Viaţa şi pătimirea Sfântului Mucenic Anastasie Persul

Din naştere, sfântul mucenic Anastasie era persan, fiul vrăjitorului Vava. La început îl chema Magundat şi când a ajuns în vârsta cuvenită, s-a făcut ostaş, slujind lui Hozrod, împăratul Perşilor.
Pe atunci, în părţile acelea, multe şi mari minuni se făceau cu lemn din lemnul Crucii, adus de nişte credincioşi creştini de-a dreptul de la Ierusalim.
Aprinzându-i-se în taină sufletul de focul acesta, pe care Christos. Mântuitorul l-a aruncat în lume, tânărul ostaş dorea cu mare pornire să afle ce fel este acel lemn care are atâta putere; iar când i s-a spus că acesta este lemn din Crucea pe care s-a răstignit Iisus Christos pentru mântuirea oamenilor din păcate, mai cu foc i s-a aprins inima, dorând cu tot dinadinsul să cunoască desăvârşit pe Fiul lui Dumnezeu.
Când dreptrcredincioşii i-au arătat cum s-a întrupat Christos, urechile lui au primit cu dragoste minunata veste, iar sufletul i s-a împodobit cu lumina credinţei.
După ce, prin nişte întâmplări războinice, a ajuns la Ierapoli, el s-a zidit acolo în cunoaşterea învăţăturii lui Christos la nişte fraţi creştini, — după care, dorând cu multă râvnă a primi sfântul Botez, a purces la Ierusalim. Acolo, petrecând la un creştin care era argintar, i-a descoperit lui toată dorirea inimii sale, cum că vrea să se unească cu Christos prin sfântul Botez. Argintarul a vorbit despre aceasta cu sfântul Ilie prezviterul bisericii celei mari a învierii Domnului, iar Ilie a spus mai departe preasfinţitului patriarh Modest, care a botezat pe Magundat, numindu-1 întru sfântul Botez, Anastasie. Pe urmă, preasfinţitul patriarh l-a ţinut la sine vreme de opt zile — şi învăţându-l, îl întreba ce fel de viaţă vrea să ducă: mirenească sau monahicească? Şi Anastasie, cu mare grăbire şi cu bucurie, a spus că el vrea să fie monah. Atunci, patriarhul l-a dus în una din mănăstirile Ierusalimului, şi după ce şi-a făcut privegherea şi ascultarea, a fost tuns în chipul monahicesc.
Anastasie era smerit la cugetare, blând, grabnic la osteneală şi nelenevos. Mâinile lui se îndeletniceau necontenit la lucru, iar gura îi stătea mereu întru lăudarea şi mărirea lui Dumnezeu. îi plăcea, de asemenea, să citească sfintele Scripturi — şi când le citea, uda cartea cu lacrimile sale. Aflând pătimirile mucenicilor lui Christos, dorea şi el să ajungă învrednicit a-şi da viaţa pentru slava Mântuitorului.
Petrecând aşadar şapte ani în mănăstirea aceea şi adu-nând multă duhovnicească vistierie de fapte.bune, Anastasie a fost chemat spre cununa muceniceascâ, prântr-o vedenie. Iată cum s-a întâmplat aceasta:
Era în seara Sîmbetei celei mari — şi ostenit fiind de veghere, a adormit. I s-a părut atunci că sta pe un munte înalt — şi că s-a apropiat de el un bărbat încărcat de lumină ţinând în mână un pahar de aur, împodobit cu pietre de mare preţ şi plin cu vin. I-a dat paharul şi i-a zis: „Primeşte şi bea!” Anastasie l-a luat şi a băut. Pe dată sufletul i s-a umplut de-o negrăită dulceaţă. Şi chiar din somn, a prevăzut Anastasie că acesta este semnul cel dorit al sfârşitului mucenicesc, la care e chemat de Domnul.
Deşteptându-se, a alergat cu mare veselie în biserică la soborniceasca slăvire a Învierii lui Christos. Luându-şi apoi pe părintele căruia i se duhovnicea în fiece zi, a căzut la picioarele lui şi udându-i-le cu lacrimi, i-a spus să se roage pentru el către Stăpânul tuturor, că s-a apropiat ziua plecării către Dînsul.
Şi părintele l-a întrebat:
— De unde te-ai încredinţat fiul meu, că în aceste zile te vei despărţi de noi, pentru o altă viaţă?
Anastasie i-a povestit vedenia din vis, dar nu voia, din duh de smerenie, să spună că dorea sfirşit mucenicesc pentru Christos.

Duhovnicul l-a mângâiat cu dulci cuvinte şi l-a împărtăşit cu sfintele Taine.
În noaptea ce-a venit, Anastasie, sculându-se în taină a ieşit din mănăstire — şi a plecat, căci dorinţa cea negrăită din lăuntru a muceniciei nu-l lăsa să se odihnească.
A mers astfel spre Diospolul Palestinei, iar de acolo la muntele Garizim, pentru rugăciuni. A ajuns pe urmă în Cesareea Palestinei, petrecând câteva zile în biserica Prea Curatei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu.
Pe vremea aceea perşii stăpâneau Palestina, locuind în ea.
Trecând aşadar Anastasie într-o zi pe lângă casa unui persan, a văzut făcându-se acolo meşteşugul cel vrăjitoresc. Umplându-se atunci de râvnă dumnezeiască, a intrat în casa aceea şi a zis cu mânie:
-De ce vă rătăciţi — şi trageţi-şi pe alţii în rătăcire? Cei de-acolo miraţi, l-au întrebat:
-Cine eşti tu de grăieşti astfel? Anastasie le-a răspuns:
Am fost şi eu rătăcit ca voi, dar acuma cunosc pe Dumnezeul cel adevărat, şi m-am întors către El. Faceţi şi voi ca mine, pocăiţi-vă — şi primiţi pe Christos Dumnezeu…
Dar aceia nici nu voiau să audă, ci, mai vârtos au spus lui Anastasie să plece de la ei.
Făcându-se tulburare, persanii l-au închis pe Anastasie într-o temniţă,- fiind tulburător credinţei lor păgâneşti. Anastasie a stătut acolo trei zile fără să mănânce ceva, — ci aşteptând pătimirea pentru Iisus Christos.
Venind în vremea aceea în Cesareea un mai-mare persan, zis Marzavan, a pus de l-a chemat pe Anastasie în faţa sa spre a-l judeca.
Anastasie, văzându-l, n-a vrut să i se ploconească după cum era obiceiul persienesc.
Atunci Marzavan l-a întrebat:
-Cine eşti tu?
Sfântul i-a răspuns cu îndrăzneală:
-Sunt creştin, — mă chema Magundat pe vremea când eram vrăjitor, — iar de când am primit adevărata lumină, mă numesc Anastasie.
Marzavan i-a zis:
-Dacă te laşi de-această credinţă, îţi voi dărui cai, bani şi alte bunătăţi.
Sfântul căutând spre cer, a cerut ajutor de la Dumnezeu, iar Marzavan s-a înciudat, spunându-i:
-Eşti cuprins de diavol… Anastasie i-a răspuns:
-Eram cuprins de diavol când eram în rătăcirea voastră păgânească, dar de când sălăşluieşte în mine Domnul Christos, diavolii au pierit.
Mâniindu-se foarte tare, acela i-a răspuns:
-Vai ţie de va auzi acestea împăratul, — te va răstigni!…
Dar Anastasie răspunse cu potolită putere:
– Nu mă pot teme de un om stricăcios ca tine, – că fie de-mi vei lua trupul, dar nu-mi vei putea răpi sufletul niciodată…
A poruncit atunci Marzavan să fie legat şi dus să care piatră, cu cei condamnaţi la asemenea caznă. Aceştia îl mustrară cu răutate, lovindu-l, zicând că s-a făcut de batjocură trecând la credinţa lui Iisus Christos.
Apoi, bătându-l necontenit, îi puneau pietre grele în spinare, atât cât abia patru inşi ar fi putut ridica. Dar el toate le răbda cu bucurie în numele lui Iisus Christos.
Şi iar l-a scos la judecată Marzavan — şi punea de-l bătea cu vergile, iar Anastasie a cerut să fie dezbrăcat de haina monahicească şi bătut pe trupul gol, zicând:
-Nu se cade să fie lovită această sfântă haină… Şi răbda bătaia cu linişte, iar cei ce priveau la el, se mirau de tot, văzând cum nici nu striga, nici nu gemea. Marzavan,la răstimpuri, oprea bătaia şi spunea sfântului:
-Au nu te temi de împăratul?
-Ce? Nu-i oare muritor şi el ca şi mine? De-o tină ca a tuturora să mă tem? Ci numai de Dumnezeul meu Iisus Christos am a mă teme. Cel ce-a făcut cerul şi pământul, El singur fiind nestricăcios în veci.
Văzând că nu izbuteşte cu asprimea, Marzavan l-a luat cu blândeţe, nădăjduind să-1 înmoaie cu linguşitoare cuvinte. Dar Anastasie nu se lăsa momit, — aşa că atunci când acela îi vorbea de închinarea la idoli, el îi răspundea:
-De-aţi cunoaşte pe Christos, cel ce v-a făcut pe toţi, v-aţi întoarce cu toţi la lumina cea adevărată…
Văzând acestea, Marzavan l-a trimis iar la temniţă.
Veştile acestea au mers până la mănăstirea de unde plecase Anastasie, — şi toţi s-au bucurat că el pătimeşte pentru Domnul Christos. Aflând despre aceasta şi părintele duhovnic al lui Anastasie, i-a trimis lui doi fraţi, ca să-l mângâie şi să-l întărească, ca să rabde toate cu bărbăţie.
Stând în temniţă, Anastasie se ruga toată vremea, preamărind pe Atotputernicul.
Avea cu sine, acolo şi pe un tânăr din slugile lui Marzavan, osândit pentru o faptă rea — şi legat de el cu acelaşi lanţ. Mai era acolo şi un evreu de neam bun, care văzând truda sfântului, se întreba în sine: „Cine este omul acesta — şi cum vrea să-i fie sfârşitul?”
Într-o noapte, pe când sfântul se ruga, iudeul nedormind a văzut deodată o lumină în temniţă. Întorcându-şi ochii spre sfânt, a văzut pe nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, strălucând ca soarele, şi stând în jurul sfântului, care şi el, era înveştmântat cu aceeaşi lumină orbitoare. Şi toată temniţa era potopită de lumina aceea.
Iudeul şi-a zis atunci cu cutremurare:
-Doamne, aceştia sunt îngeri… şi privind mai bine a văzut pe unul din ei cădelniţând pe sfânt, cu o cădelniţă de aur, din care ieşea abur străveziu.
Vrând să scoale şi pe ceilalţi ca să privească şi ei asemenea minunată privelişte, — vedenia s-a şters…
Marzavan luând scrisoare de la împăratul său Hozroi, a trimis la Anastasie în temniţă, zicând:
-Iată: îţi porunceşte ţie împăratul numai aceste vorbe să zici nu sunt creştin, şi de îndată vei fi slobod, ducându-te unde vei voi… — la care, sfântul, cu grăbire a răspuns:
-Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Domnul meu, nici cu mintea, nici cu cuvântul…
Văzând astfel, acela i-a spus:
-De ţi-e ruşine a te lepăda în faţa tuturor, de ajuns îmi este dacă vei spune în faţa mea şi a doi tovarăşi că mă lepăd de Christos — şi îndată slobod vei fi. Căci, care-ţi este paguba când numai cu gura îţi vei nelenevi lepădarea, iar inima neunindu-se cu gura vei crede în Dumnezeul tău?

-Nici înaintea ta, nici a altora, nici în taină, nici în vis, şi nici nu mă va putea sili la aceasta cineva, vreodată şi prin ceva… — aşa i-a răspuns sfântul cu tărie.
Omul stăpânirii, i-a grăit atunci:
-Poruncă am, să te pun în lanţuri şi să te trimit la împăratul, în Persia.
-Ce nevoie este să mă pui în fiare, când eu de voie merg, ca să rabd toate în numele Domnului meu Iisus Christos?
Văzând că nu izbuteşte întru nimic a-1 clinti din credinţa lui, — l-a dus la temniţă.
Venind praznicul înălţării Sfintei Cruci — şi afiîndu-se acolo un bun creştin, prieten cu mai-marele cetăţii, l-a rugat acela pe el să libereze pentru acest praznic pe cel întemniţat. Şi mai-marele l-a liberat, dar în lanţuri, ca pe un răufăcător. Credincioşii vâzându-l astfel, s-au bucurat, ca de unul care suferă şi rabdă pentru Christos Domnul.
Înconjurându-l, bărbaţi şi femei, îi sărutau lanţurile cu dragoste, fericindu-l.
Pe urmă s-au pornit spre Persia, — unde, ajungând, au pus în temniţa cetăţii zisă Vitsalia, unde pe lângă rău făcători se mai aflau şi alţi creştini.
Curând fu adus la judecată şi întrebat de ce a părăsit credinţa persienească şi s-a făcut creştin?
Iar el le-a răspuns:
-Fiindcă nu mai vreau să rămân în rătăcirea voastră, ci să mă mângâi şi să mă mântui prin închinarea la Atotputernicul Stăpân Iisus Christos, Cel ce-a zidit cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sălăşluiesc în ele…
Judecătorul i-a zis atunci:
-Grăieşti vorbe deşarte. Ci întoarce-te la credinţa ta de la început şi împăratul îţi va da cânste, brâu de aur, cai buni, averi multe — şi te va înălţa în rang dregătoresc…
-Lepădături şi gunoaie sunt încă de mult acestea pentru mine, — ci eu prin viaţa monahicească pe care am ales-o, mă hrănesc cu nădejdea veşnicelor bunătăţi pe care le voi câştiga cu darul Domnului nostru Iisus Christos… — i-a răspuns sfântul Anastasie cu caldă putere.
Judecătorul a spus acestea toate împăratului, împăratul umplându-se de mânie, a poruncit să fie pus de îndată la grele cazne. L-au bătut cu toiege, i-au sfărâmat fluierele picioarelor, punându-l în butuci grei, şi l-au aruncat iarăşi în temniţă.
Acolo se aflau câţiva paznici, care erau creştini în taină, precum şi fiii economului împărătesc Iesdin, care, asemenea erau creştini. Aceştia toţi, căzând la picioarele mucenicului îi sărutau lanţurile şi-i cereau să se roage lui Dumnezeu pentru ei. Dar sfântul om te asculta rugarea, zicând, în smerenie adâncă, precum că nu-i vrednic a face aceasta, fiind plin de păcate, — ci, mai ales, ei să se roage pentru el.
Şi iar au venit călăii stăpânirii şi l-au bătut cu toiegele fără milă, şi i-au atârnat o piatră mare de picior, ţinându-l astfel spânzurat vreme de câteva ceasuri.
Văzând că nimic nu-l poate întoarce de la credinţa lui, a mers judecătorul la împăratul — şi i-a spus că numai prin moarte va putea să răpună pe acest îndărătnic necinstitor al credinţei persieneşti.
Ceea ce împăratul hotărî. L-a judecat şi l-a condamnat la moarte.
Cu o zi mai înainte de sfârşitul său, sfântul a zis celor din temniţă:
-Eu mă voi sfârşi, fraţilor, dimineaţă, — iar voi veţi fi liberaţi, căci curând împăratul va fi ucis…
Făcându-se ziuă, au venit călăii şi l-au ridicat de acolo, dimpreună cu alţi şaptezeci, care tot la moarte fuseră condamnaţi. I-au dus pe urmă afară din cetate, la malul râului, — şi apucându-i pe fiecare cu funia de grumazi, i-au sugrumat. După sugrumarea fiecăruia, călăul spunea lui Anastasie:
-Nu-i mai bine oare să te supui voii împărăteşti — şi în loc de sugrumare să capeţi daruri, cinste şi slavă?
Sfântul, ridicându-şi ochii spre cer, mulţumea lui Dumnezeu, zicând:
-De mult doream această moarte pentru Domnul meu şi-i mulţumesc că pentru această puţină pătimire, mi se va face parte şi mie să trec la negrăita slavă a sfinţilor lui mucenici.
S-au repezit atunci călăii la el — şi cu mare înciudare l-au sugrumat, dându-i moartea pe care el o dorea atât de mult.
Pe urmă, spre încredinţare, i-au tăiat capul ca să-1 ducă la împărăţie, — iar trupul l-au dat spre mâncare câinilor. Dar câinii, care mâncau trupurile celorlalţi, n-au vrut nici să se atingă de al sfântului, ci, făcând strajă în jurul lui, îl păzeau.
Venind noaptea, s-a apropiat de locul acela monahul ce însoţise pe Anastasie, cu slugi de la fiii lui Iesdin, având aur asupra lor, precum şi giulgiuri curate. Umplând cu aur mâinile paznicilor, s-au apropiat de trupul sfântului, deasupra lui stând neclintită, ca pentru a-l arăta, o stea luminoasă, răsărită din cer.
Înfăşurându-l în giulgiu curat, l-au luat şi l-au dus în mănăstirea sfântului mucenic Serghie, unde l-au îngropat cu cinste.
După puţin, s-a adeverit prorocia sfântului Anastasie, căci împăratul Hozroi fu ucis, iar în locul lui s-a aşezat altul, bun şi iubitor de oameni.
Monahul, cel care însoţise pe sfântul Anastasie, a plecat spre mănăstirea lui — şi după doi ani a ajuns acolo, ducând cu sine mantia sfântului.
Această mantie era făcătoare de minuni, căci îmbrăcând cu ea pe un monah tânăr care era chinuit de-un diavol rău, de îndată s-a tămăduit.
Pe urmă, egumenul mănăstirii aceleia a trimis în Persia pe acel frate dimpreună cu alţii, să meargă şi au adus de acolo cu cinste moaştele mucenicului lui Christos, dându-le cuviincioasă odihnă, întru slava Celui pentru care sfântul Anastasie suferise, şi căruia se cuvine toată cinstea şi închinăciunea, acum şi pururi. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I