Îndrumar creştin pentru vremurile de azi

Se spune că nu există Dumnezeu…
Dar unde a dispărut? Dumnezeu a existat mii de ani şi dintr-odată a dispărut? Să-L fi „preschimbat” ateii, numindu-L „natură”?
Am întrebat odată nişte copii de clasa a patra:
-Copii, ce este natura?
O fetiţă din prima bancă a ridicat mâna şi a zis:
-Natura este tot ce ne înconjoară.
-Bine, haideţi să vedem atunci ce ne înconjoară! Prin natură înţelegem soarele, luna, planetele, stelele, aerul, pământul şi tot ce este pe acesta, apa şi totul din ea. Dar spuneţi-mi: soarele, luna, planetele… sunt însufleţite?
Copiii au răspuns:
-Nu, deoarece sunt obiecte.
-Dar conştiinţă au?
-Sigur că nu.
-În cadrul acestei naturi, am mai zis eu, intră şi omul, animalele, păsările; ele sunt însufleţite?
-Da.
-Cine din natura care ne înconjoară are raţiune creativă?
-Omul.
-Aşa e. Haideţi să mai spunem încă o dată că soarele, luna, pământul şi apa sunt neînsufleţite şi nu au conştiinţă. Un avion şi o pasăre în zbor seamănă între ele?
-Da, deoarece atunci când oamenii au creat avioanele s-au gândit la păsări.
-Spuneţi-mi, copii, o pasăre poate fi omorâtă şi disecată, la fel cum şi avionul poate fi doborât şi demontat; dar ce este mai uşor să refaci: o pasăre sau un avion? .. .Sigur, toţi ne dăm seama că un avion, fiindcă nimeni nu a reuşit vreodată să facă o pasăre. Cine a construit avionul?
-Omul.
-Dar pasărea?
-Natura, au răspuns copiii în cor.
-Bine, am spus eu, dar din natura înconjurătoare cine are raţiune creativă?
-Omul.
-Şi poate omul să facă o pasăre?
-Nu.
—Atunci cum credeţi că natura inconştientă a putut face o pasăre vie? Am spus mai devreme că omul este o parte a naturii. Din ceea ce spuneţi voi acum reiese că a fost creat de natura neînsufleţită şi iraţională sau că s-a alcătuit singur. A luat de undeva mâinile, picioarele, capul… interesant; sau poate că soarele, luna, planetele, aerul, apa s-au înţeles să facă o pasăre? Cine este deci creatorul păsării?
Jumătate de clasă a răspuns:
-Dumnezeu!
Iar cealaltă jumătate:
-Natura!
-Dacă toate cele ce ne înconjoară au fost create de natură înseamnă că ele nu au existat dintotdeauna, ci doar după ce au fost create. Şi dacă natura nu a existat dintotdeauna şi a fost creată, atunci cum ar fi putut să se creeze pe sine? Ar trebui să ne mai întrebăm oare cine a făcut toate cele din natură cu atâta înţelepciune?
Raţiunea umană nu poate face asta, ci doar o Raţiune Supremă. Această Raţiune Supremă este Dumnezeu. Dumnezeu nu este un moş cu barbă, care zboară dincolo de nori. Dumnezeu este duh şi nu a fost văzut vreodată, dar El Se descoperă în diferite moduri oamenilor. În viaţa noastră sunt multe lucruri pe care nu le putem vedea, nici mirosi; şi totuşi ştim că există. Astfel, nu vedem mintea, dragostea, undele radio. Ca să înţelegem ce este dragostea trebuie să iubim, ca să „vedem” undele radio trebuie să avem un aparat special. Tot aşa este şi în viaţa spirituală: când omul îşi îndreaptă privirea spre Dumnezeu, potrivindu-şi „aparatul său” – sufletul -, atunci Îl poate „vedea”, Îl poate cunoaşte, primind multe dovezi despre existenţa Lui.
Ni s-a spus că omul provine din maimuţă. Şi chiar că semănăm cu ele!…
Cum poţi transforma o societate într-o cireadă? Foarte simplu: trebuie să declari că nu există Dumnezeu. Şi atunci când va gândi că Dumnezeu nu există şi că el poate face orice, omul va începe să înjure, să bea, să desfrâneze; harul lui Dumnezeu se îndepărtează de la acest om şi el seamănă cu un animal, coboară la nivelul cel mai jos cu putinţă şi, dacă începe să gândească şi să se întrebe: „De unde provine omul, totuşi?”, tot el hotărăşte: „Din maimuţă. Munca l-a creat pe om”. Iată cât de simplu este! Câţi ani munceşte un catâr şi tot nu devine mai deştept! Pe cât de încăpăţânat a fost, tot aşa a şi rămas! Dacă un om a muncit 35 de ani în mină, credeţi că a devenit mai înţelept? Nicidecum! După fiecare cuvânt el spune o înjurătură. Aşa ne-au minţit şi pe noi ateii.
Vorbeam odată cu un ateu despre ce a apărut mai întâi: conştiinţa sau materia? Eu îi spun:
-Dumneavoastră aţi terminat facultatea, aţi luat licenţa. Înainte de a fi redactată lucrarea de licenţă, unde se afla?

-Cum unde? În conştiinţă.
-Dar lucrarea încă nu exista. Aţi adunat material bibliografic, aţi citit multe cărţi şi aţi redactat lucrarea. Ea are masă, volum – este materie. Şi ce a apărut mai întâi, materia aceasta sau ideea pe care o conţine?
-În acest caz ideea, deoarece gândul vine primul şi abia apoi îl scrii.
Savanţii spun că natura este ca o carte deschisă. În ea sunt ascunse o mulţime de taine. Şi savanţii le descoperă în fiecare an tot mai mult. Aşadar prima a apărut materia (cartea) sau ideea pe care o conţine?
(…)
-Dar legile naturii le recunoaştem?
-Da.
-Şi cine a făcut aceste legi? Ar trebui să-l recunoaştem şi pe autorul acestora.
De ce există atât de mult rău în lume şi Dumnezeu nu opreşte violenţa?
Într-o carte este descris următorul episod: „Odată, s-au adunat oamenii, au ieşit în câmp şi L-au provocat pe Dumnezeu:
-Dacă exişti, Dumnezeule, atunci de ce domneşte răul în lume, de ce sunt atâtea războaie, omoruri, violenţă şi hoţii?
Dumnezeu i-a întrebat:
-Vouă vă place asta?
-Sigur că nu.
-V-am dat voinţă liberă, atunci de ce vă războiţi, violaţi şi furaţi?”
Dumnezeu nu creează răul. Oamenii fac acest lucru. Moliile „se nasc” în haine şi apoi le mănâncă. Fierul „naşte” rugina, care îl mănâncă apoi. Răul ca atare nu există. Omul dă naştere răului şi acesta îi mănâncă sufletul. Atunci când păcătuieşte şi nu-i pare rău (păcătuieşte cu fapta, cu cuvântul, cu gândul), omul eliberează o undă de energie negativă. închipu-iţi-vă cât de mulţi oameni au păcătuit! Ce cantitate de astfel de energie se adună atunci? Oceane întregi! Din această cauză se şi întâmplă atâtea nenorociri pe pământ: cutremure, inundaţii, războaie.
De ce atunci Dumnezeu, se întreabă mulţi, dacă este Atotputernic, nu face în aşa fel încât să nu mai existe răul pe pământ? De ce nu-i obligă pe oameni să fie buni, să trăiască în pace şi iubire?

Închipuiţi-vă că sunteţi hipnotizator şi vreţi să vă asculte copiii, să vă iubească. Pentru aceasta îi aduceţi în starea de hipnoză, în care ei nu pot acţiona autonom şi le comandaţi: „Staţi aici până când mă voi întoarce! (…) Mâncaţi! (…) încetaţi să mâncaţi! (…) Uraţi-mi noapte bună!” Copiii, ca într-un somn profund, vă vor asculta: mâini tară simţuri vă vor cuprinde de după gât, buze mute vă vor săruta… V-ar plăcea oare o astfel de ascultare, o astfel de dragoste? Probabil că nu. Sigur că doriţi ca ei să vă iubească după voia lor. Dorindu-le doar binele, vreţi ca ei să aibă libertatea de a alege. Astfel de copii vrea să aibă şi Dumnezeu: El ne-a dat nouă, creaturilor Sale, voinţă liberă pentru a alege singuri între bine şi rău.
Dacă există Dumnezeu, atunci de ce nu ne îndeplineşte cererile?
Atunci când omul îşi pune propriul „eu” pe primul plan, în locul lui Dumnezeu, începe să spere că Dumnezeu îi va împlini toate dorinţele. Dacă se întâmplă acest lucru, omul spune că El nu există. Pentru un astfel de om Dumnezeu nu există deoarece sufletul lui este necurat, întinat de păcate şi într-un asemenea suflet El nu poate trăi. Doar oamenii în care trăieşte Dumnezeu spun că Acesta există. Cum poţi să-L vezi pe Dumnezeu? Hristos a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5,8) De aceea, numai atunci când ne vom curăţa inimile II vom vedea pe Domnul.
Sfântul Ignatie Teoforul se ruga neîncetat Domnului în inima sa. El chema numele lui Iisus. Când era întrebat de ce se roagă neîncetat, el răspundea: „In inima mea este Iisus”. Sfântul Ignatie a fost scos împreună cu alţi creştini în arenă, iar asupra lor au fost asmuţite fiare sălbatice, care i-au sfârtecat. După aceea s-a găsit în nisip inima Sfântului pe care se vedea scris numele lui Iisus. De aceea Sfântul Ignatie se şi numeşte Teoforul.
Ce se întâmplă cu un om care, trăind până la 30 de ani, nu-L simte pe Dumnezeu?
Cauza necredinţei este una singură – omul nu lucrează pentru Domnul, ci pentru patimile sale: le hrăneşte, le întreţine şi astfel nu mai rămâne loc pentru Dumnezeu. De aceea nu-L simte omul pe Dumnezeu.

„Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21) – spune Hristos. Aceasta începe încă de aici, de pe pământ. Atunci când sufletul se umple de iubirea dumnezeiască, pentru el începe viaţa cerească.
Sfântul Ambrozie de la Optina spune că viaţa este asemenea unei roţi care se învârte – un punct al ei atinge pământul, iar celelalte tind către cer. Atunci când omul începe să trăiască pentru viaţa veşnică, pentru Dumnezeu, el va avea în gând doar cum să-I placă Domnului, cum să nu-L jignească. Atunci omul începe o viaţă în comuniune cu Domnul.
Omul este compus din trup, suflet şi duh. Ce este trupul este clar, dar care este diferenţa dintre suflet şi duh?
Să luăm o lumânare drept exemplu. Aceasta are un trup – ceara; fitilul, care ar fi sufletul, iar atunci când arde e ca şi cum ar prinde duh, viaţă. Dacă nu arde, lumânarea nu are niciun preţ. Numai dacă este aprinsă, aduce lumină şi căldură. Este aprinsă înaintea Domnului şi acesta este scopul ei.
Astfel, omul este compus din trup, suflet şi duh. Domnul este Duh. în fiecare om este o parte din dumnezeire pe care o primeşte la Botez, în timpul Mirungerii cu harul Duhului Sfânt. Omul poate spori acest dar prin rugăciune, prin dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele şi prin fapte bune. Poate însă să-l îndepărteze, să uite de el. Atunci când omul nu merge la biserică şi nu se roagă, el este ca o lumânare care nu a fost aprinsă. Un astfel de om este mort duhovniceşte. Omul este viu cu sufletul şi cu trupul atunci când în el trăieşte rugăciunea, harul viu al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt îl face viu şi omul lucrează întotdeauna faptele bune. Viaţa lui „arde”, el slujeşte Domnului şi trăieşte întru slava Lui şi, după ce a lucrat faptele bune, pleacă în lumea cealaltă. Acesta este scopul omului. Domnul l-a creat pe om din pământ şi a suflat asupra lui suflare de viaţă. Sufletul şi duhul sunt respiraţia lui Dumnezeu. Trebuie să ne asemănăm Domnului prin viaţa noastră, trebuie să fim chipul şi asemănarea Sa. Dumnezeu, fiind bun şi sfânt, aşteaptă de la noi tot bunătate şi sfinţenie.
Aşadar întipăriţi-vă în suflet, cât mai adânc, chipul lui Dumnezeu şi veţi fi cu adevărat fii ai Lui!
Se spune că omul este un univers întreg. Cum să înţelegem asta?
Trupul nostru este luat din pământ. Dacă este descompus în elemente chimice şi comparat cu componentele pământului, vei afla că sunt una şi aceeaşi. Dumnezeu l-a creat pe om din pământ, iar apoi „a su-„ flat în faţa lui suflare de viaţă” (Facere 2, 7). Sufletul nostru este respiraţia lui Dumnezeu. Gândiţi-vă numai că omul este compus din pământ, iar în pământul acesta este respiraţia lui Dumnezeu. Nu-i aşa că este extraordinar?! Astfel, întregul univers încape în om. Omul are un astfel de suflet, încât în el ar încăpea toţi talanţii din lume. Numai că acestor talanţi le trebuie oferită posibilitatea de a fi descoperiţi. Cum? Prin pocăinţă şi o viaţă curată şi sfântă. Atunci Domnul va dărui unui astfel de suflet multă cunoştinţă; pentru acesta nu vor mai exista timp sau distanţe. Un astfel de suflet va cunoaşte gândurile omului, trecutul şi viitorul său… Iată de ce omul este un univers în miniatură, creat pentru o viaţă veşnică de fericire.
Când va veni sfârşitul lumii? Va fi oare curând?
Sfârşitul va veni atunci când Evanghelia va fi propovăduită la toată făptura, când locul gol rămas în urma căderii îngerilor va fi completat de oameni. Care sunt semnele sfârşitului lumii? în Sfânta Scriptură nu este indicată vreo dată a sfârşitului, dar sunt precizate semnele acestuia. în vremurile de pe urmă lumea va fi mai mult iubitoare de arginţi decât de Dumnezeu, nu va mai exista iubire între oameni, iar credinţa va fi slabă. Oamenii vor fi „iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fară cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu…” (II Timotei 3,2-4). Dar atâta timp cât pe pământ se va săvârşi dumnezeiasca Liturghie, aducându-se Jertfa cea iară de sânge, lumea va mai exista. Atunci când va înceta slujba în Biserica Ortodoxă, va înceta şi existenţa lumii aşa cum o cunoaştem azi.
Cum va judeca Dumnezeu universul?
Toţi oamenii până la unul vor învia în trup – şi morţii, şi viii. Sufletele se vor uni cu trupurile, vor fi luate în văzduh, iar pământul va arde. În univers va apărea semnul Crucii Domnului. Acest semn va fi mai strălucitor ca soarele. Drepţii se vor lumina, iar păcătoşii vor deveni negri. îngerii vor cânta: „Iată, Mirele vine!” la miezul nopţii (Matei 25, 6). Hristos va fi pe tron, împreună cu Apostolii şi cu mulţime mare de îngeri şi va judeca universul. Pe cei drepţi Domnul îi va trimite spre viaţa şi fericirea veşnică, iar pe păcătoşi îi va osândi să se chinuiască veşnic. Cu acestea va fi încheiată istoria vieţii pe pământ.
Va mai exista oare viaţă pe pământ după cea de-a Doua Venire?

În Sfânta Scriptură se spune că pământul nostru va arde în ziua înfricoşătoarei Judecăţi, soarele se va întuneca, luna nu va mai reflecta lumina acestuia, iar stelele vor cădea (Matei 24, 29). Domnul va crea un pământ nou şi un cer nou, iar omul va avea un trup înnoit, aşa cum a avut Iisus după înviere. Ţineţi minte cum a trecut El prin uşile încuiate, a mâncat şi a băut cu ucenicii? Un astfel de trup înduhovnicit, înnoit vom avea noi toţi. Nu vor mai fi boli şi necazuri, ci o bucurie veşnică şi deplinătate a vieţii. Vor trece miliarde de ani şi acesta va fi doar începutul pentru fericirea inimilor curate. Vor trece tot atâţia ani şi acesta văii doar începutul chinurilor pentru cei căzuţi, iar acestea nu vor avea sfârşit…
Ce înseamnă cuvintele „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”?
Atunci când omul studiază la şcoală sau la facultate, nu primeşte neapărat educaţie. El acumulează noţiuni despre lumea înconjurătoare şi despre cum trebuie să trăiască în societate. Educaţia o primeşte omul atunci când în sufletul lui apare chipul lui Dumnezeu; atunci când este nu numai om cu instincte animalice, ci unul care poartă chipul lui Dumnezeu. Un astfel de om este greu de găsit printre oameni. Nu În zadar mergea Diogene ziua prin oraş cu lumânarea aprinsă şi le răspundea celor care-l întrebau despre această curiozitate: „Caut omul!”
Iată, de exemplu, o icoană a Mântuitorului! Aceasta se întunecă odată cu trecerea anilor. Nu i se mai vede chipul. Restauratorul începe încet, cu atenţie, să o cureţe, iar atunci când o va aduce într-o stare corespunzătoare, curăţind-o de praf şi murdărie, va vedea chipul lui Dumnezeu. Astfel şi omul trebuie să-şi cureţe sufletul cu multă atenţie şi trudă. Abia atunci va apărea chipul lui Dumnezeu în sufletul său. Asemănarea cu Dumnezeu trebuie să se realizeze în toate cele duhovniceşti. Domnul spune: „Fiţi… desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48). În această desăvârşire omul nu are limite, adică se poate îmbunătăţi continuu. Sufletul omului poate primi de la Dumnezeu o mulţime de talanţi, numai că aceştia trebuie descoperiţi.

Omul poate învia morţii cu ajutorul crucii şi al cuvintelor, poate stinge orice foc şi vindeca orice boală. Trebuie doar să nu se îndoiască. Apostolul Petru, văzându-L pe Hristos mergând pe apă, a strigat: „…porunceşte să vin la Tine…!” Hristos i-a spus: „Vino!” Şi Petru a mers pe valuri. Dar când s-a apropiat de el un val mare, Petru s-a speriat şi, pierzându-şi credinţa, a început să se afunde. Hristos l-a luat de mână, spunându-i: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai în-doit?” (Matei 14, 28-31). Astfel trăim şi noi în marea vieţii de zi cu zi. Spre noi se îndreaptă continuu valurile necazurilor şi ale problemelor. Parcă totul e în regulă în viaţa noastră, ne merge bine, dar atunci când avem greutăţi începem să ne pierdem credinţa, nu mai sperăm în ajutorul lui Dumnezeu. Uităm că toate sunt de la Domnul şi că El ştie ce ne este de folos. Atunci când omul are credinţă adevărată, măcar cât un grăunte de muştar, după cum spune Domnul, poate zice unui munte să se mute.
Atunci când greutăţile ne apasă trebuie să ne amintim de Domnul şi chiar să ne dorim mai multe necazuri. Această dorinţă va alunga durerea necazului mic pe care îl avem şi sufletul va avea pace.
Raţiunea noastră este netrupească, la fel şi duhurile rele. Acestea se apropie de noi şi ne îndeamnă cu gânduri necurate să păcătuim. Dacă ne dăm bătuţi, atunci duhurile rele vin şi sălăşluiesc în noi: începem să fim plictisiţi, să tânjim după bine, să ne revoltăm, să fim indignaţi. Dar de unde vine asta? Nici măcar nu putem răspunde la această întrebare acum, deoarece ne lăsăm prea mult în seama simţurilor, amăgite de porniri rele. Acestea trebuie îndepărtate mai întâi. Trebuie să avem întotdeauna la îndemână armele date de Mântuitorul. Închinaţi-vă cu semnul crucii şi diavolul va dispărea imediat. Dacă vă năpădeşte tristeţea şi disperarea, ţineţi minte că Dumnezeu este Iubire şi că are milă cât un ocean întreg. Păcatele noastre sunt asemenea unui pumn de nisip. Dacă vei arunca acest nisip în ocean, oceanul nu se va revărsa nicidecum. Astfel trebuie să avem nădejde în mila Domnului, Care ne-a pregătit împărăţia Sa, ne iubeşte şi ne mântu-ieşte. în orice situaţie să ţineţi minte că, dacă Domnul a început să ne mântuiască, nu va înceta să facă mereu acest lucru. Trebuie doar să-I ieşim în întâmpinare şi să nu deznădăjduim. Aveţi speranţă în mântuire şi Domnul nu vă va părăsi.
Dacă suntem mândri şi începem să ne înălţăm, să ne amintim de cuvintele Sfântului Siluan Amonitul: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Aceste cuvinte i-au venit în minte atunci când L-a văzut pe Dumnezeu. Ele înseamnă că trebuie să ne considerăm mai răi decât orice făptură, dar să nu deznădăjduim, ci să sperăm în mântuire. Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să urmăm „calea de mijloc”: să nu mergem rapid în sus şi nici să nu ne lăsăm în jos. Cel mai important lucru pentru cel ce se mântuieşte este să-şi educe omul interior. Trebuie să ne străduim a descoperi chipul lui Dumnezeu din sufletul nostru.
Atunci când vedem oameni goi din punct de vedere duhovnicesc, simţim că nici înlăuntrul lor şi nici alături de ei nu există Dumnezeu. Aceştia nu lucrează spre slava lui Dumnezeu, ci spre slava lor proprie: se îngrijesc de cele lumeşti, de putere, de slavă, de laude, de succes şi de pântecele lor. Primăvara sunt multe flori în copaci, dar câte din acestea nu au înflorit oare în van? Nu toate florile vor aduce roade, şi chiar şi roadele coapte pot cădea, dacă nu au suficientă hrană din pom.
Să luăm, spre exemplu, o fată care nu-L cunoaşte pe Domnul şi nu trăieşte după legile Lui. Ea va pune pe primul loc trupul, creându-i toate condiţiile: se va ruja, se va farda, îşi va face coafura pentru a-i ispiti pe cei din jur. Se va parfuma, va îmbrăca o rochie atât de scurtă de parcă nici n-ar exista, va arăta tot ce are. Aceste acţiuni ale ei ne spun că este săracă, pustie din punct de vedere sufletesc. Şi fata tinde să compenseze această sărăcie prin cele exterioare.
Am întâlnit şi oameni nu prea frumoşi la prima vedere. Dar când ajungi să îi cunoşti mai bine, vezi că în-lăuntru sunt plini de har şi dragoste pentru toţi. Ei sunt foarte buni. înfăţişarea lor lumească dispare imediat ce se încred în Hristos şi merg pe calea Lui. în aceştia vedem omul lăuntric: acesta este chipul lui Dumnezeu.
Şi noi trebuie să facem la fel: să fim buni, curaţi şi sfinţi. Atunci şi exteriorul nostru va fi tot aşa. Dacă un boboc de floare se veştejeşte imediat după ce a înflorit, ce bănuim că s-a întâmplat? Nu a fost udat. Atunci când i se toarnă apă la rădăcină îşi revine imediat. Domnul i-a creat pe toţi frumoşi, dar când o persoană tânără începe să poarte kilograme de vopsea pe ea înseamnă că harul îi lipseşte, nu se roagă, nu are viaţă duhovnicească. Patimile şi păcatele sting totul în om şi îl pustiesc, acesta simţindu-se nevoit să se înfrumuseţeze exterior. El pierde chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, devenind trupesc, animalic sau, mai bine zis, un cadavru viu.
Care sunt deosebirile dintre credinţa noastră şi cea catolică?
Dintru început Biserica lui Hristos a fost una. Din primele veacuri creştine ea s-a numit Ortodoxă, fapt despre care vorbeşte şi sărbătoarea numită Duminica Ortodoxiei, rânduită înainte de despărţirea Bisericii în Răsăriteană şi Apuseană. Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat o singură Biserică şi pentru aceasta Şi-a vărsat Sângele. „Un Domn, o credinţă, un botez”, spunet Sfânta Scriptură (Efeseni 4, 5). Conform tipicului stabilit de creştinii de demult, în bisericile ortodoxe se săvârşesc până astăzi slujbele ceasurilor 1, 3, 6 şi 9, precum şi dumnezeiasca Liturghie, alcătuită de Apostolul Iacov şi scurtată în secolul al IV-lea de Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.
Până în secolul al Xl-lea Biserica a fost una, dar, în 1054, Biserica Apuseană a căzut de la cea întemeiată de Hristos însuşi. Aceasta s-a mândrit, a dorit putere, iar unde este mândrie apar şi căderi de la Adevăr, erezii. Biserica Apuseană a încetat să ţină seama de multe dintre cele întemeiate de Domnul şi de Apostoli. A început să introducă reguli şi învăţături noi. Astfel a renunţat la harul prin succesiune, care unea episcopii, prin Apostoli, cu însuşi Domnul Iisus Hristos. Catolicismul a respins canoanele Sinoadelor Ecumenice, în locul acestora a»introdus o serie de învăţături false despre: purcederea Sfântului Duh nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul, neputinţa de a păcătui a Maicii Domnului, conceperea imaculată a Fecioarei Maria, primatul papal în Biserica lui Hristos, faptele bune ale omului ca merite în faţa lui Dumnezeu; apoi, despre faptul că se poate face mai mult bine decât este necesar, despre posibilitatea de a cumpăra meritele altui om, despre infailibilitatea papei ş.a.
Catolicismul a introdus multe erezii. De exemplu, toţi cei care au văzut vreodată o slujbă catolică au observat că se dau azimi – bucăţele plate de pâine nedospită în loc de Trupul şi Sângele Domnului. Nu întâmplător, Occidentul a fost consternat de atitudinea Catolicismului faţă de dogme. Martin Luther a început protestul în secolul al XVI-lea. Astfel a apărut Protestantismul. Confesiunile întemeiate în urma mişcării protestante s-au tot împărţit şi diversificat de atunci şi până în zilele noastre. Dacă în Catolicism se mai acceptă câte ceva din dogmele credinţei adevărate, Protestantismul nu mai recunoaşte nimic: nici pe Maica Domnului, nici sfinţii sau icoanele şi nici crucea, Biserica, Tainele, rugăciunea pentru cei adormiţi. Noi, creştinii ortodocşi, trebuie să ne rugăm ca Domnul să-i înţelepţească pe aceştia ca să ajungă la credinţa cea adevărată.
Catolicii şi musulmanii, dar şi ortodocşii spun că doar credinţa lor e adevărată. Care este adevărul, pe cine să credem?
Trebuie să credem în Sfânta Scriptură. Apostolul Pavel scrie în Epistola către Efeseni (4, 5) că este „un Domn, o credinţă, un botez”, nu o singură credinţă şi 3500 de mărturisiri de credinţă – confesiuni care există la ora actuală în lume. Multe dintre acestea se numesc creştine, vorbesc în numele lui Iisus Hristos, predică Evanghelia. Ortodoxia, Catolicismul şi Protestantismul sunt confesiunile creştine principale, fiecare din acestea propunând calea proprie spre mântuire. Dar Domnul nu a creat mai multe confesiuni, El ne-a dat doar o credinţă şi o singură Biserică. Celelalte Biserici nu au fost întemeiate de Domnul, ci de oameni, ele fiind rodul autonomiei umane. Până la Naşterea lui Hristos, păstrătorul credinţei adevărate era poporul lui Israel, dar iată că, de 2000 de ani, acesta nu mai are dreptul să se numească „ales de Dumnezeu”, deoarece nu L-a primit pe Hristos, ci şi-a dat acordul pentru răstignirea Lui, asumându-şi responsabilitatea pentru sângele Acestuia, responsabilitate transmisă asupra copiilor lor. De aceea, credinţa adevărată este doar una – aceea pe care ne-a lăsat-o Iisus Hristos. Musulmanii au apărut cu şase secole după Naşterea lui Hristos. Islamul reprezintă o mixtură între iudaism, păgânism şi creştinism. Musulmanii cred în Alah, în proroci şi îl divinizează pe profetul lor, Mahomed. Pe Iisus Hristos îl consideră un simplu profet, mai mic decât Mahomed, iar pe Maica Domnului – mama profetului. Niciun profet musulman nu a fost răstignit pe cruce, nu şi-a vărsat sângele, luând păcatele lumii asupra sa, nu a înviat a treia zi; niciu-nul dintre profeţii islamului nu le-a promis oamenilor împărăţia cerurilor.
Mulţi dintre cei care au mărturisit credinţa ortodoxă făceau minuni încă din timpul vieţii cu puterea dumnezeiască pe care o aveau. Multor sfinţi Dumnezeu le-a dat darul înainte-vederii, al cunoaşterii ceasului propriei morţi şi al morţii rudelor sau darul prezicerii viitorului. Asemenea sfinţi există doar în Biserica Ortodoxă.
Atunci când am vizitat Constantinopolul, am intrat în Catedrala Sfânta Sofia, unde a slujit Sfântul Ioan Gură de Aur. După slujbă m-a ajuns din urmă o femeie musulmană şi, arătând înspre piept, mă ruga ceva. Am înţeles că era bolnavă (de cancer la sân) şi am însemnat-o de trei ori cu semnul crucii. Musulmanii apelează de multe ori la preoţii ortodocşi pentru ajutor prin rugăciune. Ei ştiu că în Biserica Ortodoxă există ceva din ceea ce ei nu au. Dar în canoane se spune că nu trebuie să-i primim uşor pe musulmani să fie botezaţi sau mirunşi, fiindcă ei fac aceasta doar din dorinţa de a fi vindecaţi, după care se întorc la credinţa lor.

Există sfinţi în Biserica Catolică?
Biserica Catolică are sfinţii ei, dar Ortodoxia nu-i recunoaşte decât pe aceia care au făcut parte din Biserica Apuseană până la separarea din 1054. Atunci a încetat transmiterea harului de la Hristos prin succesiunea apostolică.
Penticostalii consideră credinţa lor ca fiind cea adevărată, fiindcă asupra lor Se pogoară Duhul Sfânt şi ei încep să vorbească în diverse limbi. De ce Se pogoară Duhul Sfânt peste aceştia, dacă nu sunt ortodocşi?
Peste ei nu Se pogoară Duhul Sfânt, ci duhul cel necurat. Am fost şi eu la o adunare a penticostalilor, într-adevăr, unii dintre aceştia încep să bălmăjească ceva într-o limbă necunoscută, dar Apostolul Pavel spune că mai bine este să spui cinci cuvinte cu înţeles decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină (I Co-rinteni 14, 19). De ce mai înainte se vorbea în di-feri-tc limbi? In primele trei secole, atunci când creştinii răspândeau învăţătura lui Hristos în diferite părţi ale lumii şi la diferite popoare, era nevoie ca Duhul Sfânt să Se pogoare asupra predicatorilor pentru ca aceştia să cunoască limba celor la care ajunseseră. în secolul al III-lea a încetat „darul limbilor” (glosolalia). Despre aceasta vorbesc şi Sfinţii Părinţi. în Rusia toţi ştiu limba rusă, de aceea nu este nevoie să vorbeşti în limbi străine, mai ales în unele pe care nimeni nu Ic înţelege. În astfel de limbi neînţelese de nimeni se vorbeşte în adunările penticostalilor. Ei bălmăjesc ceva în aşa fel încât cei care stau alături nu înţeleg nimic. De aceea „limbile” nu sunt necesare nimănui, fiind doar o îndrăcire. Biblia este deja tradusă în peste 2000 de limbi şi dialecte. Ce sens mai are atunci vorbăria deşartă a penticostalilor?
Explicaţi-mi, vă rog, de ce oamenii îi ascultă pe predicatorii din Apus?
Fiindcă le place. însă astfel de oameni nu cunosc (Modoxia, nu păstrează credinţa Părinţilor. S-a întâmplat odată ca unii predicatori din Vest să organizeze o adunare în casa de cultură a unei localităţi. Pe scenă — muzică, vioară, tobe, dansuri. După ce s-a încheiat reprezentaţia au ieşit două femei (profesoare pensionate) şi au spus: „Cât de frumoasă e noua credinţă: este muzică şi veselie; s-a vorbit şi despre Dumnezeu. Ce bine!” În Sfânta Scriptură se spune că împărăţia lui Dumnezeu se ia prin străduinţă (Matei 11, 12) şi calea este grea, dar iată că aici nu trebuie să te rogi, nici să faci metanii, nici să posteşti. Crezi şi eşti mântuit! Iată cât de simplu este totul! Şi toate pentru că sufletul omului suspină după duhovnicie şi, de aceea, (din neştiinţă) primeşte surogatul spiritual.
De ce Biserica noastră este numită luptătoare? Mulţi sunt nedumeriţi şi cred că noi luptăm într-adevăr cu alte religii şi naţionalităţi
Există o Biserică Cerească – triumfătoare; aceasta este compusă din puterile cereşti şi din sfinţi, care au biruit deja puterea păcatului. Există şi Biserica pământească – luptătoare; aceasta e alcătuită din oamenii credincioşi, drepţi şi păcătoşi, care luptă cu păcatele, cu satana. Apostolii, ucenici credincioşi ai Domnului, au predicat Cuvântul lui Dumnezeu şi au fost bătuţi, chinuiţi, ucişi. Câţi oameni nu au pătimit pentru Hristos?! A curs o mare de sânge. Aceşti oameni formau în timpul vieţii lor Biserica luptătoare, fiindcă luptau direct cu satana. Acum însă, aceştia au intrat în lăcaşurile raiului şi triumfa, deoarece l-au biruit pe diavol. Biserica cerească şi cea pământească formează o singură Biserică, unicul Trup al lui Hris-tos, iar Capul acestui Trup este însuşi Hristos. Atunci când credincioşii sunt surghiuniţi, chinuiţi, este chinuit de fapt Trupul lui Hristos. Când este vărsat sânge de creştin, atunci se varsă sângele lui Hristos.
De 2000 de ani Biserica a fost persecutată de împăraţi precum Nero, Traian, Iulian şi Diocleţian, dar a rămas vie până astăzi. Biserica a fost persecutată şi de comunişti, care au vărsat o mare de sânge. Unui episcop i s-a spus la interogatoriu: „Tu eşti singurul episcop care a rămas. Iată că nu mai existaţi!” Acesta le-a răspuns: „Hristos există!” El era episcop, iar Hristos -Arhiepiscop, episcop peste toţi episcopii. Aşadar Biserica lui Hristos nu poate fi biruită!
Ce este ecumenismul?
La începutul secolului al XX-lea a luat fiinţă aşa-zisa mişcare ecumenică (greceşte oikoumene – lumea), iulică mişcarea pentru crearea unei singure Biserici, mondiale. Mulţi zic: „Dar ce este rău în asta? Doar Domnul ne-a spus: «Ca toţi să fie una!» (Ioan 17, 21)”. Da, Domnul îi cheamă pe toţi, dar sub oblăduirea Sa, în casa Domnului, care este Biserica. Ecumeniştii îndeamnă altfel la unitate: prin amestecul tulii ror confesiunilor creştine şi păgâne şi nu neapărat către unirea în Hristos. Ecumenismul propovăduieşte Unirea într-o divinitate, care îi va cuprinde pe zeul păgânilor şi pe Dumnezeul iudeilor, pe cel al musulmanilor… Oare este posibilă unirea cu iudeii, care nu-L recunosc pe Iisus Hristos? Este posibilă unirea creştinilor cu păgânii şi cu şamanii? Ce fel de Dumnezeu vu fi acela la care se va închina această adunătură? Cel Adevărat oare? Sau poate cel care poartă numele Antihrist? Biserica noastră Ortodoxă se roagă de 2000 de ani pentru unitatea tuturor oamenilor, dar într-o Biserică Ortodoxă, pentru ca toţi să fie uniţi cu Biserica întemeiată de Domnul însuşi. Însă în cadrul ecumenismului este o amestecătură de credinţe, religii, slujbe, obiceiuri. Ecumeniştii tind să facă din toate religiile una singură, pentru ca toţi să aibă un duh. Numai că acel duh nu este al lui Hristos. Biserica din Ierusalim nu face parte din mişcarea ecumenică. Rusia a fost câteva decenii răstignită, înfierată. De aceea, în Biserica Ortodoxă au intrat mulţi eretici. Aceştia vor să-i unească pe ortodocşi cu păgânii şi cu protestanţii, să ne facă să credem că ecumenismul este de la Dumnezeu.
Cum putem afla dacă mişcarea ecumenică este de la Dumnezeu sau de la cel viclean? Foarte simplu: dacă acolo se ţin poruncile Apostolilor înseamnă că este de la Dumnezeu. Atunci când a venit Hristos, nu a venit să strice Legea, ci s-o împlinească. Dar cum la întrunirile acestea se merge împotriva poruncilor apostolice înseamnă că nu sunt de la Dumnezeu. Biserica ecumenică este o biserică a vremurilor de pe urmă. Capul acesteia este Antihrist.

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi