Sfântul Mucenic Mavrichie şi Cei Şaptezeci de Mucenici, ostaşi ai săi – 22 februarie

Maximian, nelegiuitul şi păgânul împărat, cel ce-a asuprit cu mare putere pe creştini, a pornit într-un rând de-a lungul împărăţiei ca şi cu ochii să vadă cum se savârşesc poruncile lui de prigonire.
Aşa, părăsind Roma şi trecând în părţile de răsărit a ajuns în Apamia, cetatea Siriei.

Acolo s-au înfăţişat popii idoleşti, zicându-i:
— Aducem la cunoaşterea ta, prea puternice împărate, că tot poporul aduce slavă idolilor şi prea înălţată cinstire ţie. Numai Mavnchie şi cu cei dimpreună ai săi şaptezeci de ostaşi, orbi şi îngîmfaţi în duhul lor de rătăcirea cea creşt22inească, pe zeii noştri îi socotesc întru nimic, împotrivindu-se poruncilor sale…
Maximian, la auzul acestor cuvinte, s-a încins de mânie mai tare ca un cuptor aprins, cugetând că în oastea lui se ailă asemenea rătăciţi.
Şi a poruncit:
— Mâine dimineaţă să fie tot poporul la porţile cetăţii dinspre miazănoapte. Acolo să fie adus ticălosul Mavrichie dimpreună cu ostaşii de sub el!
A doua zi toată cetatea era la locul acela Maximian, tiranul, stând pe un divan înalt, a poruncit să fie aduşi în faţa sa, Mavrichie şi ostaşii săi. A zis lui Mavrichie:
-Ne aşteptam, o, Mavrichie, că după toate darurile şi împărtăşirile ce ţi-am făcut, să urmezi dragostei noastre iar pe cei ce-ar fi păşit alături de a noastră lege, cea mult plăcută lui Dumnezeu, să-i abaţi la calea dreaptă. Dar voi, precum ni s-a spus, faceţi tocmai cele dimpotrivă, sculându-vă cu vrajbă şi cu strâmbătate împotriva zeilor noştri. Vreau, Mavrichie, să aflu care e adevărul! Mavrichie a răspuns:
— Noi preamărim, o, împărate, pe Acela care e singur Dumnezeu adevărat, Cel ce-a zidit cerul, pământul şi toate celea. Aşa că zisa strâmbătate ce facem zeilor voştri nesimţitori ne pregăteşte cununa slăvită a biruinţei.
Stăpânindu-şi mânia, împăratul i-a spus:
— Aşa cinsteşti tu pe cei care ţi-au încredinţat în oaste un loc de mare încredere?
Mavrichie a răspuns:
— Niciodată n-am luat vreo cinste de la nişte pietre nesimţitoare, cum sunt idolii la care vă închinaţi.
Văzând că nu-l poate aduce la înţelegerea dorită, împăratul a dat deoparte pe Mavrichie de ostaşii săi, şi a început a-i ademeni pe aceştia, doar de se vor lăsa de căpitanul lor. Dar nici unul nu s-a lăsat înşelat de momirile împăratului care, văzând aceasta, a început a-i asupri cu ameninţări.
Într-un acelaşi glas, cei şaptezeci de oşteni au zis:
— Deşartele îngroziri ale tale, o, împărate, nu numai că nu ne slăbesc, ci mai vârtos ne întăresc. Cei ce iubesc pe Domnul nu au a se teme de unele ca acestea.
Atunci, împăratul a strigat spre slujitorii săi:
— Scoateţi-le hainele ostăşeşti, nemaifiind vrednici să le poarte! Şi i-au dezbrăcat de ele.
Mucenicii atunci au zis:
Dumnezeul nostru din ceruri ne va îmbrăca cu hainele cele preacurate ale oastei sale şi vom fi astfel răsplătiţi pentru nesocotita ta faptă, o, nelegiuitule împărat!
Împăratul, încă nădăjduind în sine că ei se vor întoarce, a poruncit să fie aruncaţi, trei zile, în temniţă. Stând acolo legaţi cu lanţuri, îşi ziceau unii altora:
— Iubiţilor fraţi, să ne pregătim sufletele prin rugăciune, cerând bunului Dumnezeu să ne dea înţelepciune prin Duhul Sfânt şi răspuns bun la asupririle tiranului ca să se minuneze de dreapta noastră credinţă.
Şi s-au rugat cu duh smerit şi cu lacrimi, întru aceasta.
După trei zile, în acelaşi loc, au fost duşi în faţa împăratului, care le-a spus:
-Alegeţi cele de folos: sau aduceţi jertfă zeilor şi veţi lua viaţa, sau de nu, moarte amară!
Ei au răspuns prin unul:
-Noi, împărate, am ajuns cu ajutorul Duhului cel Sfânt să urâm această viaţă vremelnică şi să iubim moartea care stă în faţa noastră, pentru dragostea lui Iisus Christos, de la care nădăjduim să căpătăm viaţa cea veşnică. Fă aşadar mai degrabă ce voieşti cu noi, că nu ne vom mai închina niciodată zeilor voştri morţi.
Cel ce vorbea aşa era un tânăr. Împăratul l-a întrebat:
-Care e numele tău şi de ce neam eşti? El a răspuns:
-Mă numesc Fotie, sunt roman, dar după duh sunt al lui Iisus Christos, pe care l-am aflat prin căpitanul meu, dreptul şi cinstitul Mavrichie.
-Nebunule, i-a răcnit împăratul, leapădă de la tine rătăcirea aceasta şi cruţă-ţi tinereţea!
-Nebun este cel ce se închină pietrelor voastre, ci noi înţelepţi suntem, închinându-ne Dumnezeului celui viu, Domnul nostru Iisus Christos.
Umplându-se de grea mânie, împăratul a poruncit ca ei să fie dezbrăcaţi şi bătuţi cu vine de bou.
Slujitorii au săvârşit porunca. Oasele le-au fost zdrobite, iar sângele a roşit pământul, dar mucenicii chemând asupra lor ajutorul lui Dumnezeu, răbdau în tăcere, muncile.
Şi pe când îi băteau, împăratul îi ispitea, zicându-le că-i va cruţa de vor jertfi zeilor lor. Dar ei primeau cu bucurie muncile şi depărtau cu sclrbă de la ei vorbele împăratului.
Atunci, clocotind de mânie, împăratul a dat poruncă să se gătească un foc mare, în care înfruntătorii să fie aruncaţi.
Iar când focul a fost gata, cei şaptezeci de mucenici de bună voie s-au aruncat în el, şi stăteau acolo ca într-o apă răcoritoare, nefiind deloc vătămaţi ci stând astfel, ocărau pe tirani şi pe zeii lui.
Cei de faţă s-au spăimântat de o asemenea mare întâmplare, dar împăratul, care din început fiind fiu al pierzării nu pricepea nimic din acestea, mai tare s-a mâniat şi a poruncit să fie scoşi afară şi să li se desfacă pielea de pe trup cu căngi ascuţite.
Dar sfinţii au răbdat cu tărie şi aceste cumplite munci, încât poporul se mira de nebunia împăratului.
Atunci, Mavrichie ieşind înainte, l-a înfruntat pe crudul tiran, zicându-i:
-Vezi-ţi slăbiciunea şi ticăloşia, împărate… Au oare nu vezi că întru nimic sunt toate trudele tale, ci mai vârtos aceştia primesc caznele şi fărădelegile tale?!…
A poruncit atunci împăratul să fie scos din mijlocul lor Fotin, cel prea iubit de Mavrichie, şi să i se taie capul, nădăjduind că astfel va slăbi tăria lui Mavrichie.
Slujitorii i-au tăiat capul, dar Mavrichie, cu faţa îmbucurată, a zis împăratului:
– Mai bucuroşi vom merge acum după Fotin…
Văzând îndârjita lor răbdare şi focoasa lor credinţă, Maximian a chemat la sine pe cei mai fără de omenie dintre slujitorii săi şi s-a sfătuit cu ei cu ce fel de moarte cumplită să piardă pe toţi creştinii de peste tot locul.
Unul din acei slujitori i-a răspuns:
— Acum împărate e vreme de vară. Se află afară din cetate, spre apus, un loc ierbos de luncă, între două pâraie. Acolo mişună acum tot felul de ţânţari, viespi, tăuni şi alte asemenea gîze înţepătoare. Să fie dezbrăcaţi de orice veştmânt, să fie unşi cu miere şi legaţi de câte un copac. Şi vor tăgădui după o asemenea osândă, pe Dumnezeul la care se închină…
Şi i-au condamnat la această osândă. Nori de ţânţari şi de tăuni, viespi şi gărgăuni s-au abătut atunci asupra trupurilor mucenicilor rănindu-le cumplit.
Zece zile şi zece nopţi au stătut ei într-o asemenea muncire, dar nimic n-au dat de la ei, din duhul răbdării şi al dragostei pentru Iisus Domnul. Ci se rugau: „Doamne
Dumnezeul nostru, cela ce ne-ai zidit după chipul şi asemănarea Ta, care ne-ai adus la adevărul Tău, la cunoştinţa dumnezeirii Taie, a unuia născut Fiului Tău şi a prea sfântului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, Tie îţi încredinţăm sufletele noastre şi ne rugăm să le sălăsluieşti cu toţi sfinţii Tăi, căci Te-am dorit şi Te-am iubit din tot sufletul nostru şi pentru Tine la moarte ne-am dat, că Tu eşti bun şi milostiv – şi Ţie se cuvine slava în veci –Amin.
Astfel se rugau şi aduceau slăvire Celui pentru dragostea căruia muceniceau.
Şi aşa, şi-au încredinţat sufletele în mâinile Domnului, învrednicindu-se de cununile slavei celei veşnice.
Tiranul cel crud, nebunul Maximian, auzind de aceasta, a trimis slujitorii acolo să le taie în bucăţi sfântele lor trupuri, întru mâncarea jivinelor pădurii. Dar peste noapte venind acolo fraţi de credinţă, au ridicat acele sfânte trupuri şi le-au îngropat cu cinste pe chiar locul unde sfinţii mucenici se jertfiseră pentru dragostea lui Iisus Mintuitorul căruia se cuvine slavă şi închinare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I