Viaţa cuviosului părinte Xenofont şi a soţiei sale şi a fiilor lor Ioan şi Arcadie

Xenofont era unul din mai-marii Constantinopolului, bogat în averile din afară, dar mai bogat în cele dinlăuntru, credincios şi bun paznic al poruncilor lui Dumnezeu. Smerit cu inima, el era iubit pentru toate cele bune ce le făcea, ascunzându-şi comoară în ceruri, trimiţând acolo bogăţiile sale, prin mâinile săracilor. El avea de soţie pe Maria, la fel întru toate cu el, şi cu care a avut doi fii: Ioan şi Arcadie, pe care i-au crescut în frica lui Dumnezeu. Crescând mari, i-au trimis la Berit, cetatea Feniciei, ca să înveţe elineasca înţelepciune.
Mai înainte de a pleca, tatăl lor le-a dat bune sfaturi pentru viaţa cea trupească şi mai vârtos pentru cea sufletească.
– Să vă temeţi de Dumnezeu şi viaţa să vă îndreptaţi după sfintele lui porunci. Nu clevetiţi, nu urâţi şi nu vă mâniaţi — nu părăsiţi Biserica lui Dumnezeu, — ajutaţi pe sărac şi mângâiaţi pe cel ce suferă. Aveţi pace cu toţii! Fiţi credincioşi prietenilor şi vrăjmaşilor faceţi binele cinstiţi pe preoţi şi pe monahi… Dumnezeul păcii să fie cu voi…
Ioan şi Arcadie au plâns cu dinadins primind aceste sfaturi, şi-au făgăduit că pe toate le vor ţine.
Pe urmă s-au urcat în corabie şi au plecat spre Berit dar pe drum s-a iscat furtună mare. Atunci Ioan şi Arcadie s-au rugat lui Dumnezeu să le cruţe viaţa, fiind încă tineri şi neprihăniţi.
Corăbierii văzând că furtuna nu se ostoieşte, s-au suit într-o corăbioară ce era atârnată de corabie pentru întâmplări ca acestea şi au lăsat numai pe Ioan şi pe Arcadie cu slugile lor în corabia bătută de valuri. Văzând moartea apropiată, ei au căzut în adâncă rugăciune. Pe urmă s-au iertat unii pe alţii şi aşteptau moartea.
Venind valuri mari, au spart corabia, şi fiecare s-a apucat de câte-o scândură — şi apele i-au dus departe unul de altul. Ajutând Dumnezeu, nu s-a înecat nici unul. Ioan a ajuns la Melifitan, Arcadie în Tetrapirghia, iar slugile în Tir. Dar nici unul nu ştia de scăparea celuilalt.
Ieşind din mare, Ioan şi-a zis: „Voi merge la o mănăstire să duc trai monahicesc, că aşa voi mulţumi mai bine lui Dumnezeu care m-a mântuit de primejdie. De aceea ne-a supus El încercărilor, ca să-i slujim…” Pe urmă, a ridicat caldă rugăciune către Dumnezeu şi pentru fratele său Arcadie, ca să-l scoată viu la ţărm şi pe el. Asemenea şi pentru slugi s-a rugat.
Mergând, a aflat o mănăstire şi bătând acolo a fost primit şi îmbrăcat, că era aproape gol, aşa cum scăpase din vâltoarea apelor. A spus celor de-acolo că el vrea să slujească lui Dumnezeu, după-ce le-a povestit întâmplarea de pe mare. Egumenul a cunoscut într-însul dumnezeiasca chemare şi l-a primit. Iar după ce l-a învăţat cele cuvenite pentru viaţa cea monahicească, l-a tuns în chipul cel îngeresc. Şi fericitul Ioan a intrat în ascultare, petrecând vremea în rugăciuni şi post, mâhnindu-se numai că-l socotea mort pe fratele său.
Iar Arcadie, asemenea, prin rânduiala lui Dumnezeu, a ajuns la un cinstit monah, care, aflându-i întâmplarea i-a prorocit că se va întâlni cu fratele său Ioan. Ca să mulţumească lui Dumnezeu, a intrat şi el în lavra sfântului Hariton, zisă Sirchia.
Trecând doi ani de la înecarea corăbiei şi Xenofont neprimind nici o veste de la copiii săi, a trimis la Berit o slugă să afle ce e cu ei. Negăsindu-i acolo, a mers şi la Atena, dar negăsindu-i nici acolo, s-a întors spre casă. Pe drum, la un loc de popas, a întâlnit pe un monah, pe care privindu-l mai de aproape, l-a recunoscut a fi una din slugile cu care Ioan şi Arcadie plecaseră cu corabia spre Berit. Aşa era. S-au aflat — şi monahul i-a spus întâmplarea, şi că s-a făcut monah ca să mulţumească lui Dumnezeu, dar că fiii lui Xenofont s-au înecat. Sluga s-a întristat tare, gândindu-se ce vor face părinţii când vor afla o veste ca aceasta.
Ajungând acasă, sluga n-a putut minţi, cum îşi pusese în gând, ca să nu zdrobească prea tare pe stăpâni, ci le-a spus întâmplarea cu înecarea corăbiei.
Maria, aflând acestea, s-a arătat mai presus de fire, şi în loc de tânguire, s-a rugat, nădăjduind: „Bine este cuvântat Dumnezeu, cel ce-a rânduit să fie aşa; fie numele lui binecuvântat de acum şi până-n veac”.
Când a venit acasă Xenofont, a aflat de la Maria vestea cea grea. Dar şi el a zis: „Dumnezeu să fie binecuvântat. Nu te mâhni soţia mea, că Dumnezeu nu va lăsa să piară fiii noştri, că nici eu n-am îndrăznit vreodată să-i mâhnesc bunătatea: Să ne rugăm noaptea aceasta şi să nădăjduim că Dumnezeu ne va descoperi pe fiii noştri, de sunt vii sau nu”.
Şi aşa, s-au închis în casa lor şi toată noaptea au petrecut acolo în lacrimi, cu credinţă neîndoită în bunătatea lui Dumnezeu.
Spre ziuă, adormind de osteneală, li s-a arătat o vedenie în vis: li se părea că văd pe amândoi fiii lor stând înaintea Domnului Christos, în mare slavă. Ioan avea tron, sceptru şi cunună împărătească, iar Arcadie avea o cunună de stele în jurul frunţii. Deşteptându-se, şi-au spus unul altuia vedenia şi au înţeles că fiii lor sunt între cei vii şi acoperiţi de mila lui Dumnezeu.
Şi-a zis Xenofont Mariei:
— Să mergem la Ierusalim, că acolo socotesc că-i vom găsi… Şi ne vom închina la locurile sfinte.
S-au pregătit de drum făcând multe milostenii şi pe urmă au plecat. Ajungând acolo, au cercetat toate locurile şi mănăstirile, dar nu i-au aflat. Ci numai pe un călugăr care fusese sluga lor pe drum — şi care, cu mare durere, le-a spus cum s-a petrecut spargerea corăbiei. Au plecat atunci mai departe, ajungând la râul Iordanului. Acolo au dat peste un bătrân care îndrumase pe Arcadie şi care, aflând plângerea părinţilor, le-a spus, având duh de vedere înainte:
— Nu vă mâhniţi, pentru că fiii voştri trăiesc şi Dumnezeu v-a descoperit în vis slava lor pregătită în ceruri. Mergeţi şi veţi afla în sfânta cetate pe fiii voştri.
După aceea Xenofont cu Maria au mers în cetatea sfântă şi au stat aproape de Golgota, în Biserica învierii Domnului.
Şi tot acolo a mers şi bătrânul înainte văzător.
Şi iată că a venit şi tânărul monah Ioan, de la mănăstirea Melfitanului, să se închine. Văzând pe sfântul bătrân, i s-a închinat, iar el i-a zis: „Părinţii tăi te caută, şi tu cauţi pe fratele tău” Ioan l-a rugat atunci să-i spună unde e fratele său, că de mult suspină inima sa pentru el. Bătrânul i-a zis să şadă şi va vedea pe fratele său.
Şi nu după mult timp a venit şi Arcadie, tras la chip şi slab, din pricina lungului post. Când a văzut pe bătrânul înainte văzător, cel care-l îndrumase în viaţa monahicească, a venit la el.
Şi aflându-se amândoi fraţii lângâ bătrân, s-au cunoscut, cuprinzându-se de grumazi şi sărutându-se în lacrimi. Pe urmă, au preamărit pe Dumnezeu.
Venind şi Xenofont şi Maria — n-au cunoscut deodată pe fiii lor — iar bătrânul le-a spus:
— Mergeţi la gazdă- şi puneţi masă, că voi veni cu ucenicii mei, aceştia doi — şi să mâncăm împreună. Pe urmă am să vă spun unde sunt fiii voştri.
Bucuroşi, bătrânii au făcut aşa. Şi-a venit bătrânul cu Ioan şi cu Arcadie şi s-au aşezat la masă.
Şi vorbeau:
— Sfinte părinte, cum vieţuiesc copiii noştri?
— Bine se osârduiesc, spre mântuirea lor…
— O, de-ar fi ei ca aceşti doi ucenici ai tăi…
— Sunt, cinstite Xenofont şi smerită Mărie… Atunci, bătrânul a pus pe Ioan să spună de unde e — şi cum de-a ajuns în starea de acum. Şi Ioan a început a povesti — şi de ce povestea, de atât şi bătrânii lui părinţi se bucurau — şi în lacrimi, şi-au recunoscut pe copiii lor, cei ce trecuseră prin atâtea cumpene şi pe care Dumnezeu îi ocrotise cu puterea Lui.
Şi au căzut unul în braţele celuilalt şi cu lacrimi s-au sărutat, mulţumind lui Dumnezeu.
Pe urmă Xenofont şi Maria au rugat pe bătrân să-i pregătească pentru viaţa monahicească şi să-i tundă, ceea ce bătrânul sfânt făcu.
Pe urmă, s-au despărţit. Maria s-a dus într-o mănăstire de femei, Ioan si Arcadie s-au dus în pustie cu bătrânul înainte văzător, iar Xenofont a trimis oameni acasă, de-au vândut toate averile şi au împărţit banii la săraci. Iar după aceea s-a tras şi el într-o pustie, ducând viaţa monahicească.
Ioan şi Arcadie au strălucit între vieţuitorii pustiei, vieţuind ani mulţi, şi-au trecut, pe urmă, cu pace, la Domnul.
Maica Maria a ajuns făcătoare de minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit — şi curată a trecut de la cele pământeşti la cele cereşti; iar cuviosul Xenofont a luat de la Dumnezeu darul vederii înainte, trăind în fapte bune, prea plăcute lui Dumnezeu, până când s-a dus să vadă cele ce ochiul nu văzuse, săturându-se cu vederea feţei lui Dumnezeu.
Şi de aceea toţi sunt trecuţi în ceata sfinţilor lui Dumnezeu, ca unii care i-au slujit prin viaţă dreaptă şi fapte bune.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I