Viaţa celuilalt Cuvios Părinte, Macarie, din Alexandria

Celălalt cuvios Macarie a văzut lumina zilei în Alexandria — şi a fost mai întâi vânzător de poame, iar sfântul Botez l-a primit după patruzeci de ani de la naşterea sa.
După aceea, lepădându-se de lume, s-a făcut monah, iar pe urmă, vrednic fiind, a ajuns preot şi a luat egumenia mănăstirii Chelia, din pustia Egiptului între Nitria şi schit.
El a fost prieten îndeaproape cu cuviosul Macarie Egipteanul, fiind mai mic decât el şi suferind împreună prigonire pe vremea lui Valent, de la Luchie arianul.
Drept povăţuitor luminat şi învăţător, a avut pe marele Antonie, de la care a deprins viaţa cea desăvârşită în bunătăţi.
Trăind viaţa cea de pustie, Macarie se nevoia fără încetare să-şi înfrângă trupul, cunoscând că astfel năzuie spre plinătatea vieţii duhovniceşti.
Văzând astfel, puterea diavolească se sălăşlui aproape de Macarie, ispitindu-1 cu mare tărie.
Într-o zi, aflând pe Macarie în pustie foarte slăbit cu trupul, diavolul i-a zis:
-Ai luat darul lui Antonie, — de ce nu-l foloseşti să ceri lui Dumnezeu hrană şi întărire?
Sfântul i-a răspuns:
-Puterea şi slava mea este Domnul, — iar tu nu ispiti pe robul lui Dumnezeu.
Atunci diavolul s-a făcut nălucire. Dar curând s-a prefăcut într-o cămilă cu tot felul de mâncări, care rătăcea prin pustie, în văzul simţului Macarie care, cunoscând că e lucrare diavolească, a căzut în rugăciune. Şi de îndată, arătarea aceea s-a spulberat.
Odată, cuviosul Macarie poftise să mănânce nişte struguri proaspeţi şi buni, pe care îi trimisese câneva.
Vrând să-şi biruiască pofta, îi trimise unui frate neputincios, care poftise şi el asemenea struguri.
Dar şi acesta, vrând să-şi înfrâneze pofta, îi trimise altui frate şi mai neputincios.
Şi aşa, unul de la altul i-a trimis, până ce strugurii au ajuns iar la Macarie, întregi şi neatinşi.
Cuviosul, cercetând această întâmplare şi aflând că toţi fraţii, deşi poftind, se înfrânaseră, — mare i-a fost mulţumirea — şi luând strugurii, i-a dat spre mâncare la păsările cerului.
Auzind despre Taveniseoţi că în postul cel mare nu mămnca nimic, Macarie a pus hotărâre ca şapte ani să nu guste din mmcări făcute la foc, ci numai poame şi seminţe muiate în apă.
Şi aşa a făcut vreme de şapte ani.
Aflând apoi de la alt monarh că nu mănâncă decât o bucată de pune pe zi, — şi vrând să se asemene lui, Macarie a sfănmat pâinea în bucăţele mici şi le-a pus într-un vas ce avea gura strâmtă, cât putea să încapă mâna. Pe urmă, a rânduit că atâta pâine să mănânce într-o zi cât va putea să scoată băgând mâna o dată în vas.
Povesteşte Paladie, episcopul din Lascarion, că odată Macarie, zâmbind i-a spus:
— Multe bucăţele apucam cu mâna din vas, dar de scos, nu puteam scoate decât una, din pricina strântimii gâtului… Şi aşa, vasul acela nu mă lăsa să mănânc cât voiam.
Şi aşa a petrecut alţi trei ani…
Pe urmă, vrând să-şi biruiască desăvârşit somnul, n-a intrat sub acoperământ vreme de douăzeci de zile şi de nopţi. Ci ziua se ardea de năduf, iar noaptea răbda răceala, chinuindu-se astfel, ca să nu doarmă.
Diavolul, mirat că nu poate răpune răbdarea şi puterea lui Macarie, i-a trimis duhul desfrânării.
Atunci, sfântul s-a pedepsit să stea gol în lunca schitului şase luni de zile.
Şi a stat aşa — mâncându-l ţânţarii şi viespile, de i-au făcut tot trupul o rană, parcă ar fi fost lepros.
Când, după şase luni s-a întors, ucenicii nu l-au cunoscut decât după glas.
Odată cuviosul a cerut să vadă grădina şi mormântul Chipotafion, ale vrăjitorilor egipteni Iani şi Iamon, ca acolo să lupte cu diavolii.
Vrăjitorii aceştia, fraţi fiind, aduseră acolo mulţime de diavoli — şi aveau mare trecere la Faraonul Egiptului.
Ei zidiseră în pustie o grădină împrejurită cu zid mare, iar într-însa îşi făcură mormânt lucrat minunat; apoi, au pus acolo alese podoabe de aur, au sădit pomi de tot felul şi au săpat fântână. Şi toate acestea le-au făcut în nădejdea că după ieşirea lor din trup, să locuiască acolo în veci cu sufletele lor, iar de bunătăţile acelea să se desfăteze ca în rai.
Plecând într-acolo şi neştiind drumul, Macarie se îndruma după stele, înfigând din loc în loc trestii, ca să poată la întoarcere să găsească mai lesne drumul.
Nouă zile a mers prin pustie şi ajungând acolo noaptea s-a aşezat culcat pentru puţină odihnă. Dar diavolul, care se ţinuse de el, a adunat trestiile înfipte pe cale, şi aducându-i-le acolo unde dormea, i le-a pus sub cap.
Găsind dimineaţa trestiile, Macarie a mulţumit lui Dumnezeu, văzând că aceasta este cu voia Lui, ca să-l facă pe el, nevrednicul, să nu nădăjduiască în nişte trestii, ci numai în mila Celui ce îndrumează toate, şi care dusese, tot prin pustia aceasta, pe Israel prin stâlpi de nori,
înainte-mergători.
Povesteşte astfel sfântul Macarie despre sine: „Când m-am apropiat de mormântul din grădina aceea, m-a întâmpinat mulţime de diavoli. Unii scrâşneau din dinţi asupra mea, alţii răcneau, iar alţii zburau ca nişte corbi pe deasupra. Glasuri grele se auzeau, zicând: „Ce cauţi aici, Macarie? Am supărat noi pe monahi? Cum nu-ţi ajunge pustia din care ai gonit pe toţi prietenii noştri? Ce vrei de la noi? Nu vei putea deloc să sălăşlueşti aici, caci nici unul din oamenii cei vii n-au intrat aici de când s-a făcut îngroparea fraţilor care au zidit acestea.”

Dar sfânţul Macarie, plin de pace şi putere, le-a spus:
-Voi intra să văd şi pe urmă voi pleca. Diavolii s-au stins atunci.
Intrând Macarie, 1-a întâmpinat un diavol înfricoşat, cu sabie ascuţită, căutând să-1 sperie, — dar sflntul Macarie şi acestuia cu linişte i-a zis:
-Tu vii asupra mea cu sabie, iar eu vin asupra-ţi cu numele Domnului Savaot.
Şi a fugit diavolul de la dânsul.
Pătrunzând înăuntru — cuviosul a văzut toate câte se aflau acolo, — şi, după ce le-a privit îndestul, a ieşit neîmpiedicat şi nevătămat.
Pe urmă a mers vreme de douăzeci de zile până a ajuns la coliba sa.
Pe drum, i s-a sfârşit pâinea şi apa, — aşa că a slăbit peste măsură şi era să cadă pe cale. Dar atunci i s-a arătat o vedenie de fecioară, îmbrăcată în lucitoare haină albă, care avea în mână un vas cu apă si-1 chema spre ea să bea. Macarie nu putea s-o ajungă, dar, având înainte asemenea privelişte, a putut merge trei zile fără să cadă.
Pe urmă, i s-a arătat o cireadă de bivoliţe, dintre care una a stătut aproape de el şi avea viţel mic, iar din ugerii ei curgea lapte.
Un glas de sus a auzit atunci bătrânul, zicându-i:
-Macarie, apropie-te şi bea laptele ei!
Iar el s-a apropiat şi a băut, îndestulându-se.
Şi spune însuşi Macarie: „Ca să-mi arate Domnul marea Sa milă şi ca să mă înveţe că la nevoie numai în purtarea Lui de grijă să-mi pun nădejdea, a poruncit acelei bivoliţe să meargă după mine până voi ajunge la chilie — şi să mă hrănească cu laptele ei.”
Şi aşa a ajuns cu bine la chilia sa.
Auzind cuviosul că Tavenesioţii au o rânduială de viaţă minunată, şi-a îmbrăcat haină mirenească şi a plecat spre ei, să-i cerceteze. Mergând cincisprezece zile prin pustie, a ajuns la mănăstirea acestor fraţi Tavenesioţi, unde a întrebat de arhimandritul Pahomie, bărbat iscusit şi înainte văzător, plin de darul prorocesc.
Cerând lui Pahomie să-l primească şi pe el între cei o mie patru sute de fraţi, acesta n-a vrut, zicând că-i bătrân şi nu va putea să ţină posturile cele grele care se obişnuiau în mănăstire. Macarie cerând din nou, Pahomie 1-a primit.
Peste puţină vreme a venit postul sfintelor patruzeci de zile. Şi a văzut Macarie cum îşi face postul fiecare.
A luat atunci şi el nişte mlădiţe de finic, a stătut într-un colţ — şi în toate cele patruzeci de zile, până la Paşti, n-a gustat nici pâine, nici apă, ci numai puţine foi de varză pe care le mânca duminica, spre a nu se lăsa cotropit de înălţarea minţii. Şi toată vremea aceea, lucra neîncetat cu mâinile — nu s-a odihnit, nici a stat, nici a dormit, — ci, în tăcere, lucrând, făcea smerite rugăciuni către Dumnezeu.
Văzând această nemaiaflată nevoinţă, fraţii s-au mâniat pe părintele lor, zicându-i:
-De unde ai adus pe acest om fără trup, ca să ne înfrunte? Sau îl izgoneşti — sau plecăm noi!
Pahomie s-a rugat atunci să-i descopere Dumnezeu cine este acest străin, şi-a aflat că e Macarie.
Atunci Pahomie luându-1 de mână, a mers cu el în biserică, şi cuprinzându-1 cu dragoste, i-a zis:
-Bine ai venit cinstite părinte. De mult auzisem de tine şi doream să te văd. Mulţumescu-ţi, cuvioase, că ai învăţat smerenie pe fiii mei, ca să nu se înalţe cu mintea, întru mândrie.
Apoi a adunat pe toţi fraţii — şi cu dragoste i s-au închinat toţi, poftindu-1 să se roage pentru ei.
După aceea, în pace, Macarie a plecat de la ei.
Acest vrednic şi nepătimaş bărbat a spus despre sine şi aceasta:
„Odinioară am dorit cu putere ca să-mi îndreptez mintea astfel ca nimic din cele pământeşti să nu gândesc, — ci numai spre Dumnezeu s-o am îndreptată — şi să nu se despartă de El nicidecum. Vreme de cinci zile, am stat şi m-am hotărât spre această gândire. Apoi am închis chilia şi ograda mea, ca să nu vie nimeni la mine şi nici cu nimeni să vorbesc. Începând de luni, am stat acolo şi am hotărât minţii mele, zicându-i: „Vezi să nu te pogori din cer, — ai pe îngeri, pe arhangheli şi pe toate puterile cereşti, heruvimi, serafimi — şi pe însuşi bunul Dumnezeu. Aşadar, rămâi necontenit acolo, şi nu cădea pe gânduri pământeşti.”

Stând astfel două zile şi două nopţi şi toată mintea înălţând-o în sus, atât de mult am întărâtat pe diavol, încât prefăcându-se într-o văpaie de foc, a ars toate câte se aflau în chilia mea — şi rogojina pe care stăteam, părându-mi-se că şi eu însumi voi arde. A treia zi, neputând mai mult să-mi ţin mintea înălţată la cer, m-am pogorit la gândurile cele pământeşti, — Dumnezeu voind să nu cumva să mă mândresc de aş fi putut să stau mai mult decât atâta.
Paladie episcopul istoriseşte astfel despre cuviosul Macarie:
„Venind odinioară dânsul, am aflat înaintea chiliei lui un preot din sat, având o rană care-i mânca trupul. Venise la cuviosul Macarie să-1 tămăduiască, iar sfântul nu voia să-1 primească. L-am rugat atunci, spunându-i:
-Miluieşte măcar cu un răspuns pe acest nevoiaş. Fericitul mi-a răspuns:
-Nevrednic este de tămăduire, căci de la Domnul are această pedeapsă. De vrei să fie tămăduit, sfătuieşte-l ca de acum să înceteze de a sluji preoţeşte.
Şi am întrebat pe sfânt:
-Pentru ce?
-Fiind prea desfrânat, slujeşte sfânta liturghie. De se va teme de Dumnezeu şi va înceta slujirea, îl va tămădui Dumnezeu.
Spunând aceasta preotului, el a făgăduit cu jurământ că aşa va face.
Luându-l apoi cuviosul Macarie — astfel l-a procitit:
-Crezi că este Dumnezeu, de care nimic nu poate fi ascuns?
-Cred părinte, şi mă rog ţie pentru mine păcătosul.
-De vei mărturisi păcatul tău şi de vei cunoaşte pedeapsa lui Dumnezeu, îndreptat vei fi.
-Aşa voi face, părinte.
Preotul şi-a mărturisit cu mare fărâmare de suflet păcatul — şi a făgăduit, cu vorbă grea, că asemenea nu va mai face niciodată. Nici slujbă preoţească nu va face, ci va fi în rânduiala mirenilor.
Atunci, sfântul şi-a pus mâinile peste dânsul — şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Ceea ce făcând, peste puţine zile s-a tămăduit de răni — şi s-a întors sănătos la casa sa, lăudând pe Dumnezeu — şi dând mulţumire cuviosului Macarie.”
Mulţime fără număr a tămăduit Macarie de duhurile necurate.
O fecioară de bun neam, care era de mulţi ani slăbănoagă, a fost adusă tocmai din Tesalonic la dânsul ca s-o vindece.
Cuviosul a uns-o cu untdelemn sfânt şi a făcut pentru ea rugăciuni cu lacrimi. Şi aşa, a făcut-o sănătoasă pe ea, trimiţând-o la părinţii ei, cu mare îmbucurare. Pe urmă, multe milostenii a făcut mănăstirilor, această fecioară de bun neam.
Altădată, a fost adus la Macarie un tânăr îndrăcit, şi sfântul i-a pus mâna dreaptă pe cap şi stânga pe inimă, rugându-se cu putere lui Dumnezeu. Tânărul era cu totul umflat, ca o băşică plină cu apă şi când sfântul s-a rugat, el a strigat o dată cu tărie, — şi apa a început să-i iasă prin piele, până când trupul şi-a venit în măsura sa. După aceea, l-a uns pe el cu sfântul untdelemn şi 1-a stropit cu apă binecuvântată — şi l-a dat sănătos tatălui său, sfătuindu-1 ca patruzeci de zile să nu mănânce carne şi nici să bea băutură beţivă.
Odată, au năvălit asupra cuviosului Macarie gândurilc deşartei slave, scoţându-1 din chilie şi îndemnându-1 să purceadă la Roma ca să facă bine bolnavilor cu darul de tămăduire pe care îl simţea cu mare putere în sine.
Multă vreme s-a împotrivit acestor gânduri, chinuindu-se foarte tare. Apoi, căzând pe pragul chiliei sale, şi-a scos picioarele în afară şi a zis:
-Trageţi şi mă târâţi, diavolilor, dacă puteţi, că eu cu picioarele mele nu mă voi duce.
A zăcut aşa până seara, dar gândurile păcătoase tot năvăleau asupra lui.
Atunci, preafericitul Macarie a luat un coş şi l-a umplut cu nisip. Pe urmă l-a pus în spinare şi mergea aşa prin pustie.
Întâmpinându-1 Teosevie Cosimtor, cel de neam din Antiohia, i-a zis:
-Ce duci părinte? Dă-mi mie sarcina şi nu te mai osteni.
Iar el i-a răspuns:
-Chinuiesc pe cel ce mă chinuieşte pe mine… — şi n-a vrut să-i dea sarcina.
Şi asuprându-se astfel, cuviosul a scăpat cu bine de ispită, biruindu-şi gândurile.
Despre sfântul Macarie se mai povesteşte că după ce a primit botezul, n-a scuipat pe pământ niciodată până la sfârşitul său. Când s-a botezat avea patruzeci de ani, şi după aceea a mai trăit încă şaizeci de ani în viaţă aspră monahicească.
Venind într-o zi la el Paladie, cel despre care am mai vorbit aici, i s-a plâns că este tulburat de gânduri şi de lenevie, zicându-i:
-Ce să mă fac, cuvioase, dă mă supără gândurile şi mă îndeamnă la nelucrare?
Iar Macarie i-a răspuns:
-Zi şi tu gândurilor tale: eu vieţuiesc aici pentru Iisus Christos.
Rufin prezviterul povesteşte despre Macarie: „Într-o noapte, diavolul bătând la uşa lui Macarie, i-a zis:
-Scoală, cuvioase, să mergem în sobor la cântare. Dar Macarie, fiind plin de darul lui Dumnezeu, a cunoscut vicleşugul vrăjmaşului şi i-a zis:
-Mincinosule şi urâtorule de bine, ce părtăşie ai tu cu soborul sfinţilor?
Iar spurcatul i-a răspuns:
-Au oare nu ştii, cuvioase Macarie, că fără noi nici o cântare bisericească, precum şi nici o adunare monahicească nu se săvârşeşte — ci, vino şi vei vedea aceasta.
Atunci Macarie i-a strigat:
-Să te certe Domnul, necurate diavol!… Întorcându-se la rugăciune, Macarie a cerut de la Domnul să-i arate dacă lauda diavolului este adevărată.
Fiind vremea cântării de la mijlocul nopţii, s-a dus în sobor şi se ruga mai cu putere ca Dumnezeu să-i arate adevărul.
Şi iată, atunci, Macarie a văzut prin toată biserica, umblând încolo şi încoace şi zburând, o mare mulţiine de copii negri ca nişte harapi. Lângă fiecare frate se aşeza câte unul, râzând.
Iar dacă la unul îi atingea ochii, acela adormea de îndată, — sau dacă-i punea degetul pe buze, începea să caşte; iar înaintea altor fraţi, acei copii negri se prefăceau în asemănări femeieşti, — arătând astfel, în afară, ceea ce fraţii cugetau în sinea lor.
Şi Macarie vedea pe unii din fraţi gonind cu putere şi trântind la pământ pe aceşti harapi mici, de nici nu se mai ridicau de acolo, — dar vedea şi pe alţii, mai neputincioşi, care, lăsau pe acei diavoli să li se aşeze pe grumazi şi să râdă de ei, batjocorindu-i.
Văzând acestea, cuviosul Macarie a suspinat şi a plins, zicând către Dumnezeu:
— Vezi, Doamne — şi nu tăcea! Scoală-Te, Dumnezeule, ca să se risipească vrăjmaşii Tăi şi să fugă din faţa Ta, că sufletele noastre s-au umplut de batjocură.
Altădată, cuviosul Macarie, pe când fraţii se împărtăşeau primind sfinta împărtăşanie în palmă, a văzut, tot aşa, cum la unii din ei, harapii aceştia mici le puneau cărbuni aprinşi în mâini, iar trupul lui Christos, ce se da cu mâna preotului, se întorcea înapoi la altar, — iar de cei ce erau vrednici sfintei împărtăşanii diavolii fugeau departe, păziţi de îngerul Domnului, care sta în altar cu preotul.
Astfel, cuviosul Macarie fiind înainte—văzător, vedea pe cei vrednici şi pe cei nevrednici şi cunoştea gândurile omeneşti.
Apoi, multe făcând spre folosul fraţilor, îndreptând pe cei leneşi şi multe feluri de minuni făcând, cuviosul Macarie s-a dus către Domnul, după ce-a vieţuit o sută de ani.
Iar acum, în viaţa cea fără de sfirşit, sălăşluind laolaltă cu-sfinţii părinţi, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfântul Duh, chezaş fiind şi pentru iertarea păcatelor noastre. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I