Viaţa Cuviosului Teofan, Egumenul din Sigriani – 11 martie

Cuviosul Teofan, al cărui nume însemnează de Dumnezeu arătat, fecior de oameni din neam bun, s-a născut la Constantinopole pe vremea împăratului Constantin Copronimul, cu care era şi rudă.
Avea vârsta de trei ani, când tatăl său a trecut la viaţa cea fără de sfârşit, lăsându-l mai înainte în grija împăratului Copronim. Copilul creştea în bunele învăţături, cunoscând dumnezeiasca Scriptură şi frumoasele obiceiuri.
Cînd era de doisprezece ani, unul din înalţii dregători, având o fată de zece ani, a vroit să-i logodească, plăcându-i mult frumuseţea şi înţelepciunea lui Teofan. Căpătând învoirea împăratului, s-a făcut logodna copiilor mai înainte de vârsta cea cuvenită a nunţii.
În vremea aceasta, împăratul Copronim a murit şi i-a urmat Leon, cel ce, după mamă, îşi zicea şi Chezaris.
În casa lui Teofan se afla un slujitor care, credincios fiind, multă înrâurire duhovnicească a avut asupra tânărului său stăpân. Aşa că, povăţuindu-se cu Duhul lui Dumnezeu, Teofan se gândea cum ar putea să-şi păzească fecioreasca sa curăţie, dorind viaţa monahicească.
Aşadar, prea bogat fiind, a început a-şi împărţi averea la săraci, ceea ce n-a fost întru nimic pe placul socrului său.
Venind ziua nunţii, Teofan, stând dimpreună cu mireasa sa în cămara lor, i-a spus ei tot gândul de a-şi închina viaţa, în curăţie trupească, lui Dumnezeu, rugând-o ca să primească a vieţui împreună ca fratele cu sora. Mireasa lui s-a bucurat de aceasta, căci şi ei îi dăduse Dumnezeu tot gândul acesta.
Aşa că ei s-au înţeles a duce o viaţă neprihănită, făcând binele şi împărţind averea la cei strâmtoraţi.
Şi stând ei astfel, în gânduri bune, au adormit puţin şi au avut amândoi un vis. Un tânăr cu faţa luminoasă veni spre ei şi le zise cu dragoste: „Domnul a primit gândul vostru şi m-a trimis să vă însemnez la o viaţă ca aceasta, ca întregi şi fără prihană să vă aduceţi lui.” Acestea zicând, i-a însemnat cu semnul crucii şi s-a făcut nevăzut.
Cînd s-au deşteptat, au mulţumit lui Dumnezeu pentru o asemenea mare învrednicire, aducându-i smerite laude.
Şi aşa a început a petrece îngereşte această sfântă pereche, arzând ca două sfeşnice înaintea lui Dumnezeu, şi făcând lucrurile plăcute lui.
Aflând despre acestea, socrul lui Teofan s-a mâhnit foarte tare, cugetând după înţelepciunea cea firească. A mers aşadar la împăratul şi s-a jeluit.
Împăratul, umplându-se de mânie, a chemat la sine pe Teofan şi, înfricoşîndu-1 cu grele ameninţări, i-a poruncit să-şi schimbe viaţa.
Dar Teofan, nebăgând în seamă certarea, nu şi-a părăsit nicidecum petrecerea cea întru feciorie, voind să capete darul împăratului ceresc, nu pe acel al celui pământesc.
Văzând aceasta, socrul său a scornit că trebuie să fie trimis spre părţile Chizicului cu o treabă împărătească, ca doar făcând aşa să-1 depărteze de la risipirea averii. Şi i-a zis socrul să ia în drumul acesta şi pe nevasta sa, căci aşa se cade.
Şi a plecat Teofan cu nevasta sa.
Mergând pe apă prin ţinutul Sigrianiei, a dat peste un loc unde calea se adâncea într-o pădure aleasă şi lui Teofan i-a plăcut mult acel loc pentru retragerea pustnicească pe care o dorea cu putere sufletul sau.
S-a tras atunci deoparte, în loc dorit şi, rugându-se lui Dumnezeu, zicea: „Arată-mi, Doamne, calea pe care trebuie s-o urmeze robul Tău…” Atunci i s-a arătat un înger plin de lumină şi i-a zis: „Aici ţi se cade să sălăşluieşti dar se cuvine să aştepţi până ce cei ce-ţi sunt potrivnici vor fi luaţi de pe pământ, ceea ce curând se va întîmpla”.
Veselindu-se de-o asemenea veste, Teofan a plecat mai departe în drumul său. Şi a văzut prin acele locuri mulţime de aşezări pustniceşti. Cercetându-le, a aflat în una din ele pe un stareţ înainte văzător, zis Stratighie, căruia Teofan i-a dezvăluit gândul şi pornirea sa. Stareţul 1-a sfătuit să aştepte, aşa precum i-a grăit îngerul.
Pe urmă, a ajuns la Chizic, unde a îndeplinit treburile poruncite de împăratul. De acolo se ducea des la mănăstirile din Sigriania.
În unul din aceste drumuri s-a întîmplat că a întârziat, şi era o arşiţă mare, dar locul era pustiu şi fără apă. Fericitul Teofan s-a rugat atunci lui Dumnezeu şi pe urmă s-a culcat. Deşteptându-se fără veste, a văzut cum peste capul lui curgea un izvor de apă limpede şi rece. Teofan s-a minunat şi, chemând pe cei care erau cu el, au îngenunchiat şi au mulţumit lui Dumnezeu.
După ce şi-a îndeplinit slujba la Chizic, Teofan a plecat la Constantinopole. Şi n-a trecut mult şi atât împăratul Leon, cât şi socrul lui Teofan, au plecat de pe pământ.
Atunci Teofan a călugărit pe neprihănita lui nevastă într-o mănăstire de fecioare, dând mănăstirii avere îndestul pentru nevoile ei. Iar averile le-a împărţit la săraci.
Pe urmă, a purces la părintele Stratighie, în Sigriania, unde de el a fost tuns în monahicescul chip, iar cu banii ce mai oprise întru acest scop a înălţat acolo o mănăstire.
Aducându-şi aminte de glasul îngerului, a purces apoi la locul acela minunat şi cu alt aur ce păstrase pentru aceasta a ridicat şi acolo o mănăstire, unde, dimpreună cu alţi fraţi, a început viaţa cea monahicească, atâta de dorită de duhul său. Şi fraţii nu l-au lăsat până ce nu I-au făcut lor egumen. Urmând poruncii Domnului Christos: „cel mai mare să vă fie vouă slugă”, Teofan era tuturor toate.
Ţinându-se atunci marele sobor, al şaptelea de la Niceea, împotriva celor ce izgoneau icoanele din biserici, a mers acolo şi fericitul Teofan, făcând lungul drum călare pe un asin. Şi văzându-i toţi smerenia şi sărăcia, l-au lăudat, iar el a strălucit în adunare ca o lumină prea curată.
Întorcându-se de acolo, a dus cu necontenire o viaţă foarte îmbunătăţită, luminând cu duhul său nu numai locul acela, ci şi toată înconjurimea.
Aşa că Domnul, pentru o asemenea viaţă, i-a dat darul facerii de minuni.
Stând odată şi dormind într-un pustiu, diavolul sub chip de porc mistreţ a venit la el şi 1-a muşcat cu putere de mână. Atunci fericitul Teofan, care ştia de la cine vine muşcătura aceasta, a luat repede mir, pe care-1 purta totdeauna asupra lui şi, ungându-şi mâna, s-a vindecat de îndată.
De asemenea, gonea diavolii ce se sălăşluiau în unii oameni.
Odată, mergând pe ape şi iscându-se furtună, a poto¬lit-o, ca odinioară pe lacul Ghenizaretului.
Iar într-o zi, când chelarul i s-a plâns că nu mai este făină în cămară, sfântul i-a poruncit să se ducă acolo, şi va găsi ce-i trebuie. Şi când s-a dus chelarul, a aflat cămara plină de făină şi de toate cele trebuitoare.
Altă dată, sfântul Teofan a poruncit ucenicului să aprindă cărbuni în cădelniţă, iar el începu a se închina până la pământ, ca şi către cineva care ar fi trecut atunci pe lângă ei.
Şi întrebîndu-1, ucenicul i-a spus:
— Spre cine vorbeşti, închinându-te, părinte? Iar Teofan i-a zis, văzător la depărtări:
— Acum trece pe mare, prin dreptul nostru, în surghiun nedrept, prea sfinţitul patriarh Nichifor al Constantinopolului şi se cade să-i aducem tămîiere şi să ne rugăm pentru el.
Şi aceasta a văzut-o cu duhul şi preasfinţitul de pe corabie, zicând celor din preajmă:
— Iată, acum Teofan egumenul ni se închină şi se cade să-i mulţumim, căci curând va pătimi şi el…
Şi a pătimit astfel:
Rău credinciosul împărat Leon, voind a trage la sine şi pe sfântul egumen, 1-a chemat la Constantinopole.
Sfântul Teofan, cu toate că foarte bolnav, a plecat, dorind să pătimească pentru dreapta credinţă.
Ajungând acolo, împăratul i-a trimis răspuns că dacă se alipeşte rătăcirii lui îi va înălţa ziduri mari mănăstirii şi om mai slăvit decât el altul nu va fi.
Sfântul i-a răspuns:
— Bogăţiile lumii acesteia nu-mi trebuiesc, iar cât despre mănăstire, Dumnezeu va ajuta. Iar de împăratul mă va înfricoşa cu asupriri şi munci, eu, aşa neputincios cum mă aflu, voi sări în foc pentru dreapta credinţă.
Umplându-se de mânie, împăratul a poruncit ca egumenul cel îndrăzneţ să fie aruncat într-o închisoare strimtă şi întunecoasă.
Cu toate că era bolnav şi slăbit, sfântul a putut petrece acolo vreme de doi ani de zile. Şi necontenit, împăratul trimitea la el momitori să-1 tragă de partea celor care luptau împotriva sfintelor icoane. Dar pe toţi prea cuviosul Teofan îi punea jos cu cuvântul cel insuflat de Sfântul Duh.
Stând acolo, sfântul Teofan s-a îmbolnăvit greu, căzând pe greu pat de suferinţă. Dar el, cel ce se ruga pentru tămăduirea altora, pentru sine nu se ruga, ci primea suferinţa cu răbdare.
De pe patul suferinţei Teofan a scris o lungă epistolă împăratului rău-credincios, arătându-i greaua rătăcire în care se află.
Primind-o, împăratul s-a mâniat peste fire şi a trimis pe un cumplit dregător la Sigriania să ardă lăcaşul mănăstirii sfântului Teofan, iar pe ucenici să-i bată şi să-i gonească de pe locurile acelea.
Pe alt slujitor aspru şi rău 1-a trimis în închisoarea în care zăcea greu bolnav sfântul Teofan, cu poruncă să-1 bată fără milă.
După ce astfel 1-a chinuit, 1-a surghiunit în depărtatul ostrov al Samotraciei.
Cînd a ajuns la acel ostrov, sfântul a văzut cu ochiul său duhovnicesc că acolo îi va fi sfârşitul.
Şi aşa a fost. Peste câteva zile, sfântul s-a mutat la ceruri, în corturile drepţilor lui Dumnezeu.
Iar Dumnezeu a preamărit pe sfântul Său şl după moarte, dând moaştelor sale putere de tămăduire.
După moartea crudului împărat Leon, ucenicii cei goniţi s-au întors la mănăstirea arsă şi, ridicând-o din nou, au adus acolo şi sfintele ciolane ale lui Teofan, îngropându-le cu cinste.
Şi multe minuni şi tămăduiri au făcut ele, întru slava lui Dumnezeu, căruia se cuvine închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I