Cuviosul Părinte Isihie – 5 martie

Marele plăcut al lui Dumnezeu, Isihie, de mic copil s-a îndreptat spre fapta bună şi s-a făcut lăcaş al sfântului Duh.
Plecând din locurile sale, s-a suit la munte, ca să ducă viaţă deplină duhovnicească. Diavolii care vieţuiau acolo, temându-se de el, au vrut să-1 întoarcă din cale şi, luând chip omenesc, i-au ieşit înainte ca doi drumeţi, Ion şi Ilarion, spunându-i:
— Au nu ştii, tu, omule, că aici e loc rău, te mănâncă fiarele şi te pradă tâlharii?
Iar sfântul, înţelegând că acesta este glas diavolesc, le-a răspuns:
— Tocmai asta îmi trebuie pentru păcatele mele, sau mâncat de fiare, sau zdrobit de tâlhari!…
Pe urmă s-a rugat să fie gonite duhurile rele şi de îndată cei doi au pierit; iar el şi-a ales un loc deoparte, unde şi-a zidit o chilie, începându-şi nevoinţele monahiceşti.
Avea acolo şi un loc unde-şi făcu o grădină, semănând unele seminţuri, cu rodul cărora se hrănea.
Într-o zi, s-a abătut asupra grădinii mulţime de păsări, care au început a-i mânca seminţele, pustiindu-i astfel ostenelile şi lăsându-1 nemâncat.
Atunci sfântul Isihie s-a rugat lui Dumnezeu şi de îndată păsările acelea, ca şi cum ar fi fost de plumb, nu se mai puteau ridica de la pământ si nici nu mai puteau mânca.
Fiindu-i milă de ele, Isihie a ieşit din chilie şi le-a zis:
— Duceţi-vă de aici şi să nu mai mâncaţi ostenelile monahiceşti! De îndată, toate păsările s-au uşurat, zburând, şi de-atunci nici una n-a mai venit să strice grădina lui Isihie.
Pe urmă, sfântul a început a ridica acolo, cu mîinile sule, o biserică închinată sfântului apostol Andrei. Şi, alegându-şi ucenici, a început a petrece cu ei în Domnul.
Într-o zi, fu adusă la sfântul Isihie o fecioară îndrăcită.
Cuviosul, rugându-se cu putere, a izbutit a goni pe diavol, iar fecioara a stătut pe picioare, sănătoasă.
Isihie a zis părinţilor fetei:
— Grăieşte Duhul Sfânt că aici, după moartea mea, va fi o mănăstire de fecioare…
În una din zile, ieşind cuviosul din chilia sa, a văzut un car încărcat, la care boii trăgeau din greu. Povara fiind prea grea, un bou a căzut şi nu se mai putea ridica. Omul se nevoia să-1 ridice, dar nu putea.
Isihie, având milă de nevoinţa omului, s-a apropiat de bou şi, mângîindu-l pe grumaji, i-a grăit: „Scoală-te şi săvârşeşte-ţi munca!” Pe urmă, a făcut o cruce asupra lui. Şi boul s-a ridicat lesne de jos şi a început a trage bine în jug. Omul plecând, i-a mulţumit mult, preamărind puterea lui Dumnezeu.
Sfântul Isihie, sporind întru săvârşirea faptei bune, a fost învrednicit de Dumnezeu a cunoaşte mai dinainte ceasul plecării sale de aici.
Aproape de sfârşitul său, sfântul şi-a chemat ucenicii şi-i învăţa din destul.
Pe urmă, deodată, în miezul nopţii a strălucit în chilie şi peste tot locul dimprejur o lumină din cer; iar cuviosul, cu veselie, a strigat: „în mîinile Tale, Doamne, îmi încredinţez duhul!…”
Şi aşa, a trecut spre cereştile lăcaşuri.
După aceea, Teofilact, episcopul Amasiei, i-a ridicat de acolo cinstitele sale moaşte, iar pe locul acela din pustie a înălţat o mănăstire de fecioare, după proorocia sfântului.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I