Cum să ne izbăvim de supărare?

Mai înainte de toate, trebuie să spun că viaţa noastră este o şcoală, iar tot ce ne dă Domnul (necazuri, ispite) sunt lecţii necesare pentru a lucra asupra răbdării, smereniei, pentru izbăvirea de mândrie şi de supărare. Când permite să fim ispitiţi, Domnul urmăreşte modul în care ne comportăm: dacă ne supărăm sau păstrăm pacea în suflet.
Uneori, ne întrebăm de ce suntem nedreptăţiţi. Înseamnă că am greşit cu ceva, păcătuind. Pentru a nu fi supăraţi sau indignaţi, pentru ca sufletul să se liniştească în Dumnezeu, trebuie să răbdăm multe de la cei apropiaţi: înjurături, jigniri şi alte neplăceri. Trebuie să ştim cum să primim toate acestea, fară a ne răzbuna pe cel ce ne-a necăjit. Nu trebuie să-l înjurăm, la rândul nostru. Să ne gândim doar: „Domnul mi-a dat ocazia de a mă întări în răbdare, pentru ca sufletul meu să se liniştească” şi sufletul nostru se va linişti. Dar dacă vom începe să zicem: „De ce cutare mă bârfeşte, de ce spune minciuni?” şi vom începe o ceartă cu acesta, atunci duhul satanei va triumfa. Niciodată nu vom găsi pacea, dacă nu vom învăţa să răbdăm. Dimpotrivă, vom deveni isterici. Dacă ne jigneşte cineva, nu trebuie să adunăm informaţii pentru o eventuală răzbunare, ci trebuie să facem un „compromis” în legătură cu acest om: „Iată, el este aşa şi aşa…”. Nu trebuie să aşteptăm momentul potrivit pentru a vărsa în capul lui lăturile pe care le-am adunat.
Dacă un creştin a aflat că se vorbeşte rău despre el, trebuie să se smerească: „Doamne, facă-se voia Ta! Am păcătuit şi iată ce mi se întâmplă, dar nu-i nimic, va trece şi asta”. Trebuie să ne educăm, altfel vom căuta să răspundem cu aceeaşi monedă celui care ne-a supărat şi aceasta ne va lipsi de liniştea sufletească. Gândurile de răzbunare ne sunt date de satana, iar noi repetăm după el tot felul de cuvinte nepotrivite. Creştinul trebuie să fie făcător de pace. În om nu trebuie să existe răutate sau supărare. Oare de ce suntem supăraţi? Cu siguranţă nu din cauza sfinţeniei! Suntem trişti deoarece vedem păcatele aproapelui şi nu pe ale noastre. Îi judecăm pe alţii, iar din cauza cuvintelor deşarte, harul lui Dumnezeu ne părăseşte şi devenim asemeni animalelor necuvântătoare. De la un astfel de om te poţi aştepta la orice, fiindcă un asemenea suflet nu are pace. Dacă vede neajunsuri în jurul său, creştinul încearcă să le acopere cu dragoste. Nu va povesti nimănui, nu va spăla rufele în public. El ascunde păcatele altora pentru ca aceia să nu se înrăiască, ci să se îndrepte. Sfinţii Părinţi spun: „Ascunde păcatul fratelui tău şi Domnul le va ascunde pe ale tale”. Există oameni care, dacă văd păcatul cuiva, încearcă imediat să-l spună tuturor. Acest om se mândreşte astfel: „Cât de înţelept sunt! Eu ştiu totul şi nu fac aşa ceva”. Un astfel de suflet nu este curat. Creştinii nu se comportă aşa. Domnul a spus:
„Toate sunt curate pentru cei curaţi…” (Tit 1, 15), iar celor murdari, toate le par murdare.
Cum trebuie să ne comportăm atunci când suntem jigniţi?
Când suntem jigniţi trebuie să ţinem minte că nu omul ne-a jignit, ci duhul rău acţionează prin el. De aceea, nu trebuie să ne mâniem. Ce să facem atunci? Să ne apropiem de icoane, să facem câteva metanii, să ne bucurăm şi să zicem: „Doamne, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat o astfel de lecţie de smerenie pentru curăţirea sufletului meu de păcate”.
Odată, stareţul Nicon de la Optina a primit o scrisoare în care era jignit şi înjurat. Stareţul s-a gândit: „Cine ar fi putut scrie acestea?” Dar şi-a venit în fire imediat, zicându-şi: „Nicon, nu e treaba ta să afli cine a scris acestea. Dacă Domnul a lăsat să fie aşa înseamnă că aşa e bine. înseamnă că ai păcate pentru care trebuie să rabzi”.
Dacă omul va gândi astfel, atunci toate îi vor merge cum trebuie în viaţă, toate se vor aşeza la locul lor. Căci sunt şi „creştini” care sunt indignaţi, încep să facă scandal sau, dimpotrivă, nu mai vorbesc săptămâni sau chiar luni întregi cu cel care i-a jignit. Sunt cazuri în care omul trebuie atenţionat şi sfătuit, amintindu-ne de cuvintele înţeleptului Solomon: „Dezvăluie-i fapta celui înţelept şi acesta te va iubi; dezvăluie-i fapta nebunului şi acesta te va urî”.
Un mare duhovnic scria odată despre sine: „Sunt ca un câine, căci, câteodată, câinelui i se spune: «Pleacă de-aici!» – şi el pleacă; altădată, i se spune: «Vino încoace!» – şi el vine, dând din coadă şi arătându-şi dragostea faţă de stăpân, fără să mai ţină minte răul. Când mă jigneşte cineva, plec de lângă el, iar dacă acela vine la mine şi îşi cere iertare, zicând că a greşit, îl primesc lângă mine cu dragoste, fără să fiu supărat. Sunt bucuros că el a venit la mine şi că s-a pocăit de fapta sa.
Cum să luptăm împotriva lipsei de înfrânare?
Sfinţii Părinţi spun: „Dulceaţa naşte patimă”. Odată, un tânăr a venit la un stareţ care trăia în pustie, spunându-i: „Părinte, sunt tulburat de gânduri necurate de desfrânare. Cum să scap de ele?” Stareţul i-a răspuns: „Eu nu cunosc această patimă. Trebuie să găseşti pe altcineva care ar putea să-ţi răspundă”. Tânărul a plecat de la el, gândind: „Cum adică nu cu-noaşte această patimă?” şi sufletul lui s-a tulburat, a fost indignat: „Că doar e om, la fel ca toţi!” S-a întors la stareţ şi l-a întrebat: „Părinte, mă frământă un gând – ce fel de om eşti, dacă nu ai simţit această patimă niciodată? Este adevărat?” „Da! Carne şi sânge am şi eu, dar nu am mâncat vreodată pâine pe săturate, nu am băut apă şi nu am dormit cât îmi cerea trupul. De aceea, nu cunosc astfel de aplecare spre plăcere”.
Din acest răspuns putem învăţa că diavolul desfrâ-nării poate fi alungat dacă ne smerim trupul prin post.
Cum să ne izbăvim de lăcomie?
Şi aceasta este o patimă, dar de ea te poţi izbăvi uşor. începeţi să dăruiţi lucrurile de care nu aveţi ne-voie, iar pe urmă şi cele care vă trebuie le veţi putea da fără părere de rău. Ajungeţi apoi până la a dărui ceea ce vă e de preţ acum şi nu vă va părea rău, credeţi-mă! „Cine dă la cel sărac nu duce lipsă” (Pilde 28,27).
Astăzi sunt mulţi oameni cu bani. în Sfânta Scrip-tură scrie că a zecea parte trebuie s-o dai Domnului, iar El o primeşte din mâinile săracilor, ale văduvelor şi orfanilor. Se poate dona şi pentru restaurarea sau construcţia de biserici. Cu cât vom da mai mult, cu atât vom avea mai mult. Domnul ne ajută şi ne va da şi mai mult.
Ce este „omul duhovnicesc”? Dumnezeu îi dă omului duhovnicia sau aceasta se poate obţine? Cum se poate face asta?
Domnul ne ajută, dar noi trebuie să îl rugăm. Co-pilul întinde mâinile spre mama sa, dar aceasta nu-l ajută; el plânge şi atunci mamei i se face milă şi-l ia în braţe. Tot astfel şi sufletul nostru trebuie să tindă continuu spre Domnul. Nu în zadar şi preoţii, rugându-se, îşi întind mâinile spre Domnul şi El trimite mila Sa asupra noastră. Domnul primeşte sufletul în braţele Sale, îl miluieşte, îl mângâie. Un astfel de suflet are pace şi linişte şi devine duhovnicesc. Omul înduhovnicit nu se ceartă cu nimeni, nu se uită chiorâş la cineva, iar dacă i se întâmplă ceva rău, el îşi deschide sufletul şi îşi cere iertare de la Domnul, fără a se tulbura. Diavolul face în aşa fel încât ne apar gânduri de genul: „Sora aceea s-a uitat la mine chiorâş. Înainte ea mergea pe lângă mine şi zâmbea, iar acum nu mai face aşa. Cred că gândeşte rău despre mine, mă dispreţuieşte, mă bârfeşte”. Astfel ne încurcăm în gânduri rele, devenim ipohondri. Sufletul nostru se tulbură atunci. Când ne vin asemenea gânduri trebuie să spunem: „Pleacă de aici, satană! Nimeni nu gândeşte uşa despre mine, nu mă bârfeşte. Totul este frumos şi bine. Pleacă de la mine! Doamne, miluieşte-mă şi iartă-mă!” Trebuie să ne rugăm pentru a trece peste ispită. Poate că acea soră care nu ne mai zâmbeşte are probleme. Trebuie să lucrăm asupra noastră, să ne de săvârşim continuu. Aceasta este înduhovnicirea.
Cum să ne purtăm cu oamenii care ne bârfesc, ne trădează sau ne alungă de la serviciu?
Domnul ne-a poruncit: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5,44). Ce fel de recompensă merită cel care iubeşte doar pe cei ce-l iubesc? Acelaşi lucru îl fac şi păgânii. Ce fel de recompensă merită cel care a împrumutat pe cineva şi îi cere banii înapoi? La fel fac şi păgânii. Dar atunci când vă iubiţi vrăjmaşii şi le faceţi biné sunteţi cu adevărat fii ai lui Dumnezeu. Se vede numaidecât cui slujeşte omul: lui Dumnezeu sau diavolului.
Ce să facem atunci când suntem ispitiţi? Dacă ispita vine la om înseamnă că este cu voia Domnului. Cu ce scop? Domnul zice: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19) şi „Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10,22). Atunci când omul este ispitit şi rabdă, Domnul îl recompensează cu ce este mai important -renaşterea sufletului. Dar pentru a trece mai uşor prin necazuri trebuie să vedem în unele din acestea lucrarea diavolului, nu pe cea a vreunui om. Prin cei pe care îi cunoaştem poate lucra cel rău. Trebuie să ţinem minte asta şi să nu-i acuzăm pe semenii noştri. Dacă cel asupra căruia este îndreptată ispita nu o primeşte în suflet, atunci demonul este învins. Dar pentru a nu pune la inimă tot felul de ispite trebuie să parcurgem drumul lung al încercărilor biruite.
În box, de exemplu, ca să câştigi, trebuie să te antrenezi foarte mulţi ani. Uneori ţi se pare că eşti sufficient de pregătit pentru a învinge în luptă, dar ţi se întâmplă să întâlneşti un adversar mai puternic. Atunci îţi dai seama că nu eşti chiar atât de bine pregătit. De aceea trebuie să lucrezi mult, până te obişnuieşti cu apărarea. O astfel de obişnuinţă trebuie să aibă şi sufletul nostru. Omul trebuie să ştie cum să se apere de duşman. La început e mai greu, dar dacă vom controla realitatea înconjurătoare şi comportamentul nostru, atunci vom învăţa să nu lăsăm ispita să ne biruie. După aceea, chiar dacă loviturile vor veni din toate părţile, vom şti cum să ne apărăm, vom avea imunitate – adică harul lui Dumnezeu – şi vom trece uşor prin ispite. Dar repet: trebuie să învăţăm asta. Dacă ne deprindem treptat cum să ne hrănim şi să ne apărăm trupul, trebuie să învăţăm şi cum să ne păstrăm pacea în suflet, căci pacea sufletului este cel mai important lucru. Trupul poate slăbi, dar sufletul devine tot mai tare, mai puternic. Apostolul Pavel spune: „Puterea… se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9). Astfel, omul care se îngrijeşte de sine ajunge la înălţimi
Unde nu-l mai tulbură durerile sau necazurile, ci chiar îl bucură. Iată ce spune Domnul: „Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc” (Apocalipsă 3,19). Înseamnă că Domnul a îngăduit să fim ispitiţi pentru mântuirea noastră. Dacă le va răbda pe toate bărbăteşte, omul îşi va curăţa sufletul. Există oameni care au foarte multe necazuri şi greutăţi şi nu dau vina pe nimeni pentru asta, nu cârtesc împotriva lui Dumnezeu şi nu se supără pe aproapele. Aceştia se bucură de partea ce li s-a dat.
Dacă suntem sănătoşi şi nu avem boli şi necazuri, atunci trebuie să ştim că avem o problemă şi să plângem din această cauză. Dacă nu am căzut în plasa dia-volului, trebuie totuşi să fim atenţi să nu nimerim în altă cursă. De exemplu, un om nu s-a supărat fiindcă a fost jignit; l-a înjurat aproapele lui, dar el nu a băgat de seamă. Atunci diavolul a început să-l ispitească altfel: i-a sugerat că nu a căzut şi că este desăvârşit. Astfel începe mândria, care îl va duce la cădere. De aceea, smerenia este cea mai importantă virtute. Atunci când omul nu se măreşte pe sine, considerându-se praf şi pulbere, el are apărare de la Domnul, Care îl acoperă cu harul Său. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
Cum să nu ne supărăm pe aproapele?
Două femei au trăit în pace 50 de ani. Una îi spune celeilalte:
-Auzi, noi chiar nu ne-am certat niciodată. Hai să ne certăm!
– Hai, dar cum?
– Vom spăla rufele, iar eu voi vărsa apa într-o găleată şi îţi voi spune: „Scoate-o afară şi arunc-o!” Dar tu să n-o arunci şi atunci ne vom certa.
– Bine.
Şi au început să spele. Prima a pus apa şi a zis: Ia-o repede şi du-o afară!
Cealaltă femeie a luat găleata şi a ieşit imediat afară. Astfel, nu s-au certat…
Într-o revistă era un articol despre un bătrân care, la întreba rea: „Cum ai trăit toată viaţa?”, le-a răspuns medicilor că a fost întotdeauna liniştit, că nu s-a supărat niciodată şi nu s-a certat cu nimeni. Medicii au zis atunci: „Nu se poate să nu vă fi certat cu nimeni niciodată. El le-a răspuns: „Atunci, poate că m-am certat. Medicii au zis atunci cu uimire: „Vă credem. Nici pe noi nu ne-aţi contrazis”.
De ce te simţi bine alături de unii oameni şi simţi o bucurie duhovnicească, iar lângă alţii îţi e greu să stai?
Multe depind de felul în care ne comportăm. Dacă ai alături un om credincios, care are acelaşi duh cu tine, relaţia cu el este plăcută. Dar dacă el este fară Duhul Domnului, atunci te simţi rău. Fiecare îşi caută prieteni după sufletul său. Omul binecinstitor caută şi găseşte prieteni de acelaşi fel şi se simte bine cu aceştia. Alţii însă (cei răi) caută prieteni asemenea lor – unii cu care să bea, de exemplu -, şi pe aceştia îi găsesc imediat. Desfrânaţii fac la fel: se găsesc repede unul cu altul. C hiar şi printre ortodocşi se vede aşa ceva. Există limbuţi care vor să ştie tot şi să povestească tot. Aceştia îşi caută companie care să le semene, cu care să judece, să bârfească, să râdă şi o găsesc repede.

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi