Părintele Iacov, cel ce în păcat fiind căzut, s-a pocăit – 4 martie

În cetatea Porfirion din ţara Feniciei trăia un sihastru prea credincios chemat Iacov. Lepădându-se de deşertăciunile acestei vieţi vremelnice, a stătut cincisprezece ani într-o peşteră. Şi-atât de curată îi era viaţa, că a căpătat de la Domnul Iisus darul vindecărilor şi mare putere asupra diavolilor.
Dar diavolul care, dintr-un început, urăşte neamul omenesc, văzându-se ruşinat prin faptele acestui sfânt bărbat, s-a sculat asupra lui, voind să-l piardă.
Aşadar, a dat gând unei desfrânate să meargă la chilia lui şi să-1 tragă în păcat.
Desfrânata, ajungând acolo la vreme adâncă din noapte, a bătut la uşa chiliei. Iacov n-a vrut s-o primească. Ea a minţit că e bolnavă şi fără adăpost. Pustnicul, milostivindu-se, a primit-o. Dar când a văzut că femeia are gând ascuns asupra fecioriei lui, Iacov şi-a întins mâna stângă în flacăra focului şi nu şi-a tras-o până ce nu s-a făcut scrum. Femeia, văzând o asemenea faptă, a căzut înaintea sfântului şi, mărturisindu-i gândul, a plâns cu amar, căindu-se. Pe urmă, a crezut şi ea şi a mers de-a primit botezul, rămânând într-o mănăstire, ca mireasă a Domnului Iisus.
Şi multe alte minuni făcând, pustnicul Iacov se învrednicea de-o viaţă prea plăcută Domnului.
Dar potrivnicul diavol, cel ce mai osebit în jurul vieţilor sfinţite dă ocol ca să le piardă, a putut să facă pe acest sfânt bărbat să aibă o cădere prea cumplită.
Şi ispita aceasta s-a săvârşit pentru că mai înainte de ea, pustnicul s-a înălţat cu gândul, socotindu-şi viaţa neprihănită, iar pe sine crezându-se mare.
Iată cum s-a întâmplat:
Diavolul a intrat într-o fecioară, care era fiica unui om bogat. Cuprinsă de el, fecioara a început a striga: „Duceţi-mă la pustnicul Iacov!…”
Şi mergând la el, părinţii i-au spus suferinţa fetei. Pustnicul, căzând în adâncită rugăciune, a suflat asupra fecioarei, zicând: „În numele Domnului Christos, ieşi din fecioara aceasta!” Şi diavolul a ieşit, iar fecioara a stătut în faţa lor sănătoasă. Dar părinţii, de temere ca să nu se îmbolnăvească din nou, a rugat pe pustnic să oprească la sine, o vreme, pe fecioară.
Pustnicul, crezându-se tare în credinţă şi aşadar trufindu-se, a primit să ţină la el pe fecioară. Diavolul atunci şi-a pus în lucrare mrejele lui cele iscusite. A aprins în pustnic o poftă trupească cumplită. Biruit de trufia lui şi de puterea diavolului, pustnicul, cel care-şi arsese de bună voie mâna, a căzut în greu păcat. A răpit aşadar fecioria fetei, pierzându-şi-o şi pe-a sa.
Şi precum cineva alunecând din deal se prăvăleşte în vale, şi din piatră în piatră căzând, se sfărâmă, tot asemenea din păcat greu în altul şi mai greu a căzut adăugind fărădelege peste fărădelege.
Temându-se că părinţii fetei vor afla nelegiuirea, pustnicul a prins gând de ucidere asupra ei. Şi, împins de întunecatul diavol, a omorât fata. Iar, pe urmă, ca nu cumva să se afle şi aceasta, i-a aruncat trupul în apele unui râu.
Un astfel de rod are mândria, căci dacă pustnicul acela nu s-ar fi socotit mare şi sfânt, n-ar fi căzut aşa de cumplit.
Atunci pustnicul acela a căzut şi în cel mai greu dintre toate păcatele: deznădăjduirea lui Cain şi a lui Iuda.
Stând în chilie, nu mai ştia nici ce să facă, ci numai suspina şi se tânguia, neîndrăznind a-şi deschide gura la rugăciune şi nici a-şi purta gândul către Dumnezeu.
S-a gândit atunci să fugă într-o ţară depărtată şi a ieşit aşadar din peştera sa şi s-a dus.
Dar dragostea de oameni a Domnului Iisus, darul cel nepreţuit şi nemăsurat, nu 1-a trecut cu vederea nici pe acest bătrân şi nici 1-a lăsat să fie până la sfârşit batjocura diavolului.
Căci mergând el pe cale, a dat de-o mânăstire şi, intrând acolo, a fost primit cu dragoste de fraţi.
Spălându-i picioarele, i-au pus înainte pâine şi mâncare. Dar el nici nu voia să audă, ci numai suspina şi zicea: „Vai mie, ticălosul, cum voi putea oare să mai ridic ochii către cer, după toate cele ce-am făcut?!…” Şi-a mărturisit acolo, în faţa tuturor, păcatele grele ce săvârşise. Egumenul şi fraţii, fiindu-le milă de el, îl mângâiau şi-1 îndemnau să nu deznădăjduiască. Dar acela n-a vrut să ştie de nimic şi-a plecat iar în lume.
Şi iar Domnul milelor, care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, i-a trimis în cale un prea cuvios monah, care 1-a chemat pe Iacov în chilia lui.
Acolo, cel greu păcătos a început a se tângui cu lacrimi către monah, spunându-i tot păcatul. Monahul îl mângâie, îndemnându-1 a mărturisi totul, ca astfel să poată intra pe calea pocăinţei.
După ce şi-a deşertat duhul de murdăria păcatului, monahul i-a zis:
-Nu deznădăjdui, frate, de mântuirea ta, ci crede că este loc de pocăinţă la Dumnezeu. Încredinţează-i lui păcatele tale, Domnul este mult milostiv şi vei căpăta iertare păcatelor tale, ca odinioară Petru, carele de trei ori s-a lepădat de Domnul. Să ne pocăim cât este vreme…
Monahul, după aceea, 1-a rugat să rămână în chilia lui, dar Iacov n-a vrut, ci a plecat iar în lume.
Mergând, a aflat un mormânt vechi, în chip de peşteră, în care se găsea pulbere de oase. Deci, intrând în acel mormânt şi adunând oasele într-un colţ, s-a închis acolo.
Plecându-şi genunchii, cu strigare şi cu tânguire mare, bătându-se în piept, se mărturisea lui Dumnezeu, grăind:
„Cum voi privi la tine Dumnezeul meu? Cum va putea limba mea murdară să cânte lauda Ta? Nu mă trece, Doamne, cu vederea, ci după negrăita Ta iubire de oameni, miluieşte-mă pe mine nevrednicul şi păcătosul!…”
Într-o mărturisire şi într-o pocăinţă ca acestea a petrecut Iacov zece ani, îngropând în mormânt viaţa sa şi făcându-se ca şi un mort, stând laolaltă cu pulberea aceea de oase. Pe nimeni nu vedea şi cu nimeni nu grăia, iar mâncarea lui erau nişte verdeţuri pe care le culegea prin preajma peşterii. Şi neîncetat, vreme de zece ani, a plâns asupra păcatelor sale.
Şi Domnul n-a trecut cu vederea o asemenea grea pocăinţă şi, auzindu-i suspinarea, i-a iertat greşalele şi 1-a împodobit din nou cu darul facerii de minuni.
Era, aşadar, pe vremea acea o cumplită secetă şi, făcându-se rugăciuni, s-a descoperit episcopului cetăţii aceleia de către Dumnezeu că aproape se află un pustnic şi el de se va ruga lui Dumnezeu, ploaia va cădea de îndată asupra holdelor uscate.
Episcopul, adunând clerul şi poporul, a purces, cu cruci şi cu cântări, la mormântul pustnicului.
Ajungând acolo, l-au rugat să aibă milă de necazul prin care trece poporul şi să se roage lui Dumnezeu ca să întoarcă de la ei dreapta lui mânie şi certare, şi să înceteze seceta, trimiţând ploaia binefăcătoare.
Dar pustnicul n-a voit să audă, ci, cu zdrobire de inimă şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu să-i ierte păcatele.
Şi-a venit episcopul a doua oară la mormântul pustnicului, cu poporul, după ce ţinuseră post mare, în rugăciuni.
Atunci Iacov, chiar nevrând, şi-a ridicat ochii la cer şi, înălţând mîinile în sus, s-a rugat pentru poporul acela.
Şi iată că, după ce şi-a rostit rugăciunea, s-a vărsat ploaie mare pe pământ, Dumnezeu făcând voia aceluia care, prin grea pocăinţă, îşi căpătase iertarea păcatelor.
Episcopul şi întreg poporul minunându-se, au înălţat rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu.
Din ziua aceea, cuviosul Iacov, luând încredinţare că Dumnezeu i-a primit pocăinţa şi i-a iertat greşalele, a început a face multe minuni cu darul Domnului Christos. Vindeca bolnavii ce i se aduceau, gonea diavolii care se nflau sălăşluiţi în duhuri şi alte minuni de acestea.
Simţind apropiindu-se plecarea la Domnul, cuviosul Iacov a mers la episcop si 1-a rugat ca să-1 înmormânteze tot în mormântul acela, unde stătuse în pocăinţă zece ani.
Şi când a plecat, venit-a episcopul cu popor mult şi l-au îngropat acolo în cântări, după ce i-au uns trupul cu aromate. Şi l-au îngropat în mormântul acela.
Pe urmă, după puţină vreme, episcopul a înălţat o biserică aproape de mormântul lui, în care a aşezat şi cinstitele moaşte ale cuviosului Iacov.
Şi iată, aşa au fost păcătuirea şi ispăşirea acestui cuvios părinte Iacov, ca să se adeverească cuvântul sfânt că Domnul Dumnezeu este dragoste nesfârşită şi că El a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca să întoarcă pe cei păcătoşi şi să fie iarăşi vii, întru mântuirea lor şi întru slava lui Dumnezeu, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I