Bunele sfătuiri ale Cuviosului părinte Isidor Pilusiotul – 4 februarie

Cuviosul Isidor era egiptean de neam, fiind rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi cu sfântul Chiril, care a stat în scaun după Teofil.
El a învăţat bine carte de filosofie, dar mai osebit a hrănit în duhul său dumnezeiasca înţelepciune. Pe urmă socotind toate cele ale lumii acesteia o zădărnicie a zădărniciilor, s-a tras spre muntele Pilusiului, unde a primit haina monahicească.
El a fost bărbat desăvârşit în bunătăţi, preot şi egumen, slăvit şi cinstit de toţi pentru viaţa cea curată ce ducea.
Despre el adeveresc atât Evgarie, istoricul bisericesc, cât şi Nichifor, că se auzise până departe de viaţa sa cea mult îmbunătăţită, cum şi de scrierile lui mult folositoare. Asemenea, grelele osteneli ce-şi dădea în viaţa monahicească stăteau drept vie pildă pentru toţi.
Epistolele lui către mulţi din vremea aceea erau pline de dar dumnezeiesc şi de omenească înţelepciune. Prin ele se tălmăceşte sfânta Scriptură şi se dă bun îndreptar vieţuirii omeneşti.
El a fost bun şi mare sprijinitor sfântului Ioan Gură de Aur, cel izgonit cu nedreptate din scaunul său arhieresc.
Lui Teodosie împăratul i-a scris învăţându-l cum să îngrijească de pacea bisericească, îndemnându-l să adune la Efes al treilea sobor contra ereticilor, — mare râvnitor fiind întru apărarea dreptei credinţe.
El a scris aşa lui Terasie hulitorul: „îţi zic ţie, cel ce ne huleşti, arătându-te aspru judecător: de-ai fi mai mare peste o cetate şi-ai vedea că unii sapă zidul ca să înlesnească intrarea vrăjmaşilor în ea, au oare nu te-ai pune împotrivă, cu toate armele, să opreşti spargerea zidului şi intrarea vrăjmaşului? Nu ni se cade aşadar, şi nouă, celor pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli ai sfântei Tale Biserici, să stăm cu tărie împotriva lui Arie, ereticul? Ci eu, netemător de nici o primejdie, vreau să pătimesc pentru dreapta credinţă…”
Cuviosul Isidor preţuia mult fecioria, fiind el însuşi un păzitor cu tot dinadinsul al ei, — şi-o numea împărăteasă. Nu defăima însă nici însoţirea cea legiuită, zicând: „Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce păzesc fecioria, cu luna pe cei ce vieţuiesc în văduvie neprihănită, şi cu stelele pe cei întru însoţire cinstită”.
De asemenea el a îndemnat pe iubitorii de înţelepciune să se deprindă mai mult cu viaţa îmbunătăţită dinlăuntru, decât să se îngrijească de grăirea cea frumoasă, — zicând: „Dacă doreşti să câştigi răsplătirile cele fără de moarte, îngrijeşte-te puţin de grăirea cea frumoasă, — ci mai ales sileşte-te cu mare râvnă să faci fapte bune”.
Iar despre aceste fapte bune, astfel scria el: „Cel ce lucrează faptele cele bune are cunună luminată — iar dacă i se pare că puţin bine a făcut, prin această smerită părere de sine o şi mai luminoasă cunună va avea. De aceea drept e să zic: de este în cineva gând smerit, faptele lui bune mai luminoase se vor face, iar de nu are acest gând, apoi şi faptele acelea – se întunecă, micşorându-se. Socotindu-le că sunt mici, ele mari se vor face.”
Învăţând pe alţii această smerenie, el însuşi mai întâi aşa făcea. Nu se mândrea cu faptele sale bune, ci cugeta smerit.
Întreaga lui înţelepciune este arătată însă în epistola către Paladie, episcopul Elinopolei, prin care îl învăţa cu tot dinadinsul cum să se ferească de vorbire cu femeile,
zicând:
„De vorbele femeieşti fugi pe cât poţi, bunule bărbat; căci celor ce au treapta preoţiei, mai sfinţi şi mai curaţi se cade să fie. Celor care sunt puşi la înălţimea vredniciei preoţeşti, toţi le cearcă şi le privesc viaţa. Deci, de vei merge la femei cu vreo slujbă, se cade să ai ochii în jos plecaţi, iar după ce vei grăi puţine cuvinte, îndată să pleci, ca nu cumva vorba cea lungă să-ţi înmoaie puterea şi să te slăbănogească.
Cu ele, prieteşug să nu ai nicidecum. Ia aminte la cele ce-ţi grăiesc căci şi pietrele se sparg de picăturile de ploaie, dar voia omenească de vorbele cele femeieşti?”
Astfel ne învaţă cuviosul Isidor şi pe noi, întru bună şi întreagă înţelepciune, ca nu numai să ne păzim trupul de cădere în păcat dar şi sufletul să-l păstrăm întreg
împotriva gândurilor stricătoare.
Şi aşa, cuviosul Isidor, cel ce multe fapte bune a făcut, a învăţat pe toţi prin vorbire şi prin scris.
Apoi, ajungând la adânci bătrâneţe şi plăcând desăvârşit lui Dumnezeu, s-a sfârşit în pace.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I