Pătimirea Sfântului Mucenic Codrat Nicomidianul şi-a celor dimpreună cu dânsul – 10 martie

Pe timpul împăratului Deciu, creştinii erau asupriţi atâta de tare, că mulţi din ei părăseau cetăţile şi se trăgeau în pustie, ca să poată preamări acolo pe Domnul Christos.
În Nicomidia, fiind prinşi mai mulţi creştini, fură aruncaţi la temniţă.
În cetatea aceea se afla un om bogat, Codrat, de bun neam şi tare în credinţă. El făcea toate chipurile şi pătrundea la creştinii din temniţă, îndemnându-i să nu slăbească în credinţă.
Venind ziua judecăţii lor, dregătorul Pereniu fi scoase din temniţă şi-i supuse la întrebări şi la ispitiri, zicând:
— Cine sunteţi voi şi unde locuiţi?
Codrat, care era şi el de faţă, temându-se ca nu cumva acei creştini să nu cadă ispitei, ieşi înainte şi, înfruntând pe dregător, a strigat:
— Noi suntem creştini, slugi ale lui Iisus Christos Domnul, iar cetatea noastră este cerul, unde sălăşluieşte Dummnezeul cel viu…
Dregătorul, văzând atâta îndrăzneală, a poruncit slujitorilor:
— Prindeţi pe acest nebun şi aduceţi-l la mine!
Codrat a venit de bună voie şi a zis:
— Iată, singur vin, ca împotriva diavolului să apăr pe fraţii mei, şi ca să ştii că suntem nebiruiţi ostaşi ai lui Christos! Dregătorul a strigat către el:
— Jertfeşte zeilor, ca să nu te dau muncilor!
Dar Codrat i-a răspuns:
— Zeii tăi sunt nişte pietre fără viaţă, ci Dumnezeul meu este viu…
Dregătorul l-a întrebat:
— Cine eşti tu de-mi vorbeşti aşa?
— Sunt creştin, ţi-am spus!…
Dregătorul Pereniu a poruncit să fie dezbrăcat şi bătut şi i-a zis:
— Spune numele tău!
Dar Codrat n-a voit. Atunci unul din slujitori a zis dregătorului că el este de neam ales.
Dregătorul a oprit chinuirea şi, punând să-l îmbrace, l-a chemat la sine şi i-a spus în taină:
— De ce n-ai spus că eşti de neam mare şi de ce te-ai alipit deşartei credinţe a creştinilor?
Dar Codrat i-a răspuns:
— E de mai mare neam Domnul Christos, iar măririle pământeşti le-am lepădat de la mine…
Cu vorbe dulci, dregătorul a căutat să-l momească, zicându-i:
— De ce te înşeli, Codrate, că nu-i nimic mai plăcut ca lumina vieţii acesteia…, şi dregătorul se prefăcea că plânge.
Codrat i-a răspuns:
— Înapoia mea, şarpe ispititor… Nu vei putea cu asemenea vorbe să mă răpeşti Dumnezeului meu…
Atunci mânie mare a cuprins pe Pereniu şi a poruncit:
— Bateţi pe acest nelegiuit, mai cumplit ca înainte!… Iar pe când îl băteau cu cruzime, Codrat se ruga: „Slavă Ţie, Doamne Christoase, că m-ai învrednicit a suferi pentru Tine!… Întăreşte-mă, Doamne, în credinţă neclintită…”
Sângele îi curgea ca pârâul, iar carnea îi cădea de pe oase. Dregătorul îl întreba:
— Acuma crezi în zeii noştri? Codrat îi răspunse:
— Ci cred mai cu putere în Domnul Christos!…
Şi după ce toată ziua l-au bătut slujitorii, spre seară l-au aruncat în temniţă dimpreună cu ceilalţi creştini, dregătorul poruncind ca să fie culcat pe pat de cuie.
Dar Domnul Iisus, care nu uită niciodată pe cei ce suferă pentru El, i-a dat uşurare şi putere ca să biruie durerea.
Pe urmă, au fost duşi cu toţi la Niceea, unde au tost iarăşi puşi la grele munci. Unii din ei, de teama durerilor, au căzut şi au jertfit idolilor.
Atunci sfântul Codrat i-a certat cu putere mare, zicându-le: .
— Cum de-aţi alungat de la voi viaţa cea veşnică pentru înşelătoarea dulceaţă a lumii acesteia?
Şi cei căzuţi au fost prinşi de grea mâhnire şi au început a se jeli cu glas mare, dorind întoarcerea din nou la cel pe care-1 părăsiseră.
S-a făcut atunci în Niceea o mare larmă şi o învălmăşeală cumplită. Un nor luminos s-a pogorât asupra sfântului Codrat şi asupra celor pocăiţi, iar pe dregător şi pe sfetnicii lui i-au cuprins întunericul şi ceaţa. Făcându-se pe urmă tăcere, credincioşii au auzit glasul îngerilor preamărind pe Dumnezeu.
Văzând Pereniu că nu le poate face nimic, ei fund foarte tari în credinţă, a poruncit ca fiecare să fie trimis în cetatea lui şi să fie ars de viu.
Pe Codrat l-a luat cu sine, mergând spre cetatea Apamia. Acolo, din nou l-a întrebat dacă se lasă de rătăcirea creştinească, dar Codrat i-a răspuns:
– Diavolilor nu voi aduce jertfe niciodată!, iar Pereniu, plin de înciudare şi de neputinţă, se întreba: „Oare ce pedeapsă da-voi acestui încăpăţânat?”
Aşadar, a poruncit să fie pus într-un sac şi aruncat într-o groapă în care se aflau tot felul de jivine, crezând că va muri. Dar a doua zi, sfântul stătea nevătămat şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Mulţumesc Ţie Doamne că slăbiciunea mea o ai întărit, iar tăria lor, slăbiciune o ai făcut!…”
Dregătorul Pereniu a plecat la Chesareea şi a luat şi acolo pe sfânt, vrând să-l chinuiască fără de cruţare. Dar sfântul era neclintit în credinţa lui. Şi aşa de tare l-au chinuit, că-i rămăseseră numai oasele. Cu cât îl băteau mai crud, cu atât sfântul se simţea mai tare, zicând:
— Bateţi smeritul meu trup, că aşa sufletul meu mai sănătos se face…
Pereniu striga de ciudă:
— Bateţi-l, că-i cuprins de diavol. Iar Codrat îi spunea:
— Nu de diavol, ci de Domnul Christos, Dumnezeul cel viu…
Doi oameni din popor, Satornin şi Rufin, luând partea sfântului, au fost daţi muncilor, după care li s-au tăiat capetele.
De acolo, dregătorul Pereniu a plecat la Apolonia şi a târât şi pe Codrat după el, cu gândul că, în faţa atâtor munci, el va cădea din credinţă. Dar mare i-a fost înşelarea, căci Codrat nimic n-a lepădat de la sine.
Cuprins de grea mânie, Pereniu a poruncit să i se toarne oţet cu sare pe răni, să-1 frece cu pânze aspre de păr şi lângă coaste să-i pună fiare înroşite.
De acolo au plecat la Elespont, cărând cu sine şi pe sfânt carele, cu toate că era numai ciolane pline de răni, avea faţa veselă şi duhul plin de putere.
Văzând Pereniu că nici de data aceasta sfântul Codrat nu vrea să-i asculte porunca, a poruncit să se facă un foc mare, iar deasupra lui să se pună un pat de fier, pe care să aşeze pe sfânt.
De bună voie, Codrat a mers spre osândă, zicând:
— Domnul să fie slăvit, şi s-a aşezat pe acel pat ca pe un aşternut moale, căci văpaia şi-a îmblânzit puterea, sluiind robului lui Dumnezeu.
Întorcându-se spre tiran, Codrat i-a zis, certându-l:
— Iată, acest loc al tău este rece şi fierul patului e mai moale decât inima ta împietrită… îţi mulţumesc că mi-ai îngăduit să mă odihnesc pe acest pat.
Cuprins de nespusă furie, dregătorul Pereniu a poruncit să fie scos afară din cetate şi să i se taie capul.
Mergând spre locul de osândă, sfântul Codrat se ruga: „Binecuvântat este Domnul şi Lui se cade toată slava”, şi cânta cu faţa veselă.
Ajungând acolo, şi-a plecat de bună voie grumazul şi şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului.
Şi aşa a trecut în împărăţia drepţilor, aşezându-se cu cinste în cetele sfinţilor, întru slăvirea lui Dumnezeu, căruia se cuvine toată cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I