Cum să petrecem omul pe ultimul drum?

Închipuiţi-vă că aţi invitat un om la o nuntă, unde sunt şi persoane pe care acesta le cunoaşte. Ca să meargă acolo, omul trebuie să se pregătească: să se spele, să se îmbrace frumos, să ia cadouri, dar cel mai important – să vină cu veselie, să nu fie posomorât. Deoarece trăim aici doar pentru o vreme, toată viaţa noastră nu este decât o pregătire pentru veşnicie. Trebuie să ne pregătim bine, pentru că ne ducem la o adunare de sfinţi. Unii creştini evlavioşi se pregătesc încă de mici, în fiecare ceas, deoarece nu ştim ziua, nici ceasul când vom fi chemaţi.

Nu vom vorbi acum despre sfârşitul năpraznic, ci despre cel cunoscut, despre oamenii care sunt bătrâni şi stau întinşi pe patul de spital. Cum să-i ajutăm pe aceştia? Ce pot face rudele pentru ei?
Prohodul şi înmormântarea nu reprezintă cel mai important lucru, ci starea în care se află sufletul omului care trece în veşnicie, pentru că un om bătrân trebuie să se spovedească neapărat pentru toate păcatele pe care le-a săvârşit – să le mărturisească atât cât îi va permite memoria. După aceea trebuie să primească Taina Sfântului Maslu, ca să i se ierte păcatele pe care le-a uitat, iar după spovedanie să fie împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Când va veni ceasul morţii, să fie chemat preotul pentru a-i citi rugăciunea de despărţire a sufletului de trup; dacă nu este un preot în apropiere, atunci această rugăciune trebuie citită de rudele apropiate. Cel care moare trebuie să se împace cu rudele şi cu cunoştinţele. Ajutaţi-l să facă acest lucru! Este foarte folositor ca un creştin să fie bolnav vreo 2-3 ani înainte de moarte, pentru a pătimi. Dacă omul bolnav nu va cârti, atunci sufletul lui se va curăţa şi va pleca în lumea cealaltă mai uşor. După ce a murit, dacă a fost ortodox, dacă a mers la biserică, s-a spovedit, s-a împărtăşit, trupul omului trebuie dus la biserică în seara dinaintea înmormântării, iar a doua zi, prohodit. Pentru cel adormit rugăciunile Bisericii vor fi foarte folositoare: Prohodul, apoi parastasele din timpul celor 40 de zile până la judecata particulară, când cel adormit e bine să fie pomenit zilnic la Liturghie. Este bine ca pomenirea să se facă în mai multe biserici deodată. Parastasele, milostenia şi citirea Psaltirii vor aduce, de asemenea, mare folos celui adormit. El nu se mai poate ruga pentru sine, ci aşteaptă ca rudele şi cei care l-au cunoscut să facă acest lucru.
Am vorbit despre oameni care au mers la biserică, dar dacă e vorba despre unii care nu au mers? Astfel de oameni au ochii conştiinţei închişi, iar credinţa le este întunecată, ca şi mintea, de altfel; ei nu mai simt păcatul, ci li se pare că tot ce fac este bine. Unor astfel de oameni trebuie să le acordăm un ajutor special. Conform Canoanelor Apostolice, unii ca aceştia nu mai sunt membri ai Bisericii. Aceasta pentru că sunt în întuneric. Ei nu postesc, nu se cunună, avortează şi nu se roagă… – păcătuiesc fără să le pară rău. Dacă un material negru se murdăreşte de ceva întunecat, nu se va observa. Astfel e şi în lumea duhovnicească: atunci când sufletul este îmbibat de păcate, un păcat nou nu mai sare în ochi şi omul consideră că toate sunt bune. Doar atunci când începe să trăiască duhovniceşte, omul vede mulţimea păcatelor pe care le săvârşeşte. Iar Domnul a spus: „Cum vă vor găsi, aşa veţi fi judecaţi”. Domnul ne va ierta toate păcatele; El nu ne va ierta doar dacă nu ne pocăim.
De aceea, dacă avem putere, trebuie să mergem la preot şi să ne pocăim. Crucea şi Evanghelia sunt semnele prezenţei nevăzute a lui Dumnezeu. Preotul este mijlocitorul între noi şi Dumnezeu. Noi ne pocăim în faţa lui Dumnezeu, iar dacă ne vom pocăi sincer, fără a tăinui vreun păcat, Domnul ne va ierta, prin preot. Astfel ne împăcăm cu Dumnezeu şi căpătăm puteri harice în lupta cu păcatul. Aşa a fost dintotdeauna în Biserică.
Mama mea a murit. Cum e bine s-o pomenesc?
În fiecare dimineaţă, până la-40 de zile, trebuie dat pomelnic la Liturghie. De asemenea, trebuie pomenită la parastas. Să vă rugaţi pentru iertarea păcatelor ei acasă, în timpul rugăciunilor de seară şi de dimineaţă, pomenind-o la „Slavă”, atunci când citiţi Psaltirea, şi să faceţi pomană pentru sufletul ei.
Dacă mortul a fost incinerat, ne putem ruga pe tru el, îl putem pomeni?
De obicei, creştinii înmormântează în pământ trupurile rudelor adormite, nu le incinerează la crematoriu, deoarece Domnul a spus: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Doar păgânii îşi incinerează morţii, crezând că au fost creaţi de natură. Ei nu recunosc un Creator, de aceea fac înmormântări cu muzică, iar apoi îi incinerează. Abisul iadului nu are fund; fiecare este aruncat acolo după păcatele sale… focul crematoriului aminteşte de focul gheenei.
Noi mergem la cimitir să ne rugăm. Au oare cei adormiţi vreun folos din aceasta?
Cel mai de folos le este celor adormiţi rugăciunea Bisericii, pomenirea la dumnezeiasca Liturghie, parastasul, citirea Psaltirii, milostenia. Când mergem la cimitir, nu facem decât să ne amintim de ei. în niciun caz nu trebuie să pomenim pe cineva cu votcă. Putem pune flori la mormânt, ne putem ruga sau putem cânta: „Cu sfinţii odihneşte…”. Pentru noi, dar şi pentru cel adormit, va fi mângâiere din aceasta. Cei adormiţi ştiu despre noi: cum trăim, ce facem, dacă mergem la biserică, dacă ne rugăm pentru ei sau i-am uitat. Ei nu se pot ruga însă pentru sufletele lor şi aşteaptă rugăciunile Bisericii.
Cum aflăm unde a ajuns sufletul omului după moarte?
După moartea cuiva, cei apropiaţi vor să afle unde a ajuns sufletul acestuia. Femeile sunt cel mai mult interesate de aceasta. Dorinţa le este cunoscută de diavol şi acesta le poate arăta că cel adormit e în stare bună, în haine albe… Dar Sfinţii Părinţi interzic categoric să ne dorim a-l vedea pe cel adormit. De ce? Dacă îl vom vedea (aşa cum ni-l arată diavolul) ca pe un sfânt, atunci vom înceta să ne mai rugăm pentru el, gândindu-ne că este în rai, dar, de fapt, nu este aşa. De aceea, Domnul nu vrea ca noi să cercetăm unde sunt cei adormiţi. Nu avem niciun folos din aceasta. Trebuie să ne rugăm, iar Domnul va şti ce să facă.
Se întâmplă uneori ca, pentru susţinerea duhului, Domnul să ne descopere soarta sufletelor. Unei fete i-a murit tatăl şi ea l-a văzut mort în vis. Atunci fata a început să se roage mult pentru el, până când i s-a arătat că înviază încetul cu încetul. Fata dădea pomelnic la Liturghie şi după 40 de zile a văzut cum s-a ridicat, dar avea bube multe. După alţi câţiva ani de rugăciune, Domnul i-a descoperit că tatăl ei se vindecase de acele bube. După aceea s-a rugat din nou un timp, iar Domnul i l-a arătat pe tatăl ei în haine albe, spunându-i: „Mulţumesc, fiică, pentru rugăciunile tale, pentru milostenie, pentru Psaltire şi pentru tot binele făcut întru pomenirea mea!”
Pot ajunge în rai oamenii care nu merg la biserică, ci trăiesc după îndemnul conştiinţei?
Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu din sufletul nostru. Cel care nu a fost la biserică şi nu s-a rugat Domnului nu poate trăi după îndemnul conştiinţei. Orice om are conştiinţă, dar se întâmplă uneori ca aceasta să fie adormită, paralizată. Atunci când conştiinţa doarme, ni se pare că trăim bine. Dar oare trăim după îndemnul conştiinţei? Noi ne aflăm, de fapt, în slujba diavolului, nu a lui Dumnezeu, păcătuind prin aceasta. Iar diavolul ne şopteşte: „La tine totul e bine, trăieşti după îndemnul conştiinţei”.
Cum se petrece curăţirea păcătosului în iad?
După învăţătura Bisericii, atunci când te rogi şi faci pomană pentru cel adormit, acela se ridică treptat dintr-un compartiment al iadului în altul. Prin rugăciunea Bisericii, acest suflet poate fi izbăvit de chinurile iadului.
Sunt oare lipsite de mântuire popoarele care nu sunt ortodoxe?
Dacă omul s-a născut într-o tară unde nu este cunoscută Ortodoxia, dar petrece o viaţă sfântă, curată, cum va fi judecat? După legea conştiinţei. In casa lui Dumnezeu sunt multe locaşuri. Una e judecata omului şi alta e judecata lui Dumnezeu.
Vecina mea l-a văzut pe soţul ei care murise. Ce înseamnă aceasta?
Uneori, când soţia doreşte foarte mult să-şi vadă soţul mort, diavolul ia forma acestuia şi o vizitează.
Atunci când moare o rudă, Biserica permite plângerea ei. Dar plângerea continuuă duce la deznădejde, ceea ce este păcat. Dumnezeu ştie pe cine să ia pe lumea cealaltă. Nu trebuie să deznădăjduim, ci să ne rugăm pentru cei adormiţi. Aceasta va fi spre întărirea duhului nostru şi spre mântuirea lor.
Tatăl meu a visat următoarele: Se făcea că intra într-o cameră cu multe paturi, pe care erau în-tinşi nişte morţi, printre care l-a recunoscut pe unchiul său. Toţi stăteau liniştiţi, doar unul se învârtea de pe o parte pe cealaltă. Tatăl meu l-a întrebat pe unchiul său:

-De ce se tot învârte?

-Are cuie acolo.

– Şi când se va linişti?

-După Paşti, marţi.
Marţea după Paşti este Paştile Blajinilor, când Biserica îi pomeneşte pe cei adormiţi. La Lavra Sfântul Serghie era un călugăr, Rafael. Acum s-a dus în munţi. El mi-a spus că atunci când a venit la mănăstire i-au dat un loc în casa de oaspeţi şi mi-a povestit următoarele: „Odată m-am culcat şi am căzut undeva, prin duşumea, jos de tot. Simţeam că nu mă ţine nimic, nici suprafaţa pământului, nici diferitele straturi de rocă subterană. Mă duceam tot mai jos şi mai jos… M-am gândit atunci că am ajuns în iad. Deodată, m-am pomenit într-o încăpere imensă. M-am uitat şi am văzut deasupra oameni care erau acoperiţi cu o pânză neagră. Pe pânza aceasta se depusese mult praf. Deodată, am auzit un glas care striga numele bunicii mele adormite (ea se aruncase sub tramvai) şi îi spunea: „Iată, a venit nepotul tău, Mişa”. M-am pomenit apoi lângă ea. I-am spus că familia noastră crede acum în Dumnezeu, că mergem la biserică şi că eu m-am dus la mănăstire. Ea mi-a zis că îi este foarte rău acolo. Atunci vocea a spus că întâlnirea s-a încheiat, iar bunica s-a aşezat şi pânza neagră a acoperit-o din nou. Apoi am fost dus deasupra şi am văzut că toţi stau pe pirostrii, acoperiţi de acea pânză. Am fost ridicat prin pământ până în camera mea, după care m-am trezit”.
Asta înseamnă că Domnul i-a arătat întunericul. El a fost acolo cu duhul, iar trupul i-a rămas pe pat.
După moartea unui om apropiat nu mă lasă tânguirea, mai ales când sunt singură. Nu pot face nimic atunci. Ce să fac pentru a ieşi din această stare?
Pentru omul credincios nu există tânguire. El nu poate fi singur. Credinciosul nu are vreme de tânguire. El trebuie să citească Evanghelia, Psaltirea, acatiste şi canoane. Trebuie să facă multe lucruri. Când omul nu face nimic îl ajunge jelirea şi slăbiciunea. Ce să facă atunci? Să vină la biserică, să se pocăiască şi să se roage pentru cel adormit, pentru sine şi pentru alţii. Va avea atunci mare folos şi el, dar şi cel adormit.
Cunosc multe cazuri de oameni care au păţit acest lucru. S-au tânguit mult, iar după aceasta le-a apărut demonul. Odată am mers în Siberia, unde locuisem când eram mic. M-am dus la casa unde trăiau vecinii noştri. O cunoşteam acolo pe Valentina, o fată cu care mă jucam în copilărie. După aceea, am crescut, iar ea s-a măritat. La doi ani de la căsătorie s-a îmbolnăvit şi a murit. Mama ei povestea: „După ce a murit Valentina, mă duceam în fiecare zi la cimitir şi plângeam la mormântul ei. Odată însă, stând acasă, am auzit ciocănind la uşă. Mi-am dat jos ochelarii şi am zis să intre. Era Valentina, într-o rochie lungă, rochia în care am înmormântat-o. Era udă. Chiar uitasem pe moment că a murit şi am întrebat-o de ce e udă. Ea mi-a răspuns că e aşa de la lacrimile mele şi că nu le este bine celor morţi atunci când rudele plâng prea mult după ei. M-a rugat să nu mai plâng şi a plecat, închizând uşa după ea. Eu am sărit atunci din pat şi am fugit în stradă, dar nu am mai văzut-o”.
Am auzit că dacă nu mergi trei duminici la rând la biserică nu mai eşti membru al ei înseamnă că nu mai pot să mă rog?

Trebuie să te pocăieşti şi să te întorci la Dumnezeu.
În astfel de cazuri nu trebuie să deznădăjduim, aşa cum fac mulţi: „Acum sunt mulţi păcătoşi, toţi vom merge în focul iadului. Acolo vom avea o companie plăcută”. Doar un om care are mintea întunecată poate vorbi astfel. Hristos te primeşte şi la tinereţe, şi la bătrâneţe. Dacă omul a trăit toată viaţa în păcat şi apoi s-a pocăit, Domnul primeşte pocăinţa lui şi se întâmplă ca, la bătrâneţe, acel om să se mântuiască. Dar nu se întâmplă astfel întotdeauna, căci mulţi oameni mor la tinereţe. Cel mai important este să fim sârguincioşi în a merge la biserică. Dacă nu am mers toată viaţa la biserică înseamnă că acum trebuie să mergem zilnic, seara şi dimineaţa. Trebuie să ne rugăm continuu şi să facem fapte bune. Domnul nu cere multe de la noi -doar credinţă şi pocăinţă.
Pomelnicul meu pentru vii a ajuns din întâmplare să fie pomenit la adormiţi (l-am pus acolo fără să-mi dau seama). Este acesta un păcat pentru mine şi le face rău celor care au fost pomeniţi?
Nu este niciun păcat. Dacă am dat pomelnicul la adormiţi, să ţineţi minte că „Dumnezeu nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor” (Luca 20,38). La Dumnezeu toţi sunt vii, iar El ştie cu ce gânduri ne pomenim cunoştinţele şi rudele. Dacă a fost din greşeală, atunci nu este păcat. Dar dacă am vrut să facem rău cuiva prin pomenirea lui la morţi, să ştiţi că acesta este păcat de moarte, al neiubirii fratelui. Cel pomenit nu va păţi nimic din aceasta, după cum am spus.
Cum ne dăm seama dacă pronunţăm numele Domnului în deşert? Apostolul Pavel spune: „Oricine va chema numele Domnului se va mântui” (Romani 10, 13). Oare nu se confundă cele două lucruri?
„În deşert” înseamnă fără să fie nevoie, pur şi simplu, pentru legătura dintre cuvinte. Spunem, de exemplu: „Ei, Doamne!..” Putem chema numele Domnului doar în două cazuri: atunci când vorbim despre El sau când ne rugăm. în alte cazuri nu avem voie să pronunţăm numele lui Dumnezeu.
În Ortodoxie avem expresia: „în numele Domnului”. Vine o creştină la mine şi îmi cere: „în numele Domnului. ..”. Eu mă gândesc ce-mi va mai cere şi de data asta? Mi-a spus, la un moment dat, că a doua zi era duminică şi că vrea să o duc la Petro vskoe, un orăşel la 60 de kilometri de Ivanovo. Să lăsăm acolo maşina, apoi să mergem vreo 3 kilometri pe jos, pe câmp, unde să sfinţesc un loc, după care ar trebui să ne întoarcem…
Ei, ce credeţi, ea cerea „în numele Domnului” sau era aceea o chestiune de viaţă şi de moarte?
În primele secole creştine au trăit doi sfinţi: Cosma şi Damian. Aceştia vindecau oamenii, dar au promis Domnului că nu vor lua nimic în schimb pentru aceasta. O femeie l-a rugat odată pe unul dintre ei să o vindece, după care i-a dat ceva drept mulţumire. El nu voia să ia, dar femeia insista: „în numele Domnului ia, te rog!” L-a rugat un timp şi până la urmă doctorul a acceptat, în numele Domnului. Atunci celălalt i-a spus: „Doar am făcut promisiunea să nu luăm nimic în -schimbul vindecărilor, pentru slava lui Dumnezeu!”

Un călugăr se nevoia în pădure. Alt pustnic l-a văzut şi a început să alerge după el, strigând: „În numele Domnului, opreşte-te!” Celălalt a zis, rugind în continuare: „în numele Domnului, nu mă voi opri!”
Pentru ce am dat exemplele acestea? Ca să ştim că nu trebuie să ne atingem scopurile folosindu-ne de numele lui Dumnezeu.
De unde apar oameni ca Vanga şi Nostradamus şi cum de pot cunoaşte viitorul sau trecutul? Dacă sunt ajutaţi de demoni, atunci de unde au aceştia cunoştinţa viitorului?
Orice medic cu experienţă, care a urmărit evoluţia bolii unui pacient, îl poate diagnostica, spunând: „Cu această boală vei mai trăi 2 luni”. Trec 2 luni şi omul moare. De unde are medicul aceste cunoştinţe? A avut până atunci sute de bolnavi cu acelaşi diagnostic şi de aceea el ştie dinainte ce li se va întâmpla. Diavolul are mult mai multă experienţă, cam 8000 de ani de când a început lupta împotriva lui Dumnezeu. Să nu uităm că demonii sunt îngeri, chiar dacă sunt răi. Ei au posibilităţi mai mari ca ale omului şi, ştiind că Domnul binecuvântează cu ani mulţi şi spor pe cei buni, şi invers pe cei răi, „prezic” foarte bine ce se va întâmpla. Nu e nimic deosebit în aceasta. Mulţi oameni care stau de vorbă cu cineva pot spune ce fel de om este acesta şi ce ar putea să facă în viitor. Pentru aceasta nu e nevoie de darul prorociei, ci de experienţă de viaţă. Aşa că demonii pot prezice multe, dar nu înseamnă că ei ştiu multe cu adevărat. Ei nu ştiu nimic despre sfârşitul lumii.
Pot oare demonii să ne citească gândurile?
Nu, nu pot, dar ar putea să le afle. Cum? Când ne sugerează ceva, se uită bine la noi, ne ghicesc reacţia-ceea ce gândim la cele sugerate – şi acţionează în consecinţă. Dacă le vom accepta imediat sugestia, atunci demonii ne-au prins, ştiu cum gândim şi ne atacă aşa în continuare. După cum am mai spus, demonii au o experienţă uriaşă. Ei îşi dau seama imediat ce păcat îl poate doborî pe un om anume. Astfel, în Pateric se spune că diavolul i-a sugerat unui monah să mănânce ceva. Acesta s-a uitat pe fereastră să vadă dacă a apus soarele, ca să poată mânca. în acest fel demonul a aflat cum gândeşte monahul şi l-a ispitit în continuare.
De aceea, omul care nu vorbeşte mult despre el, nu descoperă firea lui, nu este atât de vulnerabil. Demonii nu ştiu ce gândeşte şi cum poate fi ispitit.
Diavolul tinde spre putere. Dar cum vrea să stăpânească?
Oamenii care nu merg la biserică şi nu se roagă nu slujesc Domnului, ci diavolului. Diavolul are deja stăpânire asupra lor şi poate face cu ei ce doreşte. Le sugerează să facă ceva împotriva lui Dumnezeu sau împotriva Bisericii şi aceştia încep să distrugă biserici, mănăstiri, să lupte împotriva Adevărului. Aceasta este stăpânirea diavolului.
Este păcat să joci jocuri de noroc?
Jocul de noroc este o patimă, iar patima e păcat.
Mulţi dintre cei care au făcut armata ştiu un joc: un om iese în faţă şi ţine o mână peste ochi, iar pe cealaltă o pune sub umărul mâinii opuse pentru a fi lovită. Cei din spatele lui îl lovesc peste mâna liberă şi primul jucător trebuie să ghicească cine l-a lovit. Acest joc are cel puţin 2000 de ani: când Iisus era lovit peste faţă, cei care făceau asta râdeau şi-L întrebau: „Spune, cine este cel care Te-a lovit?”. Sau alt exemplu: cărţile de joc. Acestea sunt legate, de asemenea, de înjosirea creştinismului. Cărţile de „cruce” – Hristos a fost răstignit pe cruce; cele de „pică” şi „inimă neagră” – suliţa cu care a fost Iisus împuns, iar „rombul” reprezintă buretele cu care a fost adăpat. Pe cărţile de joc sunt desenate reprezentări duble ale damei, valetului şi regelui. Acestea au, de asemenea, un sens pătimaş, sexual. Cărţile de joc sunt o luare în derâdere a patimilor lui Hristos. Toţi cei care au cărţi de joc ar trebui să scape de ele, să le dea pe foc. Şi cărţile de ghicit trebuie arse, căci sunt vătămătoare de suflet. ?
Cum se pot mântui cei care locuiesc acolo unde nu este nicio biserică?
Dacă aceştia au posibilitatea să se mute într-un loc unde este biserică, trebuie să facă acest lucru. Dar dacă nu e posibil (vreo bătrânică, de exemplu, care nu are putere să meargă până la o biserică îndepărtată), înainte de moarte trebuie chemat preotul care să-i spovedească şi să-i împărtăşească pe cei ce trăiesc într-un asemenea loc.
Ce o sfătuiţi pe o femeie care şi-a pierdut un copil nebotezat?
Trebuie să se judece pe sine, fiindcă nu s-a gândit din timp la viaţa duhovnicească a copilului şi nu l-a botezat, dar nu trebuie să se tânguiască sau să deznădăjduiască, ci să-şi vină în fire şi să se roage pentru iertarea păcatelor. Iar că pruncul a murit nebotezat nu este vina lui, căci el nu a făcut rău nimănui, iar Domnul are multe locaşuri şi are locuri şi pentru cei nebotezaţi. Astfel de suflete nu merg în iad. De ce? Fiindcă, aşa cum a spus o maică: „Acolo sunt de ajuns voluntarii. Eu nu vreau acolo, încerc să împlinesc poruncile, să-L iubesc pe Domnul şi pe aproapele. Ce să fac eu în iad?”
Trebuie să-I dăm Domnului a zecea parte din veniturile noastre. Dacă eu cumpăr lumânări, cărţi, se va numi oare asta zecimala mea sau trebuie să o dau aparte?
Cărţile le cumpărăm pentru noi înşine, iar lumânările le aprindem ca pe o jertfă, aceasta nu este zecimală. A zecea parte din venituri o dăm celor care au nevoie de ajutor sau pentru construcţia unei biserici ori a unei mănăstiri. Domnul nu are nevoie de nimic, El îi dă omului de toate. Noi avem nevoi, de aceea trebuie să ne ajutăm aproapele (iar prin acesta primeşte însuşi Hristos). Există oameni care au salariul foarte mic, încât nu le ajunge nici de mâncare. Unora ca aceştia trebuie să le acordăm ajutor. Sau putem da bani pentru construcţia unei biserici, iar când se pomenesc „ctitorii acestei biserici”, suntem pomeniţi pentru bănuţul pe care l-am dat. Dacă am plecat pe lumea cealaltă, iar în biserică suntem pomeniţi ca şi ctitori, sufletul va avea mare folos.

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi