Emilian Monahul – 7 martie

La Roma era un om care-şi petrecea viaţa în multe păcate. Spre bătrâneţe şi-a venit în simţiri şi, aducându-şi aminte de păcatele sale, s-a cutremurat de judecata lui Dumnezeu. S-a dus atunci la o mănăstire şi a rugat pe egumen să-1 primească, că el se leapădă de toate lucrurile lumii. Egumenul 1-a făcut monah şi i-a zis Emilian.
Pe urmă, a început a se osteni cu tot dinadinsul în viaţa cea monahicească, pregătindu-se, cu mare pomenire de moarte în sufletul său, pentru înfricoşata lui Dumnezeu pedeapsă. Cu o viaţă ca aceasta şi-a obosit şi şi-a uscat trupul, încât fraţii din mănăstire s-au mirat de atâta smerenie şi osteneală şi se sârguiau să-i urmeze vieţii lui, ca şi ei să se cureţe de păcate.
Mănăstirea aceea era făcută pe un munte înalt, având deoparte o peşteră. Monahul Emilian avea, aşadar, obicei de a pleca noaptea până la cântarea utreniei.
Simţind egumenul că Emilian iese noaptea din mănăstire şi neştiind ce face, a plecat şi el într-o noapte în taină după el. Văzând că intră în peşteră, a stat la intrare, aşteptând ca atunci când va ieşi să-1 întrebe ce face acolo.
Dar după puţin timp, o lumină cerească, mai mult decât razele soarelui, a strălucit în muntele acela şi egumenul a văzut pe cuviosul Emilian stând în peşteră cu mîinile întinse în sus, rugându-se lui Dumnezeu. Lumina cerească se pogora pe capul fericitului.
Văzând aceasta, egumenul s-a spăimântat şi a fugit la mănăstire. Cînd a ajuns la poarta mănăstirii, a auzit un glas zicând: „Iertate îţi sunt păcatele Emiliane.”
Fiind adunaţi toţi la utrenie, egumenul a făcut întrebare lui Emilian:
— Unde ai fost, frate, în noaptea aceasta? Cuviosul, închinându-se în faţa egumenului, a răspuns:
— M-am odihnit în mănăstire cu fraţii, toată noaptea… Dar egumenul, lăudându-i smerenia, 1-a rugat să nu tăinuiască adevărul, aşa că fericitul Emilian, chiar nevrând, a spus fraţilor că s-a pogorât peste dânsul lumina şi glasul din cer.
Atunci egumenul a glăsuit aşa fraţilor:
— Dumnezeu cel atotputernic ar fi putut să ierte în taină păcatele acestui frate, dar pentru noi a trimis în chipul luminei mila Sa, cu glas, desteptând inimile noastre spre pocăinţă, ca să ştim că nu-i departe de cei ce se pocăiesc cu adevărat.
Şi toţi au adus fratelui Emilian închinarea dragostei lor, întru Domnul.
Iar fericitul Emilian, săvârşind cealaltă vreme a vieţii sale întru bucurie sufletească, s-a dus spre lumina cea neînserată, în cortul drepţilor, ca să cânte în veci slava lui Dumnezeu.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I