Viaţa şi pătimirea Cuvioasei Muceniţe Evdochia – 1 martie

Pe vremea împăratului Traian, trăia în cetatea Iliopolis din Siria, o fecioară samarineancă Evdochia, care, prea frumoasă fiind, slujea diavolului, fiind lui unealtă credincioasă. Frumuseţea ei era peste fire de mare, că nici un zugrav nu putea s-o înfăţişeze. Cu ea, fecioara ademenea, spre pierzare, pe mulţi tineri. De pe urma păcatelor ei, adunase bogăţie multă, pe care nici chiar visteriile împărăteşti nu o întreceau.
Dar a venit o vreme când mâna păstorului cel bun avea să se pogoare asupra ei, spre a o înnoi, aflând în ea pe oaia cea pierdută. Stăpânitorul visteriilor cereşti a voit a aduce în comoara cea veşnică, drahma cea pierdută. Groapa de noroi să se prefacă în izvor limpede şi veşnic, iar aceea care era în moarte sufletească, multora să fie aducătoare de mântuire.
Începutul întoarcerii ei către Dumnezeu s-a petrecut în felul acesta:
Un monah, zis Gherman, trecând spre sălaşul său, s-a fost oprit în Iliopolis, fiind ziua căzută în înserare, şi a tras la un prieten, a cărui casă se afla aproape de aceea a Evdochiei. La miezul nopţii monahul s-a sculat spre a cânta după cuviinţă, psalmii. După ce-a isprăvit, el a stătut mai departe şi-a citit cu glas tare acolo unde se vorbeşte de judecata lui Dumnezeu. Cei drepţi merge-vor în lumina vieţii de veci, iar păcătoşii, în întunericul osândei veşnice.
În noaptea aceea, Evdochia neavând somn, fără vrere a ascultat cântarea şi citirea monahului.
Auzindu-le, duhul ei s-a umplut de spaimă, şi şi-a văzut atunci toate păcatele. Aşa a petrecut toată noaptea.
Când s-a făcut ziuă, Evdochia a chemat la sine pe monah şi l-a întrebat:
— Cine eşti, omule, şi spune-mi de este adevărat ceea ce-ai citit?
Monahul a zis atunci:
— Ce fel de credinţă ai, femeie, de nu cunoşti acestea? .
— Sunt samanneancă, iar bogăţia mare ce am mă înfricoşează, căci am auzit cum ziceai: vai vouă, celor bogaţi…
Atunci: vrei să-ţi mântuieşti sufletul fără bogăţii, căpătând bucurie în veci, sau să rămâi cu bogăţiile şi să arzi în focul cel cumplit şi nesfârşit? Şi Evdochia i-a răspuns:
De ce Dumnezeul vostru se aprinde cu mânie împotriva bogăţiei?
Gherman a zis:
-Eşti cuprinsă de înşelare. Dumnezeu nu e împotriva bogăţiei, ci urăşte numai dobândirea ei nedreaptă, cum si cheltuirea ei în desfătări şi păcate. Dacă vreunul câştigă bogăţia cu dreptul, şi cele câştigate le cheltuieşte prin faceri de bine, acela e drept şi fără păcat, înaintea lui Dumnezeu.
— Şi eu ! răspunse Evdochia pe mulţi goi am îmbrăcat şi pe mulţi flămânzi am îndestulat…
Gherman i-a răspuns:
— Bogăţia ta e nedreaptă şi plină de păcat, iar milosteniile ce faci cu ea sunt necurate. Cel ce vrea să-şi spele trupul de necurăţenie, nu intră să se scalde în apă tulbure, şi murdară, ci intră în apă curată. Asemenea şi tu cum te vei putea curăţi cu fapte milostive, tăvălindu-te de voia ta într-însa. Iar mica plată a faptei celei bune o pierde mulţimea fără număr a faptelor rele: după cum puţina mirosire bună e acoperită de duhoarea cea rea. Nu te vei învrednici de milostivirea lui Dumnezeu până ce mai întâi prin grea pocăinţă, nu te vei lepăda de necurăţia cea fără de măsură a păcatului din tine.
Cu duhul spăimântat, Evdochia i-a zis atunci, rugându-l:
— Arată-mi, o, robule al lui Dumnezeu, cum voi putea căpăta mântuirea prin o bună chevernisire a averilor? Iată, liberez pe toţi robii mei şi-i încarc cu daruri de aur…
Dar Gherman i-a spus:
— N-are nevoie Dumnezeu de acestea, El fiind tară de asemănare prea bogat… Averea se cade s-o dai săracilor şi neputincioşilor, ci tu, mai osebit, apropie-te de mântuitoarea baie a Botezului, ca să te speli de toată tina păcatelor… Şi astfel, născându-te a doua oară prin darul Sfântului Duh, vei câştiga fericita moştenire…
Evdochia auzind acestea, a lăcrămat, văzind păcatul în care era căzută.
Atunci Gherman i-a zis:
— Nu te mâhni, căci Domnul iartă păcatele celor ce primesc semnul credinţei prin sfântul Botez şi-şi arată sufletul cuprins de focul cel bun al căinţei…
Evdochia l-a întrebat:
—Cum oare voi putea ajunge la aceasta?
Iar Gherman i-a răspuns:
-Lepădând de pe tine haina cea frumoasă şi îmbrăcându-te în cea smerită, apropie-te cu tot cugetul spre pocăinţă, prin fapte bune, şi samănă lacrimi pe pământ, ca să seceri în ceruri bucurie veşnică. Plângi pentru fără-de-legile tale, pe care diavolul le-a îndulcit în inima ta, ca pentru lacrimile tale să se apropie de tine îngerul care va mijloci mângâierea.
-Aceste cuvinte s-au adâncit cu putere în sufletul Evdochiei şi căzând în genunchi înaintea lui, i-a strigat:
-Mă rog ţie, omule al lui Dumnezeu, săvirşeşte cu dreaptă credinţă lucrul ce-ai început pentru mine…
Gherman i-a zis:
-Închide-te, femeie, în cămăruţa ta şi roagă-te neîncetat lui Dumnezeu cu lacrimi, căci Domnul nostru isus Christos este bun şi milostiv, şi-ţi va ierta păcatele şi Evdochia a intrat în cămăruţa ei şi postind, a plâns cu amar asupra păcatelor ei.

Pe urmă, a purces la Teodot, episcopul cetăţii, care a primit apa sfinţitoare a Botezului, iar ajungând acasă după aceea, i-a trimis lui o epistolă prin care-i arăta ce bogăţie are şi că pe toată i-o pune la îndemână pentru a face cu ea lucrările Domnului.
Episcopul a chemat-o atunci la sine, şi întrebând-o, ea i-a spus:
-Porunceşte, prea sfinte, economului bisericii să ia bogăţia cea dată de mine şi s-o împartă la săraci şi la vădane căci aflat-am că aceste bogăţii sunt nedrepte şi nu se cade să le mai ţin…
Mirându-se întru bucuria sa, episcopul a lăudat fapta ei, zicându-i:
— Numele tău însemnează, bună-voire, semn că Dumnezeu a binevoit pentru tine…
Pe urmă, Evdochia mergând acasă cu slujitorii episcopului, le-a încredinţat toată averea ei: aur mult podoabe scumpe, juvaeruri de mare preţ, veştminte rare…!
Asemenea, a trecut asupra bisericii toate casele şi pământurile ei, neoprindu-şi nimic pentru sine.
Pe toţi robii i-a slobozit, dându-le daruri şi zicându-le:
— Eu vă eliberez din robia aceasta, cătaţi mai ales să vă liberaţi din robia diavolului… Mergeţi şi voi pe calea Domnului Christos şi veţi căpăta mântuirea…
Şi toţi se minunau de-o schimbare ca aceasta, când bine ştiau ce fusese Evdochia până atunci.
Aflând, prin puterea Duhului Sfânt, prea cinstitul Gherman de toate acestea, a venit la ea şi luând-o a dus-o în mănăstirea de fecioare ce se afla aproape.
Acolo, Evdochia a început viaţa cea anevoioasă întru căpătarea dulceţii mântuirii în Domnul Iisus.
Aflând de acestea, unul din cei cu care Evdochia petrecuse pe vremea când se afla în păcat, un tânăr foarte bogat, zis Filostrat, îndemnat de diavolul căruia nu-i era pe plac întoarcerea la credinţă a femeii, a venit spre mănăstirea unde se afla ea, simţind în duh o mare aprindere de dragoste păcătoasă pentru trupul ei.
Întru aceasta, a găsit un meşteşug ascuns. S-a prefăcut a fi monah, iar în haine a ascuns aur, cât putea duce.
Ajungând la poarta mănăstirii, a bătut.
Călugăriţa de la poartă, privind prin ferestruică, l-a întrebat:
— Cine eşti şi ce vrei? El a răspuns:
— Sunt păcătos, şi am venit să vă rugaţi pentru mine…
— Aici nu e loc pentru bărbaţi, mergi mai departe şi vei afla mănăstirea prea cuviosului Gherman… Acolo vei găsi ceea ce cauţi…
Ruşinat, Filostrat a plecat spre mănăstirea lui Gherman.
L-a aflat pe el chiar în poarta mănăstirii. Şi-au vorbit, zicându-i Gherman:
—Ce cauţi aici, frate? El i-a zis, minţind:
-Sunt fiu singur la părinţi şi rămânând orfan, n-am voit să ştiu de femeie şi am îmbrăcat haina monahicească. Am auzit de sfinţia ta şi-am venit să te rog să mă primeşti în mănăstirea ta, să-ncep spălarea păcatelor mele…
Gherman a văzut de pe faţa lui că nu grăieşte adevărul, dar tânărul l-a rugat din nou, arătându-i că precum s-a întors la pocăinţă Evdochia, tot asemenea şi el vrea acum să urmeze aceeaşi cale.
Prea cuviosul Gherman l-a crezut şi l-a primit în mănăstire.
Venind un prilej ca să trimită nişte lucruri la mănăstirea unde se afla Evdochia, Gherman trimise cu ele pe Filostrat, ca văzând-o acolo şi pe ea, să afle vreo bună învăţătură întru viaţa monahicească.
Aşa că Filostrat, acoperit cu chipul monahicesc, întocmai ca un lup în piele de oaie, a pătruns în mănăstirea de femei şi întâlnind pe Evdochia, i-a zis:
— Cine te-a amăgit pe tine, Evdochia, de-ai lăsat lumea cea strălucitoare pentru haina mohorâtă, aurul pentru sărăcia de-aici, dulceaţa vieţii pentru asuprirea ce duci? Iată, am venit să-ţi spun că toată cetatea Iliopolis te cheamă… Ţi-am adus şi aur trebuitor… Hai cu mine, Evdochia!… Ieşi din înşelarea în care stai…
Atunci Evdochia, cu mânie i-a răspuns:
—Domnul Iisus Christos să te certe, fiu al diavolului cc eşti!…
Zicând acestea, a suflat asupra lui şi de îndată ticălosul monah prefăcut, căzu mort la pământ.
La o asemenea întâmplare, toate monahiile s-au spăimântat, văzând în aceasta puterea lui Dumnezeu.
Temându-se ca nu cumva să se audă în afară că s-a săvârşit în mănăstire o ucidere şi aşa elinii să le ardă lăcaşul, una din ele a zis:
— Să tăcem, de vreme ce vine acum noaptea şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne lămurească pricina morţii acestui monah şi să ne povăţuiască ce să facem…
Venind miezul nopţii, Domnul s-a arătat în vis Evdochiei şi i-a zis:
„Scoală, Evdochia, mergi la cel mort, cazi în rugăciune către mine şi el se va face viu şi va cunoaşte cine sunt Eu, iar darul meu, în tine mai mult se va înmulţi…”
Evdochia a făcut aşa, şi Filostrat s-a sculat din moarte prin puterea lui Dumnezeu, cunoscându-L…
A căzut atunci la picioarele Evdochiei, strigând:
— Mă rog ţie, fericită Evdochie, supusă roabă adevăratului Dumnezeu, primeşte-mă pe mine păcătosul şi îartă-mă că te-am mîhnit cu cuvintele mele păcătoase, căci am cunoscut acuma pe puternicul Stăpân…
Evdochia i-a spus:
— Mergi într-ale tale cu pace şi să nu te mai întorci din calea dreptei credinţe…
În vremea aceea, în ţară stăpânea împăratul Aurelian.
La dânsul, Evdochia a fost clevetită de unii din cei cu care ea petrecuse mai înainte. Ziceau de ea că a dus cu sine, într-un pustiu, câtime mare de aur, ce se cuvenea visteriilor împărăteşti.
Aflând de acestea, împăratul a trimis pe un căpitan cu un mănunchi de ostaşi, să meargă să afle pe cea fugită dimpreună cu aurul ascuns, şi să o aducă în faţa lui. Pe când căpitanul cu ostaşii veneau spre ea, Dumnezeu s-a arătat Evdochiei în vedere de noapte şi i-a zis:
— Mânia împărătească s-a arătat asupra ta, dar nu te teme, că Eu sunt totdeauna cu tine…
Aşa că atunci când ostaşii s-au apropiat de mănăstire puterea cea mare şi nevăzută a lui Dumnezeu i-a oprit. Stăteau şi priveau zidurile mănăstirii şi nu puteau face măcar un pas spre ele. Pe urmă, Dumnezeu a trimis asupra lor un duh de putere şi i-a împrăştiat ca o pleavă în vânt.
Întorcându-se, au mers şi au spus împăratului cele ce s-au întâmplat, cerându-i să pornească cu oaste numeroasă ca să învingă farmecele acelei vrăjitoare.
Atunci, s-a sculat fiul împăratului şi a zis:
— Merg eu cu oaste şi voi aduce pe Evdochia aici…
Şi a plecat întru aceasta, dar pe drum, calul pe care călărea a prins nălucă şi fiul împăratului aşa de rău a căzut, că peste noapte şi-a dat duhul.
Mare jale a fost atunci în cetate iar împăratul se tânguia cu amărăciune. În mulţime se afla şi Filostrat. El a mers la împărat şi i-a spus:
— Pe Evdochia o păzeşte puterea lui Dumnezeu… Dacă vrei să vezi iar viu pe fiul tău, trimite rugăminte ei, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, ţi-l va învia…
Împăratul crezând în vorbele acestea, a trimis de îndată la ea pe căpitanul său Vavila, cu smerită scrisoare de rugăminte. . .
Aiungând acolo, Evdochia a citit scrisoarea şi a dat mirare cum de un împărat aşa de mare îi scrie ei, păcătoasa
Până a primit răspuns, Vavila a stat într-un loc dosădit al mănăstirii ca să se odihnească. Adormind a văzut în vis un tânăr încărcat de lumină, zicindu-i. „Vavila,
mortul te aşteaptă pe tine…”
În vremea aceea, Evdochia a scris pe urmă împăratului aşa: „De ce ai trimis, înălţimea ta, scrisoare către mine păcătoasa? Pentru păcatele mele nu am îndrăzneală să ridic rugăciune către Domnul Christos… Dar dacă tu, cu toată inima vei crede în Dumnezeul adevărat, cel ce poate învia morţii, şi nu vei avea îndoire în suflet, te vei putea învrednici de milostivirea lui…”
A pecetluit apoi scrisoarea, făcând pe ea semnul sfintei cruci şi-o dădu lui Vavila.
Ajungând acasă, Vavila, mai înainte de a da cu ochii de împăratul, merse la mort şi-i puse pe piept scrisoarea Evdochiei. De îndată, mortul a deschis ochii şi a grăit.
Când a văzut împăratul o asemenea minune, a dat glas de slavă, zicând:
— Mare este Dumnezeul creştinei Evdochia… Mare şi drept este Domnul Iisus Christos… Primeşte-mă şi pe mine, Doamne, căci cred şi eu numelui Tău cel sfânt şi mărturisesc că Tu eşti Dumnezeul cel viu şi adevărat…
Astfel crezând, împăratul s-a botezat de către episcopul cetăţii împreună cu femeia sa şi cu fiul lor, cel înviat.
De asemenea, a împărţit mulţi bani la săraci, şi la văduve iar Evdochiei i-a trimis aur din belşug întru înălţarea unui locaş de închinare pe locul acela.
Trecând vreme, fiul împăratului a ajuns episcop în cetatea aceea, slujind cu credinţă lui Dumnezeu.
Murind împăratul şi pornindu-se asupriri asupra creştinilor, mai marele cetăţii, zis Dioghen, a trimis o ceată de cincizeci de ostaşi la mănăstirea unde slujea Evdochia, cu poruncă s-o aducă la el, dimpreună cu bogăţiile pe care ea le ascunsese acolo, căci aşa fusese clevetită, că ascunde averi mari în mănăstire.
Atunci, Evdochiei i s-a arătat Domnul în vedenie, zicându-i:
– Evdochia, stai în credinţă bărbătească fiindcă a venit ceasul să mărturiseşti numele meu şi să preamăreşti slava mea. Vor năvăli asupra ta oameni înfricoşaţi, dar nu te teme. Eu voi fi necontenit cu tine întru nevoinţele tale…
Venind ostaşii noaptea, cuvioasa le-a ieşit înainte, întrebându-i:
— Pe cine căutaţi?
Căpetenia ostaşilor a spus că pe Evdochia. Le-a zis ea:
– Aşteptaţi aici, că- vă aduc eu pe Evdochia…
Atunci, cuvioasa s-a furişat în altar şi descoperind chivotul cu sfintele Taine, a luat la sine o parte din ele şi le-a ascuns în sân. Pe urmă, a ieşit în faţa ostaşilor şi le-a zis.
– Eu sunt Evdochia, prindeţi-mă şi duceţi-mă la cel ce v-a trimis…
Au luat-o şi mergând pe drumul întunecat, înaintea stimei stătea necontenit un tânăr prea frumos şi luminat pe care îl vedea numai ea.
Când au ajuns în cetate, au aruncat-o în închisoare.
Peste câteva zile, mai marele Diogen a scos-o la judecată.
Când a ridicat ochii asupra judecătorilor ei, faţa ei strălucea atât de frumos, din pricina sfintelor Taine ce le avea asupra ei, încât toţi se spăimântară.
Dioghen, cuprins de uimire, zise:
— Nu se cade să dăm la moarte o frumuseţe ca aceasta, mai strălucitoare ca lumina soarelui!… Nu ştiu ce vom face…
Atunci unul din cei de faţă zise lui Dioghen:
— Frumuseţea ei nu e firească… E vrăjită, şi dacă vom alunga vrăjitoria, îndată nefrumuseţea firească se va arăta…
Dioghen a întrebat-o:
—Cine eşti şi din ce neam te tragi? Iar Evdochia i-a răspuns:
-Zadarnic pierzi vremea ta… Ci mai de grabă fă-mi şi mie ce-aţi făcut celorlalţi creştini… Judecă-mă, munceşte-mă, căci nădăjduiesc spre Christos, adevăratul Dumnezeul meu…
Dioghen i-a zis:
-Tot astfel vei grăi când te voi da chinurilor? Pentru ce ai lăsat cetatea şi ai dispreţuit pe zei, ducându-te în pustie şi luând cu tine averile?
Iar Evdochia i-a răspuns:
_ Cetatea am părăsit-o fiindcă sunt slobodă să fac ce vreau căci ce lege opreşte pe cineva să meargă unde voieşte? Cât despre avere, clevetitorii minţesc, de vreme ce eu n-am luat nimic cu mine… .
Cuprins de furie, Dioghen a poruncit atunci să fie supusă chinurilor, dar ea stătea tare şi se ruga.
Dioghen i-a spus:
-Fie-ţi milă de frumuseţea ta şi curmă chinurile, jertfind zeilor!…
Ea i-a răspuns:
-Dacă ai fi înţelept, ai vedea ce folos este să te închini adevăratului Dumnezeu… .
Pierzându-şi cumpătul din pricina furiei, Dioghen a poruncit să fie dezbrăcată şi spânzurată de un lemn, după care, să fie bătută cu ciomegele.
Dezbrăcând-o, ostaşii au găsit în sânul ei cutiuţa cu partea prea curatului şi de viaţă făcătorului trup al lui Christos, pe care ea o luase când pornise din mănăstire. Luând-o, slugile, neştiind ce este, o dădură lui Diogheru Când a deschis cutiuţa, s-a făcut un foc şi o văpaie mare, care înconjurând pe ostaşi, i-a ars. Cum şi pe Dioghen. Una din slugi a strigat atunci către soare, care era Dumnezeul lor, dar de îndată a căzut asupra lui un foc ca de fulger şi l-a lăsat mort.
Un alt oştean a văzut, tot în vremea aceea, un înger prea luminos apărând pe muceniţă şi acoperindu-i umerii şi pieptul cu o pânză mai albă decât zăpada.
S-a apropiat aşadar de ea şi i-a şoptit:
— Cred şi cu în Dumnezeul tău… primeşte-mă şi pe mine, cel ce-mi recunosc păcatul.
Fericita Evdochia i-a răspuns:
— Să vie peste tine darul întoarcerii celei bune… Fugi de necredinţa de mai înainte şi vieţuieşte ca un nou-născut…
Ostaşul i-a spus:
— Prea bună roabă a lui Dumnezeu, milostiveşte-te şi de Dioghen, ca prin tine să cunoască şi el adevărul…
Apropiindu-se apoi de Evdochia, a dezlegat-o de pe lemn.
Muceniţa s-a rugat, zicând:
— Milostive Doamne lisuse Christoase, cel ce-ai întărit cerul cu cuvântul şi pe toate le-ai alcătuit cu înţelepciune, porunceşte, ca prin voia ta, cei arşi de focul tău şi cel ce mort zace aici, să se îndrepteze iar la viaţă, ca şi ei-să se întoarcă la Tine şi să te preamărească…
Atingând apoi pe cei arşi, i-a făcut sănătoşi, iar pe cel mort l-a apucat de mână şi i-a spus: „În numele Domnului Iisus Christos, cel ce-a înviat din morţi, scoală-te şi fii sănătos ea mai înainte!” şi cel mort s-a deşteptat ca dintr-un somn.
Pentru această prea slăvită minune, toţi cei ce priveau erau cuprinşi de-o negrăită mirare şi spaimă.
Tot atunci veni în adunarea aceea o veste jalnică. Firmina, nevasta mai-marelui Diodor din locul acela, aflându-se în baie, s-a înăbuşit şi s-a lipsit de viaţă. Diodor, plin de amărăciune, se jăluia.
Atunci Dioghen, care începuse a fi cuprins de credinţă, veni la Evdochia, .rugând-o:
— Cred că Dumnezeul tău c cel adevărat, şi de vrei să înmulţeşti şi să întăreşti în mine credinţa, care s-a arătat dar e încă slabă, rogu-te vino cu mine la Firmina cea moartă, şi deşteapt-o şi pe ea din moarte, că de vei face aşa, voi crede desăvârşit în Dumnezeul tău…
Evdochia i-a răspuns:
— Doamne lisuse Christoase, Cel ce eşti cuvântul Tatălui, binevoieşte, rogu-mă, fă această mare minune, pentru ca acei ce vor vedea aceasta, să se întoarcă la tine, crezând…
Îndată, Firmina s-a sculat de pe pat, iar poporul ca printr-o singură gură a strigat cu putere:
— Mare este Dumnezeul Evdochiei, adevărat şi drept este Dumnezeul creştinilor!… Credem şi noi acestui Dumnezeu!…
Diodor, văzându-şi nevasta întoarsă la viaţă, a căzut la picioarele cuvioasei şi-a zis:
— Fă-mă şi pe mine creştin!…
Şi atunci, Diodor şi casa lui, Dioghen şi casa lui, precum şi mult popor au primit Sfintul Botez, în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh.
Pe urmă, cuvioasa Evdochia a trăit cu pace în casa lui Diodor o bucată de vreme, învăţând cuvântul lui Dumnezeu pe creştinii cei întorşi de curând la adevăr.
Iar după ce şi alte minuni a mai săvârşit, Evdochia s-a întors la mănăstirea ei, vieţuind în obişnuitele osteneli monahiceşti. Din când în când, ea venea prin cetate întărind pe credincioşi şi aducând la Domnul pe cei necredincioşi.
Murind credinciosul Dioghen, în locul lui a venit Vichentie, om mânios şi vrăjmaş.
Auzind de prea credincioasa Evdochia, a trimis spre ea nişte ostaşi care prinzînd-o, i-au tăiat capul.
Aceasta s-a întâmplat cam la cincizeci şi şase de ani după ce a primit Sfântul Botez.
Şi aşa s-a sfârşit de viaţa ei pămîntească această femeie credincioasă care, mai înainte de a cunoaşte dulceaţa învăţăturii Domnului Christos, fusese o păcătoasă iar duhul ei se roagă acum în ceruri pentru noi păcătoşii, ca Domnul nostru Iisus Christos să ne milostivească şi să ne mântuiască, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I