Nu am răbdare, ce să fac ca să o dobândesc?

Răbdarea trebuie învăţată. Dacă ne-am lovit rău, trebuie să ne ridicăm liniştiţi şi, însemnând cu semnul crucii locul cu pricina, să spunem: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Aşa îmi şi trebuie după păcatele pe care le am. Astfel îmi voi aminti de muncile iadului”. Dacă batem un cui cu ciocanul şi ne lovim peste mână nu trebuie să aruncăm ciocanul, înjurând. Trebuie să spunem: „Linişteşte-te! Aceasta e pentru încercarea răbdării. Totul va trece”. Se mai întâmplă ca un şofer să întoarcă cheia în contact, dar maşina să nu pornească şi atunci el începe să înjure, să lovească în maşină… Nu trebuie să se întâmple astfel. Ne trebuie puţin mai multă răbdare. Şi atunci când aşteptăm autobuzul în staţie minute în şir, iar acesta nu vine, trebuie să fim liniştiţi chiar dacă avem în buzunar biletul de tren pentru o călătorie lungă şi niciun ban pentru un alt bilet. Ce putem face altceva? Să-L slăvim pe Domnul. Înseamnă că aşa trebuie să fie. Trebuie să răbdăm neclintiţi în astfel de situaţii. Dacă cineva ne ceartă sau ne înjură, trebuie să ne bucurăm, fiindcă atunci se curăţă sufletul nostru. Să ne judecăm pe noi înşine pentru astfel de lucruri.
Dacă dimineaţa ne e lene să ne ridicăm din pat, trebuie să sărim ca arşi, ca să nu fim biruiţi. Dacă nu vrem să lucrăm înseamnă că diavolul ne îndeamnă să lenevim. Dacă nu avem sănătate, chiar dacă suntem tineri, e posibil să fie din cauza lipsei de activitate.
Odată, a venit la mine o tânără de 18 ani şi mi-a zis: „Părinte, sunt bolnavă!” Eu am întrebat-o ce o doare, iar ea mi-a răspuns că toate. M-am uitat la ea în timpul mesei şi am văzut că mânca foarte puţin. Atunci i-am zis să facă zilnic câte 100 de metanii. Ea mi-a zis că va fi greu, dar eu am încurajat-o, zicând că îi va trece şi boala dacă va munci mai mult. După 0 lună de muncă la schit, tânăra mi-a spus că se simte foarte bine, are poftă de mâncare şi nu mai simte boala. Corpul îşi recăpătase puterile.

Cum să ne izbăvim de cruzime?
Atunci când suntem cruzi, avem inimă de piatră şi nu iertăm pe aproapele nostru trebuie însă să învăţăm să biruim această stare. Trebuie să ne rugăm pentru omul cu care suntem certaţi şi să-i facem bine. Atunci când vom face bine unui semen care ne duşmăneşte, inima noastră va deveni mai bună. Apostolul Pavel le scria corintenilor: „În inima noastră nu sunteţi la strâmtorare (aveţi loc toţi); dar strâmtorare este pentru noi, în inimile voastre” (II Corinteni 6, 12). Dacă am putea înţelege cu adevărat aceste cuvinte! Închipuiţi-vă ce fel de inimă avea Apostolul! În inima lui încăpeau toţi. De ce? Fiindcă toţi sunt creaţia lui Dumnezeu. Însă noi nu gândim aşa, suntem necugetători. Noi vedem păcatul din om şi nu iubim nici păcatul din acel om, dar nici pe respectivul. În acest caz, poruncile lui Dumnezeu sunt încălcate. Domnul ne-a poruncit să iubim aproapele ca pe noi înşine. Dacă nu iubim aproapele, atunci nu-L iubim pe Domnul.
Uneori omul se simte părăsit de Dumnezeu. De ce se întâmplă asta?
Cum se simte părăsirea de către Dumnezeu? Domnul este plinătatea vieţii, plinătatea iubirii, El nu ne părăseşte nicicând. Noi, prin păcatele noastre, ne îndepărtăm de El. Sufletul simte că este departe de Domnul, dar noi credem că El ne-a părăsit. De aceea suferim: sufletul nostru se chinuie de dorul după Dumnezeu.
Mă rog mult, dar nu mă simt bine. Dumnezeu nu prea mă ajută…
Înseamnă că nu trăim cum se cuvine. Dumnezeu aude fiecare cuvânt al nostru, fiecare respiraţie. Dacă simţim că nu suntem în relaţie cu El înseamnă că trăim în păcat – spre exemplu: ne place să bârfim, să judecăm, ne supărăm repede… De aceea se şi rupe legătura cu Domnul şi ne simţim sufletul greu. În acest caz trebuie să ne mărturisim toate păcatele.
Am obosit de viaţă; toate sunt rele. De ce nu mă ascultă Dumnezeu?
Domnul ne iubeşte şi aşteaptă tot timpul rugăciunea noastră. Trebuie să ne întoarcem către Tatăl nostru.
Un om a venit la preot şi i-a spus: „Părinte, am o greutate pe suflet, nu mă simt bine…” „Încearcă să-I acorzi Domnului măcar un minut pe zi”, i-a zis preotul. „Cum să fac asta?” – a întrebat omul. Preotul i-a spus să se stea puţin în faţa icoanelor sau chiar pe stradă şi să spună: „Doamne, cât de frumoasă e lumea, cât de măreaţă! Câţi oameni există, câte caractere şi toţi sunt unici! Fiecare are trăsăturile sale speciale. Câte animale sunt pe lume, păsări, insecte… şi toate sunt unice… Nimic nu este statornic, toate se transformă, se nasc, îmbătrânesc şi mor… Cât de mare este înţelepciunea Ta, Doamne! Tu ne-ai dat trup, dar şi suflet. Câte sentimente avem; şi raţiune, şi voinţă liberă, şi dragoste, şi frică, iar mulţi au şi credinţă. Iată, stau înaintea Ta şi Te recunosc ca pe Creatorul a toate! Tu eşti totul pentru mine, dar eu sunt totul pentru şinele meu. Doamne, iartă-mă, că sunt mai rău decât toate animalele. Orice animal îşi ştie rostul în lume, rost pe care i l-a dat Domnul: câinele păzeşte casa de hoţi, chiar şi gâştele anunţă atunci când văd pe cineva străin. Numai omul nu îşi recunoaşte Crea-torul. S-a sălbăticit, s-a rătăcit… Doamne, dă-mi credinţă puternică, înţeleaptă, dă-mi pocăinţă, recunoaşterea păcatelor şi înţelepciune ca să slăvesc numele rău cel sfânt în toate zilele vieţii mele!”
Am uneori dorinţa să ajung pe lumea cealaltă. Cum să ies din această stare?
Pentru ca această dorinţă să fie mântuitoare, trebuie să ne pregătim sufletul, deoarece cu un suflet negru nu putem merge decât în iad. Încă de pe pământ trebuie să ne dăm silinţa să-I slujim Domnului. Trebuie să ne desăvârşim continuu. Deocamdată, starea în care ne aflăm nu corespunde împărăţiei cerurilor. Dacă nu ne îndreptăm aici, pe pământ, acolo nu ne vom mai putea îndrepta, iar în împărăţia cerurilor nu intră nimic necurat. Cum suntem aici, aşa vom rămâne şi acolo. Dacă am ajuns la o astfel de stare duhovnicească, încât nu ne mai supărăm, nu ne enervăm, nu suntem geloşi, aflându-ne în dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, atunci nu avem de ce să ne dorim să plecăm de pe pământ. Pentru sufletul nostru atunci a sosit timpul liniştii. Creştinul smerit nu tinde să se mute în lumea cealaltă, căci îşi recunoaşte lipsa de desăvârşire. Se întâmplă uneori ca cineva să trăiască până la 90 de ani, aproape că nu mai are puteai să respire, dar nu moare încă. Înseamnă că acel om are păcate nemărturisite şi sufletul nu este gata să intre în rai, iar Domnul vrea ca acest suflet să se mântuiască. De aceea nu moare. Aşa că nu vă grăbiţi să ieşiţi din lumea aceasta.
Se poate jeli fără a cădea în deznădejde?
Deznădejdea este păcat de moarte. Dacă v-a murit o rudă, este normal s-o jeliţi. Dar nu trebuie să rămâneţi în starea aceasta mult timp, ca să nu cădeţi în deznădejde.
Sună odată o preoteasă şi îmi spune că are un mare necaz – i-a murit sora. Eu am sfatuit-o: „Jeleşte-o, dar fii atentă să nu cazi în deznădejde”. Ce putem face? Toţi ne naştem şi murim. Iată, de pildă, mama mea a murit în braţele mele. Am împărtăşit-o şi peste o oră a murit. De ce să plâng atunci? Ştiu că ea s-a dus pe lu-mea cealaltă cu pocăinţă, după ce s-a împărtăşit. Trebuie, dimpotrivă, să mă bucur că şi-a găsit liniştea. Unii vor spune: „Cât de crud este!” Sigur că am jelit-o, dar m-am gândit că e mai bine să mă bucur de sfârşitul ei bun decât să plâng.
Cum să ne ferim de deznădejde?
Dacă omul nu se roagă, atunci ajunge într-o stare de apatie continuă, de deznădejde. Acest lucru li se întâmplă mai ales celor mândri, cărora le place să-l judece pe aproapele, să-l întoarcă pe toate părţile. Un astfel de om, chiar dacă îi spui că nu este bine să facă aşa ceva, deoarece va cădea în deznădejde, nu te înţelege. El vrea să fie şef, să-şi bage nasul peste tot. Un asemenea om se pune deasupra tuturor. Iar când nu i se face pe plac, când lucrurile nu-i ies aşa cum a vrut, se supără şi atunci harul lui Dumnezeu îl părăseşte, iar el cade în deznădejde.
De multe ori deznădăjduieşte cel care nu şi-a mărturisit păcatele şi sufletul lui nu este împăcat cu Dumnezeu. De ce nu are pace şi linişte omul? Fiindcă nu are pocăinţă. Mulţi vor spune: „Dar mă pocăiesc!” însă nu este suficient să te pocăieşti doar cu vorba. Dacă îţi pare rău că ai judecat, că ai gândit rău despre cineva, să nu mai faci asta din nou, după cum spune Apostolul Petru: „Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (II Petru 2,22). Nu te mai întoarce în mizerie şi sufletul tău va fi liniştit. Să presupunem că cineva ne-a jignit. Trebuie să răbdăm neputinţa lui. Doar nu vei slăbi sau îmbătrâni din cauza asta! Sigur că cel care se consideră important nu se va simţi bine când va afla că, de fapt, ar trebui să se smerească. Acesta se va revolta cu siguranţă, va fi supărat. Dar asta e calea pe care trebuie să meargă omul mândru şi e grea. Cel smerit consideră că, dacă a fost certat, aşa se şi cuvenea, adică asta merita…
Calea noastră, a creştinilor, este să nu vorbim pe nimeni de rău, să nu supărăm pe nimeni şi să aducem cu noi pacea şi liniştea. Trebuie să ne rugăm tot tim-pul, să dăm epitimie limbii noastre celei rele, zicând: „Toată viaţa ai bârfit, acum zi rugăciuni!”
Dacă v-a cuprins apatia, deznădejdea, deschideţi livanghelia şi citiţi până când vă va părăsi. Să presupunem că un alcoolic va vrea să bea din nou. El îşi va da seama că a venit demonul şi îl instigă, iar dacă va citi din Evanghelie, atunciâi va trece această dorinţă.
Aşa să facem cu toate patimile. Dacă începem să citim din Evanghelie, demonii fug de la noi. Aşa s-a întâmplat cu un monah, care era în chilia sa când nişte demoni i s-au arătat în carne şi oase şi au început să-l târască afară din chilie. Monahul se ţinea de tocul uşii şi zicea: „Doamne, cât de răi mai sunt. Deja te scot cu de-a sila din chilie!” Când demonii au dispărut, monahul I-a zis Domnului: „Doamne, de ce nu M-ai ajutat?”, iar Domnul i-a răspuns: „Nu Mi-ai cerut asta. Atunci când M-ai chemat, te-am ajutat!”
Mulţi nu văd mila Domnului. Un om cârtea odată că mei Maica Domnului şi nici Domnul nu-l ajută. A venit un înger la el şi i-a zis: „Adu-ţi aminte, atunci când erai în barcă cu prietenii şi v-aţi răsturnat: prietenul tău a murit, dar tu ai fost salvat. Maica Domnului te-a scăpat atunci datorită rugăciunilor mamei tale. Adu-ţi aminte şi de momentul în care tu şi un prieten de-al tău v-aţi răsturnat cu căruţa. El a murit, dar tu nu”. Şi aşa i-a spus îngerul ce se întâmplase în viaţa sa — de câte ori a fost în pericol şi nu a păţit nimic… Noi suntem orbi şi credem că toate sunt întâmplătoare; de aceea nu mulţumim Domnului pentru că ne salvează de la rele.
Ce să mă fac: fiul meu este apatic, deznădăjduieşte, îi este sufletul greu. Şi are doar 13 ani…
Trebuie ca mama, tata şi toţi cei care-l înconjoară să-şi mărturisească păcatele. Şi băiatul trebuie să se mărturisească, fiindcă şi el are păcate.
Nu demult am fost în satul Taliţa, unde sunt câteva închisori. Am spovedit acolo cam 25 de persoane, iar după ce am ajuns acasă, am început să primesc scrisori, îmi scriau că, după întâlnirea noastră, cei ce se spovediseră au stat mult timp împreună, vorbind despre cum li s-a schimbat viaţa. Unul scria: „Atât de bine mi-a fost după spovedanie! Toţi milionarii din lume ar putea să mă invidieze, deşi eu sunt închis, iar ei liberi”. Altul a scris: „Nu am primit trei ani la rând scrisori de la rude. După mărturisire am primit scrisori de la toţi odată. Când m-am uitat la scrisori, acestea erau trimise într-o singură zi – data pocăinţei mele”. Sufletul omului s-a împăcat cu Dumnezeu, iar rudele au simţit asta şi au scris. Astfel şi băiatul acesta. Atunci când toţi se vor fi mărturisit, îi va fi mai bine. Pocăinţa face minuni.
Prin ce se deosebeşte plânsul isteric de plânsul de pocăinţă?
Plânsul isteric este amar, rău. Când omul se pocăieşte pentru păcatele sale şi plânge, lacrimile sale devin ca o dulceaţă. Sufletul se curăţă în acest timp.
Iată cum se poate explica mai uşor: două maşini merg una după alta; din prima maşină sare noroiul şi se lipeşte de parbrizul celei de-a doua, facându-l opac. Cum cureţi parbrizul, ca să poţi vedea în faţă? Porneşti ştergătoarele şi acestea îl curăţă. Câteodată acestea nu reuşesc să cureţe şi e nevoie de apă. Şi nu-mai când ajunge apa pe parbriz, acesta se curăţă. La fel e şi în drumul nostru prin viaţă: sufletul ni se mur-dăreşte de noroiul păcatelor. Când ne pocăim pentru păcatele săvârşite, acestea nu se curăţă întotdeauna doar „pe uscat”, e nevoie uneori de lacrimi pentru a curăţa sufletul rapid.
Ce este mai presus: smerenia sau ascultarea?
Dacă omul nu are ascultare înseamnă că nu are smerenie. Smerenia naşte ascultarea. Am avut ocazia să văd oameni smeriţi; este o bucurie mare să comunici cu ei. Unui astfel de om îi spui: „Vino la mine!” şi el vine alergând: „Părinte, vă ascult!” Îi dai o ascultare şi el spune: „Bine, fac imediat!” Dar când vorbeşti cu un om mândru, el se mai gândeşte dacă vrea să vină sau nu. Dacă vine, te întreabă: „Ce doriţi?” şi când îi spui: „Aş fi vrut să cureţi nişte cartofi!” „Asta îmi lipsea acum, să curăţ cartofi!”, răspunde el. „Atunci, stai la poartă câteva ore!”, îi spui iarăşi. „Nu fac nici asta.” „Atunci, hai să bem un ceai!”, îi propui. „Aşa mai merge, hai!”, îţi zice în sfârşit. Este foarte plăcut să fii alături de un om smerit. Nu-1 veţi vedea niciodată nervos sau supărat, nu-1 veţi auzi să ridice vocea sau să fie indignat. Oriunde îl trimiţi, merge peste tot şi îi pare bine că a fost trimis acolo. Vă împlim orice ascultare, fiindcă e smerit. Unor astfel de oameni Domnul le dă sănătate, dar ce e mai important – pace sufletească, bucurie şi linişte.
Ce este ascultarea – împlinirea voii tuturor sau doar a duhovnicului şi a întâistătătorilor?
Atunci când omul e ascultător, el face ascultare de toţi oamenii care sunt lângă el. Cel care este ascultător este aşa peste tot, iar cel neascultător se încrede doar în sine şi nu va da ascultare altora.
Doi oameni încăpăţânaţi au voit să aducă o bârnă în biserică. Unul a spus: „Intru eu primul!”, iar celălalt: „Nu, eu intru primul!” Astfel, certându-se, nu au mai intrat în biserică. Cei neascultători nu intră în împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei smeriţi cu inima. De ce? Fiindcă în rai e rost de ascultare. Căci noi avem voinţă liberă şi aceasta nu dispare odată cu moartea trupească, la fel cum nici îngerii nu sunt lipsiţi de voinţă liberă. Iată, un exemplu: dacă un om intră în rai şi nu-i convine unde a fost pus – nu e aşa cum ar fi vrut el -, acesta se poate supăra, fiindcă toată viaţa a trăit după voia sa… Dar unii ca aceştia nu pot intra în împărăţia cerurilor, ei rămânând cu demonii, fiindcă doar aceştia trăiesc după voia lor, nu după cea a lui Dumnezeu.
Fac ascultare, dar nu îmi place deloc ce mi s-a dat să fac acum. Ce să mă fac?
La mănăstire, ucenicii nu au voia lor. Ce ascultare li se dă, pe aceea o împlinesc ca din mâna Domnului. Această ascultare trebuie împlinită cu bucurie pentru că vine de la întâistătători, adică şi de la Domnul. Sfinţii Părinţi spun: „Dacă ucenicul munceşte cu sârguinţă la ascultare, atunci sudoarea lui este dusă în faţa Tronului Domnului şi i se cere iertarea păcatelor”.
Ţin minte că, atunci când am fost hirotonit ierodiacon, am primit o ascultare grea. La această ascultare am fost trimişi doi oameni, dar celălalt era abia hirotonit şi slujea în fiecare zi, aşa că eu trebuia să fac mai toată munca în trapeză. Mă sculam la 5 dimineaţa, căci mai întâi este Miezonoptica, apoi Liturghia. După slujbă mergeam repede la cantină să aranjez masa. Trebuia pusă vesela, tăiată pâinea, hrăniţi muncitorii, spălate vasele murdare, spălat prin cantină şi pregătit totul din nou pentru fraţi. Fiecăruia trebuia să-i aduc felul doi (primul fel era pus din timp în farfurii). După masă trebuia strâns iarăşi totul şi aranjat, căci urmau cei care întârziaseră sau care fuseseră la alte ascultări. După aceea, mai veneau studenţii şi seminariştii. Şi când terminam treaba, începea deja slujba de seară. Când se sfârşea şi această slujbă, masa trebuia să fie din nou pregătită pentru fraţi, apoi iarăşi strânsă, în acest timp, în trapeză se citeau canoanele, rugăciunile de seară şi uneori se făcea 11 seara până plecau toţi. Aşa era în fiecare zi. Şi mai trebuia primită pâinea şi făcut cvasul (cam 200 de litri pe zi). Ajungeam noaptea în chilie şi nici nu-mi simţeam picioarele, iar a doua zi trebuia să mă scol din nou dis-de-dimineaţă. Dar Domnul a făcut în aşa fel, încât nu am cârtit, ci am făcut toate cu bucurie. Gândeam: „Slavă Domnului că mi-a dat o astfel de încercare!” După ce nu am mai lucrat la cantină, am înţeles mai bine greutatea acestei ascultări. De aceea, atunci când mă ridicam de la masă, îi ajutam pe cei de acolo să strângă masa. În mănăstire, omul trebuie să treacă prin toate ascultările, ca să ştie greutatea lucrului.
Orice ascultare trebuie împlinită cu frică de Dumnezeu, întru slava Sa. Cea mai grea ascultare era aceea de a spovedi oamenii. Spovedeam chiar şi noaptea. Citeam molitva şi mi se părea că nu erau chiar aşa de mulţi oameni, dar când începeam să spovedesc, vedeam că se face 2 noaptea, iar oamenii nu se mai terminau; chiar şi la 5 dimineaţa mai erau câte 10 oameni. De fapt, 10 aşteptau mărturisirea, iar ceilalţi dormeau deja. Cel care s-a mărturisit îl trezea pe celălalt să meargă să se spovedească. La 5 dimineaţa, epuizat, gândeam: „Slavă Domnului, voi avea mai mult har de la Domnul pentru asta încă de pe pământ”. Şi aşa şi era – trupul abia mi-l mai simţeam, dar sufletul era liniştit. Ţin minte că odată au fost foarte mulţi oameni la spovedit noaptea şi am avut din aceia cu păcate grele, de moarte. Nu se spovediseră niciodată. Când vorbeşti cu ei şi le dai posibilitatea să mărturisească, îi vezi că pleacă liniştiţi şi veseli… Fie şi pentru un ceas, plecam totuşi să mă odihnesc. Imediat ce mă culcam, duhul cel rău mă arunca din pat. Eu adormeam din nou, dar mi se întâmpla la fel şi apoi mă trezeam. Şi atunci duhovnicul meu trimitea după mine să spovedesc în Biserica Adormirea Maicii Domnului. Fără să fi dormit, plecam din nou la spovedit. Duhovnicul ştia că mărturisisem toată noaptea, dar mă certa faţă de toţi, zicând: „Părinte Ambrozie, cum de nu ţi-e ruşine… uită-te câtă lume aşteaptă să fie spovedită! Au stat un ceas aici şi a fost timp pierdut în zadar, căci tu dormi! Haide, ajută la spovedit!” Eu îi ziceam: „Binecuvântaţi!” Şi începeam din nou să spovedesc… toată ziua.
Alteori, stăteam alături de racla cu moaştele Sfântului Serghie la Biserica Sfânta Treime. Acolo vin foarte mulţi oameni străini (mai ales duminica), dar şi din parohie, care se apropie şi pun întrebări. Trebuie să le răspund. Mai trebuie să fii atent – poate vine un episcop şi trebuie deschisă racla la timp. La ora 5 trebuie să pregăteşti altarul şi veşmintele pentru stareţ şi preoţii care vor sluji şi vor cânta Acatistul Sfântului Serghie. După slujbă va fi predica, iar după aceasta trebuie duse veşmintele în dulap, făcută curăţenie în ultar şi urmărită curăţenia în toată biserica, fiindcă dimineaţă va începe Miezonoptica. Era greu mai ales în zilele când se sărbătorea Sfântul Serghie. Toată săptămâna trebuia să fiu în Biserica Sfânta Treime de la 5 dimineaţa până la 1 noaptea. Ne pregăteam de venirea Preafericirii Sale, Patriarhul Moscovei.

Odată, după sărbătoare, când se putea dormi mai mult de patru ore pe noapte, m-am culcat la 12 noaptea şi m-am sculat la 1 după-amiază. Aveam un deşteptător mare, dar nu-l auzisem. De aceea îl puneam într-o cratiţă, ca să sune mai tare. Odată m-am trezit înainte să sune deşteptătorul şi am plecat. După ce am mers 100 de metri, deşteptătorul a început să sune. Ferestrele erau deschise şi deşteptătorul se auzea foarte tare.
Slavă Domnului că ştiam unde merg. La mănăstire ascultarea trebuie primită cu dragoste. Şi dacă o împlineşti întotdeauna cum se cuvine, Domnul nu te va lipsi de împărăţia cerurilor. Acest lucru e valabil nu doar pentru mănăstiri, ci şi pentru viaţa de zi cu zi a mirenilor. Toţi trebuie să-şi îndeplinească lucrul fără a cârti.

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi