legământ ca cei cu vor supravieţui sa îngroape trupurile celur morţi în luptă, când vremurile vot fi prielnlce, la Sfânta Mănăstire Sâmbăta. Anii au trecut, iar rămăşiţele pământeşti ale celor morţi în rezistenţă nu s-au mai putut afla. S-au ridicat însă în mai multe locuri monumente şi troiţe, spre cinstirea jertfei eroilor din munţi.

CRUCEA de la Mănăstirea Sâmbăta

An de an supravieţuitorii rezistenţei anticomuniste se adună la Crucea de la Sâmbăta, spre a participa la parastasul creştinesc pentru odihna sufletelor celor adormiţi în codrii Carpaţilor.

Arde ţara de morminte cum arde cerul de făclii…

Morminte dragi, lumină vie,

Sporite-ntr-una an de an,

Noi v-auzim curgând sub glie

Ca un şuvoi subpământean.

(Radu Gyr)

MORMINTE DINCOLO DE HOTAR
Monumentul de la Oranki – Siberia, întru pomenirea ostaşilor români luaţi prizonieri de ruşi după 23 august 1944
După „întoarcerea armelor” împotriva Germaniei, la 23 august 1944 (unul din cele mai nefaste acte din istoria ţării), 16 Divizii Romaneşti sunt capturate şi trimise în Rusia ca „prizonieri de război”. Aici ofiţerii şi soldaţii românii iau calea temutelor lagăre sovietice din tot cuprinsul Rusiei. Foamea, setea, frigul, tifosul exantematic, dizenteria şi munca neomenească seceră în scurt timp numeroase vieţi. Pe cei rămaşi, Ana Pauker încearcă să-i determine să colaboreze cu noul regim din România. Cei care acceptă sunt trimişi în ţară în cadrul a două Divizii („Tudor Vladimirescu” şi „Horea, Cloşca şi Crişan”). „Recalcitranţii” ajung şi ei în ţară, dar cu indicaţia specială de a fi supravegheaţi şi reeducaţi. Ca urmare, cei mai mulţi vor lua calea temniţelor româneşti, pentru a-şi „completa” experienţa dobândită în patria-mamă a sistemului bolşevic.

Convoiul morţii
Era iarnă şl foame şi frig de crăpau pietrele. La focurile improvizate în ţarcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci, le mâncau scorojite şi a doua zi mureau.
Coloana de prizonieri pleca în zori, mai departe, pe jos, către Urali. Greu prin viscol şi pe zloată. Drumul era presărat de morţi. Slăbănogul se descotorosea de boarfe, îşi făcea cruce şil zicând „iertaţi-mă, fraţilor, eu nu mai pot, rămân aici…” se aşeza jos, în genunchi, la marginea drumului şi aştepta. Ceasovoiul îi trăgea un foc în cap şi omul, mulţumit, se lipea de pământ.
Ici rămânea unul în şanţ, colo un altul, iar către seară focurile se înteţeau. De ger, de foame şi de boli, când, în zori, plecam mai departe, coloana noastră se făcea şi mai mica. Mureau oamenii uşor, ca gâzele.
(Pr. Dimitrie Bejan, Oranki – Amintiri din captivitate)

În vara anului 2006, un grup de pelerini din Bihor au adus la Oranki semnul recunoştinţei lor pentru jertfa ostaşilor români din lagărele sovietice: un monument-simbol, o cruce de marmură neagră cu Hristos îndărătul gratiilor şi cu câteva cuvinte gravate: „Aţi suferit, aţi răbdat, aţi plâns şi pentru noi, pentru păcatele noastre. Vă mulţumim.”

Astrahan, 1943

Mureau oamenii şi nimeni nu se interesa de cel ce-a murit: Ba, să nu uit, cel mai adesea mortul era ţinut ca viu – la control, încă două-trei zile şi chiar mai mult, pentru ca vecinii lui să-i primească porţia de mâncare.
Iarna era grea, aspră, geroasă şi pământul nu putea să fie săpat. Cu târnăcoape, cu lomuri, cu toate încercările noastre nu reuşeam decât să aşchiem pământul. Morţii erau mulţi, pământul îngheţat şi atunci stăpânirea a dat ordin sanitarilor să facă stive din morţi goi, hidoşi la înfăţişare, fără nume, fără număr. Sub ger au îngheţat toacă, s-au mumificat. Toată ziua treceam pe lângă stivele de morţi. Noaptea, când bătea vântul prin schelele, sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai. Era ca-n proorociile lui Ezechil; teribilă imagine de apocalips!

(Pr. Dimitrie Bejan, Oranki – Amintiri din captivitate)

Foametea
Urmele secetei din anul 1946 s-au resimţit puternic, mai ales în vara anului 1947. Flămânzi, slăbiţi, oamenii se umflau şi apoi mureau, care pe unde-l apuca sfârşitul.
În acea vară a lui 1947 eram la Mănăstârca. Lagărul trecea prin mari lipsuri alimentare, totuşi nu ne lipsea raţia de pâine neagră ca pământul, cu pleava de orz în ea.
Altădată, când plecam la lucru şi ne întâlneau copiii de şcoală, ne strigau: „moarte fasciştilor!”. Cei mai mici fugeau de noi, ţipând speriaţi. Aşa li se spusese, că noi mâncăm copii fripţi pe cărbuni. Dar a venit vremea aceasta de foamete şi copiii şi-au învins spaimele.  Cum ne vedeau ieşind din lagăr, alergau înaintea noastră şi cerşeau: „dă-ne, nene, o bucăţică de pâine, că murim de foame!”. Mâinile lor mici, slabe, numai oase, se întindeau tremurând spre noi. Scoteam din buzunar o bucată de pâine -era viaţa noastră – şi le-o aruncam pe iarbă. Se repezeau ca uliul asupra porumbelului.
Ce puteam să facem noi pentru potolirea flămânzilor, care creşteau la număr pe zi ce trecea? Şi ne-am hotărât să-i ajutăm organizat. Erau 1500 de români aici, toţi ofiţeri; si cuvântul de ordine a plecat din bordei în bordei; dimineaţa, în sacii de merinde duceam ajutorul nostru flămânzilor din pădure. De pe buzele lor plecau spre noi binecuvântări: „Dumnezeu să vă răsplătească… Vă mulţumim, domnilor ofiţeri…”
Politrucul era de-a dreptul speriat pentru această pactizare a populaţiei cu „inamicul”. Un bătrân,  la Iagoda, îmi spusese deschis: „Voi sunteţi oameni întregi; voi aveţi suflet. Stăpânirea noastră-i fără suflet”,
(Pr. Dimitrie Bejan, Oranki – Amintiri din captivitate)

Prizonieri ai Molohului roşu

Absolvent al Şcolii Militate „Regele Ferdinand I”, Gabriel Constantinescu ia parte la campania anticomunistă din Răsărit. După 23 august 1944 e luat prizonier în lagărele ruseşti de la Oranki, Mănăstirea, Krasnigorsk, Gorki, Mariţeiska, Marşansk. În 1948 revine in ţară, dar doi ani mai târziu e arestat, condamnat la 10 ani închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale” şi închis la Jilava,  Aiud, Canal, Baia Sprie, Gherla. După 1989 fondează revista „Puncte Cardinale”, ostenindu-se alături de soţia sa Maria, şi ea fostă deţinută politic, la orientarea în duh a noilor generaţii de români.

Troiţa de la Mănăstârca
În lagăr laMănăstârca, la începutul toamnei anului 1947, pentru cei ce muriseră aici, la Oranki şi la Schit, s-a ridicat o troiţă, frumos lucrată, sculptată de mâini meştere. Purtată pe braţe, cu imnuri ortodoxe, cu delegaţii restrânse de la toate naţiile prezente la Mănăstârca, această sfântă troiţă a fost aşezată în cimitirul Poiana Morii. Ca să slujească la căpătâiul acestor morţi fără nume, care şi-au înfrăţit trupul lor cu florile poienii.
E tot ce-a putut face inima noastră de frate pentru aceşti nemângâiaţi: cimitire, cruci şi flori. Până când iernile vor troieni şi nepăsarea va risipi cimitire, cruci şi flori.
Şi dacă urma lor n-om mai cunoaşte-o, în gândul nostru ei vor trăi veşnic. În sufletele noastre rămâne mereu în picioare, înfruntând crivăţul şi furtuni, troiţa de la Mănăstârca. Lângă umărul nostru simţim umărul celor ce-au căzut. Peste ţărâna lor, noi punem îngenuncheri de heruvimi.
(Pr. Dimitrie Bejan, Oranki – Amintiri din captivitate)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin