Pătimirea Sfîntului Mucenic Neofit

În cetatea Niceei trăia un om Teodor, care avea de soţie pe Florentina, amândoi buni creştini şi drept păstrători ai credinţei întru Domnul Iisus.
Căpătând fiu, i-a zis Neofit şi l-au luminat cu sfântul Botez, crescându-l creştineşte.
Voia lui Dumnezeu a fost ca acest copil la vârsta de zece ani să primească într-însul darul lui Dumnezeu pentru că Sfântul Duh suflă unde vrea. Şi aşa, copilul Neofit ajunse făcător de minuni.
Când ieşeau copiii de la şcoală, fericit copilul Neofit lua cu sine pe copiii cei săraci cu care învăţa şi le dădea hrana sa, el rămânând flămând, dar hrănindu-se şi săturându-se cu dragostea lui Iisus Christos. Pe urmă mergea cu ei la poarta dinspre răsărit unde se afla un zid de piatră şi acolo, după ce însemna zidul cu semnul crucii, îl lovea cu mâna — şi ieşea apă, ca odinioară Moise. Şi dădea copiilor să bea.
Şi aşa făcea în fiecare zi, rugând pe copii să nu spună nimic părinţilor lor despre aceasta.
Maica sa Florentina, care era foarte iubitoare de Dumnezeu, a primit prin somn o vedenie care i-a descoperit aceste minunate fapte ale fiului ei, După ce s-a sculat, a rugat pe Dumnezeu să-i arate mai cu încredinţare despre Neofit, — şi atunci ea a văzut zburând din cer un porumbel alb, strălucind de-o lumină nemaiaflată. Porumbelul s-a aşezat pe patului lui Neofit — şi a vorbit către el, cu glas omenesc:
-Sunt trimis de la Mântuitorul, ca să-ţi păzesc patul tău cel curat.
Auzind acestea, Florentina, de mare spaimă a căzut jos şi a murit.
S-a adunat atunci acolo o mare mulţime de oameni, mirându-se de-a asemenea întâmplare.
Venind acasă Teodor, bărbatul Florentinei — şi văzând-o moartă, — a început a plânge şi a-şi sfâşia vestmintele de pe el, de grea supărare.
Atunci copilul Neofit, venind la el, i-a spus cu glas blând:
-De ce te întristezi, tată, — că maica mea n-a murit, ci doarme…
Mergând cu tatăl, Neofit a luat de mână pe maica sa, şi i-a zis:
-Scoală-te, maica mea, că ai dormit destul!
– Atunci, Florentina s-a sculat ca din somn şi îmbrăţişând pe copilul ei, l-a sărutat.
Toţi cei de faţă s-au minunat şi au preamărit pe Dumnezeu.
Mulţi au crezut — şi s-au botezat, crezând în Domnul nostru Iisus Christos.
Într-o zi, porumbelul a grăit către Neofit:
-Ieşi, Neofit, din casa tatălui tău şi vino după mine! Neofit s-a sculat, şi-a sărutat pe părinţii săi şi s-a dus după porumbel, ajungând în muntele Olimpului, unde a aflat o peşteră, în care se afla un leu grozav. Neofit, luminat de Duhul, i-a zis:
-Ieşi şi-ţi caută altă peşteră, că Domnul mi-a poruncit să locuiesc eu aici.
Leul i-a lins picioarele, — şi s-a dus. Şi sfântul locuia în peşteră, iar de mâncare îi aducea îngerul.
După un an, tot după porunca lui Dumnezeu, Neofit s-a reîntors la părinţi în Niceea, pe care aflându-i gata de a pleca la Domnul, i-a îmbrăţişat şi i-a mângâiat. După plecarea lor, a dat toată moştenirea la săraci, trăgându-se iarăşi spre peştera din muntele Olimpului.
A stat acolo până a împlinit cincisprezece ani, lăudând necontenit pe Domnul — şi primind hrana din chiar mâini îngereşti.
În vremea aceea domneau la Răsărit şi la Apus tiranii Diocleţian şi Maximian, iar în ţara Bitinei erau mai mari Deciu şi Uar. Biserica lui Christos era prigonită de păgânii închinători la idoli.
Venind în Niceea Deciu, striga ca toată lumea să jertfească zeilor, — şi poporul, ascultând acest spurcat glas, s-a adunat în mulţime mare, prăznuind pe idoli. Atunci, îngerii lui Dumnezeu luând pe sfântul Neofit din muntele Olimpului, l-au adus în mijlocul Niceei, dându-i chip plin de slavă, ca odinioară lui Moise.
Stând în mijloc, sfântul Neofit a strigat cu putere:
-M-am aflat celor ce nu mă căutau, şi sunt arătat celor ce nu întrebau de mine, ca să arăt rătăcirea şi înşelarea necuratei credinţe.
Toţi acolo aflători, ca spăimântaţi, se întrebau:
-Cine este acesta, — şi de unde-i?
Pe dată, ca să-1 cerce, Deciu, marele dregător, i-a cerut să aducă jertfă zeilor.
Cu glas îndrăzneţ, Neofit i-a răspuns:
-Nelegiuitule şi băutorule de sânge, ce faci? Nu vezi cum duci la osândă atâtea suflete omeneşti? Vei primi înfricoşată pedeapsă pentru aceasta, şi te vei munci pe veci în focul gheenei…
Deciu, plin de înflăcărată mânie, a poruncit gealaţilor să-l dezbrace şi să-l spânzure pe un lemn. Ceea ce ei făcură. Pe urmă, puse să-l bată cu vine de bou. Asupritorii îndepliniră porunca, după care îl puseră într-un vas plin cu oţet amestecat cu sare.
Dar sfântul răbda toate cu bărbăţie. Privind spre mulţimea ce sta împrejur, zise:
-O, bărbaţi orbiţi de păcate, pocăiţi-vă şî vă izbăviţi!… Veniţi la adevărata lumină a lui Christos Dumnezeu, îmbrăcându-vă cu Sfântul Botez, ca să câştigaţi viaţa cea de veci!…
Deciu văzând acestea, s-a umplut de-o mânie şi mai aprinsă şi a poruncit să-l întindă iarăşi pe lemn şi să-i sfâşie cu cangea carnea de pe oase. Asupritorii se repeziră asupra lui, împlinind porunca tiranului. Dar Neofit atât se ruga: „Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”
Unii din sfetnicii lui Deciii, apropiindu-se de el, îi spuneau:
-Făgăduieşte că vei jertfi zeilor — şi scapi de chinuri.
Iar Neofit, cu blândeţe, le răspundea:
-Eu nu mă voi închina niciodată decât Dumnezeului ceresc, căruia îi aduc jerfă de laudă.
Atunci, şi mai cu vrăjmăşie s-au năruit călăii asupra lui Neofit, desfăcându-i carnea de pe oase. Neofit, în mijlocul durerilor, cânta:
-De voi merge prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, căci Tu, cu mine eşti, Doamne!…
Încercând Deciu să-l ademenească din nou, Neofit i s-a împotrivit, — după care a fost aruncat în temniţă. A doua zi, mergând la împăraţi, Deciu le-a zis:
-Este un tânăr creştin, zis Neofit, care nevoind a jertfi zeilor, a fost pus la munci grele, dar lui nici nu-i păsa, ci necontenit chema în ajutor pe Christos.
-Să fie ars de viu! — fu porunca împărătească Deciu a mers atunci la locul numit Plimbarea lui Eraclie, a pus să fie aduse acolo chipurile împăraţilor şi a trimis să fie scos din închisoare Neofit şi purtat în faţa sa. Venind, Deciu i-a zis:
-Neofite, apropie-te şi jertfeşte zeului Eraclie şi vei fi bine primit de toţi zeii, de împăraţi şi de noi.
Sfântul, cu smerită tărie, a răspuns:
-Eu mă rog Dumnezeului meu Iisus Christos, ca să fiu primit şi iubit de El.
Văzând acestea, Deciu a poruncit să aprindă cuptorul şi să-l ardă până peste fire, iar după aceea să arunce pe Neofit în el.
Călăii făcură astfel — şi închizând în cuptor pe Neofit, îl lăsară acolo trei zile şi trei nopţi.
Stând în mijlocul pojarului, Neofit se răcorea cu roua dumnezeiască şi ca într-un loc de odihnă – fiind, cânta: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.”
Şi a stat nevătămat acolo, ca şi cei trei tineri în cuptorul Vavilonului.
După trei zile, călăii au venit să culeagă cenuşa celui dinlăuntru. Dar când au desfăcut astupătoarea, a bufnit o văpaie mare din cuptor arzând feţele celor ce stăteau adunaţi împrejur.
Ieşind viu şi nevătămat, sfântul a zis cu glas mare:
-Bine eşti cuvântat Doamne Dumnezeul meu, Tu care m-ai păzit întreg şi nebiruit în munci, şi-ai prefăcut focul în rouă, arzând cu văpaie pe cei vrednici de focul cel nestins, mă rog Ţie stăpâne să nu mă ruşinezi pe mine, robul Tău, până la sfârşit ca să se dovedească puterea Ta…
Păgânii au pus atunci mâna pe el şi l-au dus la dregătorul Deciu, zicând că totul fusese numai o vrăjitorie, căci nu puteau să priceapă puterea lui Iisus Christos.
După aceasta, au hotărit să-l dea pe Neofit la fiare, spre sfâşiere.
Au slobozit mai întâi asupra lui un urs, care venind spre Neofit, s-a oprit, — 1-a mirosit — şi s-a depărtat. Au trimis apoi pe-o ursoaică flămândă şi rea, — dar şi ea tot asemenea a făcut.
Văzând acestea, paznicii veniră la Deciu şi-i spuseră:
— Avem aici un leu fioros, pe care l-am adus din pustie şi care-i nemâncat de cinci zile.
Deciu, bucurându-se, porunci să fie adus acel leu. Leul se repezi cu turbare, urlând, — dar când se apropie de Neofit, se opri, privindu-l cu blândeţe. Pe urmă, aplecându-şi capul, linse picioarele sfântului.
Deciu umplându-se de temere şi nemaiştiind ce să facă, a poruncit ostaşilor să străpungă cu ţepi de fier tot trupul mucenicului, până ce el şi-a dat duhul.
Şi aşa, sfântul mucenic Neofit şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind numai de cincisprezece ani şi patru luni, — iar acum, moştenind viaţa cea fără de sfârşit, slăveşte pe izvorul vieţii, Christos Dumnezeu, cel ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt este preamărit şi întru toate lăudat.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I