Cum a mers la moarte Sfântul Mucenic Gordie

Gordie era din Cesareea Capadociei, ostaş de seamă şi vrednic creştin. Pe vremea lui, împăratul Liciniu al Romei a pornit mare asuprire asupra creştinilor, ridicând mâna şi asupra Bisericii lui Christos.
Poruncile de prigonire ale împăratului trebuiau să fie ascultate, căci într-altfel moartea păştea pe neascultător.
Idoli de toate felurile fură puşi înaintea oamenilor, iar slujitorii împărăteşti stăteau să vadă cine nu li se închină, ca să-i supună apoi la munci şi chinuri.
Averile creştinilor erau jefuite, casele arse, nevestele batjocorite. Temniţele erau pline. Pustietăţile se umpluseră de cei izgoniţi. Tată cu fiu şi fiu cu tată se vrăjmăşeau, pârându-se. Frate asupra fratelui şi slugă asupra stăpânului se ridica, întru prigoană de moarte.
O noapte de nebunie se pogorâse asupra sufletelor omeneşti.
Sfintele altare şi locaşurile de închinare fuseseră risipite. Diavolii dănţuiau, îngrozind lumea.
Gordie, văzând acestea, s-a izgonit de bună voie. Lepădând cingătoarea ostăşească şi aruncând de la sine slava lumii, bogăţia şi toate celelalte întru asemănare, Gordie s-a dus în pustie să vieţuiască cu fiarele precum făceau proorocii odinioară.
Câştigând de îndrumător pe Duhul Sfânt, el a învăţat multe taine şi alte descoperiri dumnezeieşti.
Văzând viaţa asta şubredă şi trecătoare ca un fum, Gordie înseta foarte tare după veşnica petrecere de sus.
Întru aceasta, el şi-a pus drept ţel să iasă în lupta cea mare în ziua când poporul făcea praznic răsunător diavolului războaielor, zeului Marte.
Venind acea zi, poporul s-a adunat în număr mare, la alergările de cai, cum se făcea pe vremea aceea. Nu mai rămăsese nimeni în cetate. Chiar şi unii din creştini, cu viaţa uşoară, veniseră la aceste privelişti deşarte. Se aflau acolo şi mulţime de tineri şi femei desfrânate.
Atunci Gordie s-a coborât din munte şi, plin de vitejie, venind în mijlocul lor; i-a înfruntat cu tărie, dojenindu-i.
Împlinea cuvântul Scripturii: „Cel drept ca leul nădăjduieşte, şi de cine, oare, ar mai putea să se teamă?”
Stând în mijlocul celor ce petreceau, viteazul Gordie a strigat: „Am aflat pe cei ce nu mă căutau, şi m-am arătat celor ce nu întrebau de mine”, vrind astfel să arate că el se predă de bună voie jertfei întru Domnul Christos.
Zicând aceste vorbe, a privit mulţimea, care s-a înfricoşat, el având un chip întru aceasta: părul plin de praf, barba lungă, îmbrăcat în haină proastă, uscat cu trupul şi purtând un toiag, iar pe faţă îi strălucea un dor dumnezeiesc.
Atunci glasuri de toate felurile s-au ridicat: credincioşii băteau din palme, bucurându-se, iar necredincioşii cu mare putere cereau pentru el moartea.
Toată petrecerea se destrămase. Strigătele umblau ca o vijelie pe deasupra mulţimii tălăzuite.
Împăratul se afla şi el de faţă şi, văzând tulburarea, a poruncit să i se aducă pe cutezător, să vadă cine e şi ce vrea.
Când a fost în faţa lui, Gordie l-a înfruntat zicându-i cu glas neşovăitor:
— Am fost în pustie, fiindu-mi scârbă de asupririle ce faci fraţilor mei şi Bisericii lui Christos. Dar m-am întors de-acolo ca să-ţi arăt că poruncile tale le nesocotesc, iar pe Iisus Christos îl mărturisesc ca pe nădejdea şi apărarea mea. Am ales înadins această zi ca să îndeplinesc făgăduita ce i-am dat, că te voi înfrunta, jertfindu-mă pentru El.
Împăratul, auzind aceste îndrăzneţe cuvinte, a fost cuprins de-o mânie de foc şi a strigat:
— Unde sunt bicele, beţele de plumb şi roatele? De îndată să fíe întins pe ele, să i se zdrobească ciolanele şi să fie urcat pe lemn spre a fi supus chinurilor! Liniştit, Gordie a răspuns:
— Mult aş fi fost mâhnit, o, împărate, dacă nu aş fi fost chinuit pentru Christos.
Ceea ce, împăratul auzind, se aprindea şi mai tare de mânie şi cerea asupra lui feluri de chinuri nemaicercate până atunci.
Ci Gordie la toate aceste ameninţări zicea psalmul: „Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul?'” sau: „Nu mă voi teme de rele că Tu cu mine eşti.”
Văzând că chinuitorii nu vin spre el, Gordie se arătă şi mai nefricos, zicând:
— De ce întîrziaţi? De ce staţi? Sfârtecaţi-mi trupul în bucăţi, munciți-mă şi nu-mi luaţi nădejdea pe care o aştept, în locul rănilor pe care mi le daţi, eu voi primi haine luminoase la învierea de obşte. Îngrozirile voastre sunt sadurile pe care le puneţi în mine, pentru ca, ducându-mă, să capăt roadele bucuriei şi să-mi iau cununile mele…
Văzând împăratul că nu poate să-l răpună prin ameninţarea chinurilor şi a morţii, a crezut că se poate folosi de vicleşug, ademeninchi-l cu făgăduieli spre a-l întoarce de la credinţă.
Aşa face diavolul: pe cei slabi îi îngrozeşte, pe cei tari îi slăbeşte.
Astfel, cel care-l chinuia, daruri multe i-a pus în faţă şi i-a făgăduit alte măriri de la împăratul, zicându-i:
— Împăratul te face căpetenie de oştire şi-ţi dă multe alte lucruri alese.
Gordie, sfântul, a răspuns, râzând de-o asemenea nebunie:
— Poate, oare, împăratul vostru să-mi dea ceva care să fie mai bun decât împărăţia Cerurilor?
Împăratul, cuprins iar de o oarbă mânie, a poruncit să vină gealatul să-i taie capul.
Atunci prietenii lui Gordie au venit şi i-au dat cea de pe urmă sărutare ca pentru morţi, rugându-l totuşi să nu se dea morţii de bună voie, ca să nu-şi piardă floarea vieţii sale şi să nu părăsească aşa degrabă dulcele soare. Unii din ei îl îndemnau să se lepede de Christos numai din gură, căci, ziceau ei, nu limba o ascultă Dumnezeu ci mintea care gândeşte.
El stătea ca o piatră în mijlocul mării, care, valurile bătând-o de jur împrejur, rămâne neclintită. Ca şi casa înţeleptului zidită pe piatră, pe care n-o risipeşte nici vântul, nici apele, — aşa stătea acest bărbat, tare şi smerit în credinţa sa.
Având putere de vedere duhovnicească, el a văzut cum diavolul cuprinde pe prietenii săi, îndemnându-i, pe unul spre lacrimi, pe altul spre a-i da sfat nefolositor, aşa că le-a zis:
— Nu mă plângeţi pe mine, ci plângeţi pentru duşmanii lui Dumnezeu, care prigonesc pe creştini… încetaţi a mă mai jeli pe mine, pentru că eu, de va fi nevoie, nu o dată, ci de mai multe ori, voi muri pentru Domnul nostru Iisus Christos…
Celor care îl sfătuiau să se lepede cu limba de Christos le-a zis:
— Nu se va cutremura, pare, cerul dacă mă voi lepăda de Dumnezeu? Mă va mai suferi pământul? Nu ştiţi ce ne spune El: „Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui meu din ceruri?” Nebunie ar fi aceasta, ca să-şi cumpere cineva viaţa trecătoare cu munca veşnică şi să-şi piardă astfel sufletul…
Acestea zicând, sfântul Gordie, închinându-se, mergea la moarte fără temere în suflet, păstrându-şi chipul plin de lumină.
Apoi se aşeză liniştit pe locul unde gealatul trebuia să-i taie capul.
Iar când gealatul s-a apropiat întru această treabă, Gordie l-a văzut pe el drept un înger, în mâinile căruia îşi încredinţa duhul spre a-l duce în sânul luminos şi bun al Tatălui Ceresc.
Aşa şi-a dat viaţa sfântul mucenic Gordie pentru Domnul nostru Iisus Christos…

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I