Pătimirea Sfântului sfinţit Mucenic Teodot, episcopul Cirnei.

În insula Ciprului este o cetate ce se numeşte Cirene. Într-acea cetate a fost episcop sfântul sfinţitul mucenic Teodot, fiind de neam din Galatia, născut din părinţi creştini şi crescut în învăţătura cărţii. El, din tinereţe deprinzându-se cu înţelepciune şi fapte bune, a mers în insula Ciprului, unde învăţa pe elini să lase rătăcirea şi înşelăciunea idolească, şi să creadă în Hristos, adevăratul Dumnezeu. Apoi pe mulţi întorcându-i, prin propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu, de la necurăţia păgînească, i-a povăţuit la calea mântuirii. Pentru aceea a fost ales episcop în cetatea Cirenei a Ciprului.
Atunci era prigonire mare înpotriva creştinilor, împărăţind păgînul Liciniu (308-324), iar în Cipru era ighemon Savin. Dorind sfântul să fie muncit pentru Hristos, se certa cu îndrăzneală cu elinii, mustrând rătăcirea lor şi propovăduind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Auzind despre aceea, ighemonul Savin a poruncit să-l prindă spre mucenicie. Înştiinţîndu-se arhiereul lui Dumnezeu de porunca ighemonului, n-a aşteptat să vină după dînsul. Ci îndată sculându-se, s-a dus singur la ighemon şi, stînd înaintea lui, i-a zis: „Iată cel pe care îl cauţi, eu sînt! Nu m-am ascuns de tine, nici nu sînt adus cu sila, ci de voia mea am venit. Căci adevărul, pe care nu se cade a-l ascunde, trebuie a-l arăta, adică pe Hristos, Dumnezeul meu, să-L propovăduiesc; iar necurăţia şi neputinţa păgînătăţii voastre s-o vădesc.
Dar nu este trebuinţă de multă arătare a neputinţei voastre, căci singură aceea vă arată a fi neputincioşi, căci sînteţi mai fricoşi decât broaştele, de vreme ce pentru un creştin s-a tulburat toată cetatea şi oastea păgînilor. Pentru că se tem diavolii de un om care este rob al lui Hristos şi se sîrguiesc ca nu cumva, scăpând din mîinile voastre ale muncitorilor, să ridice asupra lor mai mare război şi să biruiască neputinţa lor, biruind prin cuvinte pe cei ce le slujesc lor, avînd nădejdea cea deşartă spre dînşii”.
Ighemonul, nesuferind o mustrare ca aceasta, a poruncit îndată să bată fără de milă pe Sfântul cu vine crude. Şi, fiind bătut multă vreme, grăia cuvîntul lui David: Pe spatele meu au lucrat păcătoşii, îndelungat-au fărădelegea lor. Încetînd slugile a-l bate pe mucenic, a zis către dînsul ighemonul: „Vezi ce ţi-a folosit ţie multa grăire şi îndrăzneala ta?” Răspuns-a sfântul: „De ai fi avut ochii tăi cei sufleteşti luminaţi, ţi-aş fi arătat ce mi-a folosit bărbăţia mea, pe care tu o numeşti îndrăzneală; ci de vreme ce eşti orb, pentru aceea nu poţi să-mi vezi bunătăţile ce-mi stau înainte; măcar dintr-aceasta să înţelegi, cum că eu căutînd cu sufletească privire la cereştile răsplătiri, cele gătite mucenicilor lui Hristos, sînt nemişcat în rănile cele luate de mine şi nu simt mucenicia; căci sufleteasca veselie cea întru Dumnezeul meu, biruieşte toate dure-rile trupeşti”.
Savin ighemonul a zis: „Te mândreşti, Teodote, ca să înşeli pe cei ce te aud, dar pe mine nu poţi să mă înşeli cu cuvintele tale. Căci până într-atîta voi munci trupul tău, până ce vei mărturisi stăpânirea zeilor noştri”. A grăit sfântul: „Precum voieşti, ispiteşte-mă cu muncile; adună-ţi toată puternica ta meşteşugire spre trupul meu şi te înştiinţează de puterea ostaşului lui Hristos şi vei vedea cine va fi mai tare: cei ce mă muncesc pe mine, ori eu care port în mine pe Hristos?”
Ighemonul a zis: „Au nu ştii, cum că din poruncile împărăteşti am stăpânire asupra trupului tău, ca să-l sfărîm cu rănile şi să-ţi pierd tăria ta până în sfârşit?” A răspuns sfântul: „Unuia Dumnezeu, Acestuia Îi slujesc, Care m-a făcut mult mai presus decât împăraţii şi mult mai puternic decât boierii. Pentru aceea acum ca şi cu un rob grăiesc cu tine şi decât orice rob mult mai necinstit te socotesc pe tine şi nu ţin seamă de toate muncile, cu ajutorul Dumnezeului meu, care ne-a învăţat să socotim toată dragostea lumească ca pe nişte paie, pleavă şi gunoi. Deci, să nu socoteşti că mă vei înfricoşa cu mândria şi cu groaznicele tale îngroziri. Te lauzi cum că ai putere peste trupul meu. Dar o stăpânire ca aceea au şi tîlharii care trăiesc în pustietăţi. Căci, când prind pe cineva în cale, îl muncesc precum voiesc. Şi tu acum te socoteşti a fi puternic, nădăjduind în sabia ta cea fărădelege. Pentru că stăpânirea cea legiuită schimbînd-o în tiranie, pe desfrânaţi şi pe ucigaşii de oameni îi ierţi, iar munca cea vrednică a lor o aduci asupra bărbaţilor celor nevinovaţi şi dreptcredincioşi”.
Atunci, mâniindu-se ighemonul foarte tare, a poruncit să-l spânzure pe mucenic pe lemnul cel de muncă şi cu unelte ascuţite să-i strujească coastele lui. Iar pătimitorul lui Hristos, fiind strujit şi răbdînd dureri, se ruga lui Dumnezeu, grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, Făcătorul a toată făptura cea văzută şi nevăzută, cel ce ai prădat moartea, cel ce ai stricat iadul, cel ce pe Cruce ai omorât începătoriile şi puterile întunericului, care ai vădit pe domnul veacului acestuia şi ai dăruit de sus putere sfinţilor Tăi apostoli şi fără de ispită i-ai păzit pe dînşii; Cel ce ai dat oarecând tînărului David biruinţă asupra uriaşului Goliat şi ai schimbat văpaia în cuptorul Babilonului, ca să nu vatăme trupurile sfinţilor Tăi tineri, răcorindu-i cu rouă; Tu şi pe mine mă întăreşte în muncile acestea, căci ştii neputinţa omenească. Slabă este tăria noastră, şi se ofileşte ca o floare în puţină vreme. Pentru slava numelui Tău, Doamne, dă putere neputinţei mele şi risipeşte puterea celor ce se scoală asupra turmei Tale celei sfinte, ca să înţeleagă tot pământul că Tu eşti Dumnezeu preaînalt, Care dai tărie şi putere celor ce nădăjduiesc spre Tine”.
Astfel rugîndu-se sfântul, suliţele ascuţite atîta îi strujiseră trupul, încât i se vedeau oasele goale. După aceea a poruncit ighemonul ca, luîndu-l de pe lemnul cel de muncă, să-l ducă în temniţă.
Deci sfântul, fiind dus spre temniţă, striga prin toată cetatea, grăind: „Cei ce mă vedeţi într-acest chip pătimind, să înţelegeţi că nu fără de nădejde pătimesc; căci pentru durerile muceniceşti am răsplătire de la Hristos Dumnezeu, spre care eu nădăjduiesc. Că dacă un împărat pământesc vremelnic cinsteşte pe ostaşii săi, cei ce pentru dînsul cu bărbăţie şi cu vitejie se oştesc şi îşi varsă sîngele lor şi le dă vrednice daruri, iar celor ce mor la război, le pome-neşte numele cu zugrăveli, cu cât mai mult veşnicul Împărat dăruieşte cinste nevoitorilor Săi şi în viaţa cea de acum şi la Înviere, când îi va arăta părtaşi ai Împărăţiei Sale. Stau mărturie cinstitele moaşte ale sfinţilor mucenici care mai înainte s-au nevoit, şi care se cinstesc cu cucernicie de toţi credincioşii mai mult decât toate cele de pe pământ, lucruri cinstite şi bogăţii. Iar prin cinstirea lor se închipuieşte cinstea şi slava care în cer li se dă de la Dumnezeu şi de la îngerii Lui sufletelor mucenicilor”.
Acestea şi mai multe grăindu-le sfântul, mergea după dînsul tot poporul până la temniţă, în care a petrecut sfântul cinci zile; după aceea a fost adus iarăşi la întrebare înaintea ighemonului. Şi a zis ighemonul către mucenic: „Eu socotesc că nu-ţi este de trebuinţă mai multă pedeapsă, să te înţelepţeşti; destul îţi este munca cea dintîi, cred că te vei apropia acum spre cinstea zeilor noştri, amintindu-ţi de pătimirile cele dintîi; iar dacă vei petrece încă în nesupunere, apoi mă vei sili ca să aduc asupra ta şi mai grele munci. Drept aceea, ascultă-mă, şi te izbăveşte însuţi de muncile ce vor să-ţi vină”.
Sfântul Teodot a zis: „Nu cunoşti, de trei ori ticăloase, că chiar de s-ar fi strivit trupul meu de munci şi coastele mele ar fi sîngerat de răni, totuşi cu vitejie sînt gata şi acum a suferi de la tine toate cele ce se vor aduce asupra mea, până ce voi sfârşi nevoinţa alergării mele, ca să primesc cununa dreptăţii care îmi este pusă înainte de Domnul meu, Iisus Hristos”.
A zis ighemonul: „Nu pomeni aici pe cel răstignit, căci defaimi locul acesta de judecată”. Răspuns-a sfântul Teodot: „Nebunule şi plinule de toată necurăţia, tu, pomenind pe acei necuraţi zei ai tăi, oare nu socoteşti că defaimi locul acesta? Iar eu, deoarece pomenesc pe cel întru tot curat, ca Stăpân al meu, pe Iisus Hristos, Împăratul şi Domnul, tu cu greutate Îl asculţi şi huleşti, ca şi cum s-ar fi prihănit locul tău cel de judecată prin pomenirea numelui lui Hristos. Iată, se chinuieşte cugetul tău, numai la numirea preacurat numelui Său.
Dar şi diavolii care se cinstesc de voi aceasta o pătimeau, nesuferind muncile ce li se făceau prin vederea lui Hristos şi strigau: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse Nazarinene? Ce ai venit mai înainte de vreme să ne munceşti pe noi? Nu este lucru de mirare, că nici tu nu suferi a auzi numele lui Hristos, deoarece eşti rudă a diavolilor de la strămoşii tăi, slujindu-le acelora şi urmându-le”.
Savin ighemonul a zis: „Eu am socotit că tu vei fi mai blând după muncile cele dintîi şi că mă vei asculta pe mine, cel ce te chem pe tine spre mântuire; dar tu mai rău te-ai făcut. Ci, de-oarece rămîi neschimbat certîndu-te cu noi şi amăgindu-ţi inima ta, ca şi cum ai răbda pentru Hristos, iată o muncă nouă voi aduce asupra ta şi te voi birui şi-ţi voi arăta că nimic nu-ţi sporeşte nădejdea ta spre Hristos. Că nu-ţi va ajuta ţie înşelătorul Acela, spre care, nădăjduind, te semeţeşti la munci”.
Iar sfântul mucenic a zis: „De aş fi răbdat aceasta pentru un om, apoi mai ticălos aş fi fost decât voi, cei fără de Dumnezeu şi nici o nădejde bună nu aş fi avut de viaţa ce va să fie. Dar până în sfârşit nu aş fi suferit atît de mare muncă, dacă nu aş fi privit spre cereasca Împărăţie, în care mai multă plată voi primi de la Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci, pentru ce oare să nu rabd mai mari munci, cu ajutorul lui Hristos pentru veşnicele bunătăţi cele făgăduite? Vezi în mine ajutorul lui Hristos şi te încredinţează, cum că nădăjduiesc spre El. Pentru că, acoperindu-mă cu dumnezeiasca Lui mână, nu mă tem de muncile tale şi nimic nu pătimesc cu greutate. Şi, deşi trupul de ţărână pătimeşte, gîndul cel întărit în Dumnezeu rămâne neschimbat”.
Atunci ighemonul Savin a poruncit ca să se aducă un pat de fier şi să-l întindă peste el pe sfântul şi să se aprindă sub dînsul foc şi să pună dedesubt vreascuri şi paie. Iar după ce pătimitorul a răbdat şi această muncă, s-a minunat ighemonul şi a zis: „De unde se află la voi creştinii atîta nemilostivire? Pe cine puteţi a milui, voi cei ce singuri nu voiţi a vă milui pe voi? Sau către cine veţi fi înduraţi, neîndurându-vă de voi înşivă?” Sfântul Teodot a zis: „Obiceiul iubirii de oameni nu-l ştii şi pentru milă grăieşti? Atunci îţi voi mulţumi ţie, când mă vei schimba pe mine din vremelnica viaţă şi mă vei elibera la cereasca Împărăţie. Dar voieşti a mă înălţa pe mine, căci, mai mult muncindu-mă, şi mai multă răsplătire îmi mijloceşti. Deci, dacă îţi este milă de mine, eliberează-mă prin felurite munci din această vremelnică viaţă. Adaugă-mi şi mai mari munci, ca acolo să mi se adauge cununa dreptăţii. Munceşte-mă până la moarte, ca desăvârşit nevoitor să mă duc la făcătorul meu de nevoinţă, Hristos, ca toate sfintele îngereşti cete să mă primească, bucurându-se şi veselindu-se”.
Ighemonul a zis: „Eu te voi face desăvârşit nevoitor, căci voi afla alte munci mai cumplite contra ta”. Iar mucenicul lui Hristos a zis: „De ai fi ştiut bunătatea Dumnezeului meu, spre care nădăjduiesc, cum că, pentru muncile acestea de puţină vreme, mă voi învrednici vieţii celei veşnice, tu însuţi ai fi voit să pătimeşti pentru El, precum pătimesc şi eu. Dar, de vreme ce au împietrit inimile voastre diavolii, cei ce se cinstesc de voi, şi nimic, după viaţa aceasta, nu nădăjduiţi, de aceea aţi căzut în înşelăciunea lumii acesteia, mai înainte cinstind cele vremelnice şi trecătoare, mai mult decât cele veşnice”.
Acestea auzindu-le, ighemonul s-a înspăimântat şi a zis: „Îmi spuneau unii de tine, cum că eşti simplu, dar eu te văd a fi priceput mare”. Iar sfântul Teodot a răspuns: „Hristos grăind prin mine, care ritori pot să-mi stea împotrivă? Deci să ştii cum că bine ai auzit de la cei ce ţi-au spus despre mine că sînt nepriceput. Adevărat au zis. Însă darul Hristosului meu nevoindu-se împreună cu mine, precum mă învaţă a grăi, aşa şi muncile mă învaţă a răbda, uşurându-mi durerile în rănile ce le primesc”.
Ighemonul a zis: „Nu te voi cruţa, Teodote”. Răspuns-a sfântul: „Fă ce voieşti, că sînt gata la aceasta”. Atunci ighemonul Savin a poruncit să-i bată piroane în picioarele lui şi să fie prigonit de ostaşi. Bătîndu-i piroane în picioare, el, ridicându-şi mîinile sale la cer, grăia: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că pe mine nevrednicul m-ai învrednicit a fi părtaş patimilor Tale! De unde mi s-a adăugat mie, lepădatului, atît dar, căci iată acum la cer m-am suit? Mulţumesc Ţie, Mîntuitorul meu, că m-ai izbăvit de cei ce-mi prigonesc sufletul. Slăvească-se numele Tău, Stăpâne Hristoase, în trupul meu, că Tu îmi eşti viaţă, Fiule al lui Dumnezeu, şi a muri pentru Tine, dobîndă îmi este. Încredinţez Ţie pe cei ce pătimesc pentru numele Tău; fii lor ajutător. Potoleşte viforul acesta şi risipeşte pe cei ce se scoală asupra bisericii Tale celei sfinte, ca în pace să Te laude pe Tine poporul Tău, în veci”.
După aceea a grăit către creştinii cei ce îi stăteau de faţă: „A mea nevoinţă, fraţilor, acum se sfârşeşte şi cununa îmi este aproape. Iată plata dreptăţii mele pe care mi-o va dărui mie Iisus Hristos. El S-a răstignit pentru mine, iar eu trupul mi l-am dat la răni pentru Dânsul! El a murit pentru mine, ca să mă izbăvească din stricăciune, iar eu mor pentru Dânsul, ca să mă învrednicesc Împărăţiei Lui! O, cât este de mare darul lui Hristos! că pentru pătimirea cea de puţin timp pentru El, veşnice şi negrăite bunătăţi răsplăteşte, mai mult decât măsura cea vrednică. Nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava ce are să se arate întru noi”. Şi aşa, cu piroanele în picioare, alerga sfântul, fiind izgonit de ostaşi pe drum.
Mulţi din poporul elinesc, văzând o răbdare ca a lui şi cuvintele cele ca mierea curgătoare ascultîndu-le, au crezut în Hristos şi îşi băteau joc de necuraţii idoli, iar pe tiran îl ocărau şi numele lui Hristos îl preamăreau. Aflând de aceasta ighemonul Savin, a poruncit ca iarăşi să-l arunce pe sfântul Teodot în temniţă; căci zicea el: „Să nu se înşele poporul cu fermecătoarele lui învăţături”. Deci, se sfătuia cu sfetnicii săi, cu ce moarte să piardă pe mucenic.
Trecând multe zile, au început a i se înmulţi rănile şi toţi binecredincioşii creştini venind cu mahrame curate, i le ştergeau. După aceasta marele Constantin, biruind pe Maxenţiu cu puterea Crucii şi dăruind libertate tuturor creştinilor, a venit poruncă de la dînsul să înceteze prigonirea şi cei ţinuţi în legături pentru Hristos să fie liberi.
Auzind de aceasta sfântul Teodot s-a mâhnit foarte tare căci dorea să moară în munci pentru Hristos. Deci, fiind eliberat, s-a dus la cetatea sa, Chirina, şi, petrecând după pătimire doi ani pe scaunul său, a adormit întru Domnul. Şi a luat îndoită cunună, a arhieriei şi a muceniciei, din mâna Domnului nostru Iisus Hristos, care încununează pe nevoitorii Săi cu slavă veşnică. Căruia şi noi de ne-am învrednici, cu rugăciunile sfântului sfinţitului mucenic Teodot şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu sfântul Duh, în veci. Amin.

Întru această zi facem pomenim şi pe sfinţii patru sute patruzeci de Mucenici.

Aceştia au pătimit în Italia de la longobarzi. Despre ei scrie sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei, în cartea III, cap. 27 şi 28, zicând: Mai înainte de aceşti cincisprezece ani, precum mărturisesc cei ce au fost atunci, pe patruzeci de lucrători de pământ robindu-i longobarzii, care năvăliseră asupra stăpânirii Romei, îi sileau să mănânce cu dînşii din cărnurile cele jertfite idolilor. Dar ei n-au voit a se atinge de mâncărurile cele necurate, măcar că vedeau pedeapsa cea cu moartea, pentru că au iubit veşnica viaţă mai mult decât pe cea vremelnică. Şi, pentru că stăteau cu credinţă în a lor mărturisire, toţi au fost junghiaţi.

Deci toţi s-au făcut mucenici pentru Hristos, ca să nu mâhnească pe Ziditorul lor cu gustarea din cele jertfite idolilor, primind mai bine să-şi sfârşească viaţa prin sabie.

În acea vreme şi pe alţii, ca la patru sute de suflete, i-au prins longobarzii. Aceştia au adus spre jertfă diavolului un cap de capră, după obiceiul lor şi, jucând împrejur, cântau cântece urâte. Apoi, plecându-şi grumazii, se închinau şi se rugau acelui cap de capră, şi sileau pe robiţii lor să facă la fel ca dînşii.

Atunci toată mulţimea celor robiţi şi-au ales mai bine, prin moarte vremelnică, să cîştige viaţa cea fără de moarte, decât să asculte porunca lor şi, închinându-se împreună cu dînşii diavoleştei jertfe, să trăiască viaţă nelegiută. Căci grumazul pe care îl închinau totdeauna Ziditorului lor, n-au voit să-l plece zidirii. Pentru aceasta, prinzându-i vrăjmaşii şi aprinzându-se cu mare iuţime, pe toţi i-au ucis cu săbiile, deoarece n-au putut să-i aibă părtaşi înşelăciunilor lor.

NOTĂ. — Într-această zi mai facem pomenirea sfintului mucenic Troadie, copilul din Neocesaria, pe care l-a vazut pătimind cu proorocească vedere sfântul Grigorie al Neocesariei, ascunzându-se de prigonire într-un ore-care munte din pustie, pentru că odată săvârşindu-şi obişinuitele sale rugăciuni către Dumnezeu, se făcu minune, şi tulburându-se foarte, a stat nemişcat şi tăcut multă vreme, ca şi cum ar fi căutat la o vedenie. Iar după vreme destulă, s-a luminat la faţă, şi umplându-se de bucurie, a început a mulţumi lui Dumnezeu cu mare glas, şi a cânta cântare de prăznuire grăind: «Bine este cuvîntat Domnul care nu ne-a dat spre vînarea dinţilor lor».

Şi l-a întrebat diaconul: «Care este motivul părinte despre schimbarea aceasta a ta, că acum eşti tulburat şi apoi vesel?» Sfântul răspunse : «Am văzut fiule o vedenie minunată, un copil mic-lup-ţinându-se cu un diavol mare şi biruindu-l, l-a trântit la pământ»; Diaconul n-a înţeles cele grăite şi a zis sfântul iarăşi: era un oare-care copil creştin cu numele Troadie, care fiind adus la judecată înaintea tiranului, dupe multe munci grele a fost ucis pentru Hristos şi s-a dus la ceruri dănţuind. Deci mai întîi mă tulburam căci mă temeam să nu-l biruiască muncile şi să se lepede de Hristos, dar acum văzându-l că-şi săvârşeşte nevoinţa muceniciei şi se duce la cer,mă bucur. Diaconul auzind acestea se minuna cum sfântul vede cele se fac de departe ca şi cum ar fi aprope.

În această zi mai facem pomenirea sfinţilor mucenici patru sute patruzeci, care au pătimit în Italia de la Longobarzi, pentru care sfântul Grigorie Dialogul, papa al Romei, în cartea III, cap. 27 şi 28, scrie, grăind: Mai inainte de aceşti cincisprezece ani, precum mărturisesc cei ce au fost atunci, că pe patruzeci de lucrători de pământ, robindu-i Longobarzii care năvălise asupra stăpânirii Romei, îi silea să mănânce cu dînşii din cărnurile cele jertfite idolilor. Iar ei n-au voit nici a se atinge de mâncările cele necurate măcar că vedeau certarea cea de moarte, pentru că au iubit veşnica viaţă mai mult decât pe cea vremelnică şi stau cu cre-dinţă în a lor mărturisire, apoi au fost junghiaţi. Deci toţi aceia s-au făcut mucenici, în adevăr, care ca să nu mâhnească pe Ziditorul lor cu gustarea din mâncările cele jertfite idolilor, şi-au ales mai bine să-şi sfârşească viaţa prin sabie. Intru aceea vreme, pe alţii ca la patru sute de suflete,i-au prins Longobarzii şi când au adus spre jertfă diavolului un cap de capră dupe obiceiul lor şi umblând împrejur, cântau cântece urâte, apoi plecându-şi grumazii se închinau şi se rugau acelui cap de capră şi sileau pe robiţii lor să facă la fel cu dînşii. Atunci toată mulţimea celor robiţi şi-au ales mai bine prin moarte vremelnică să cîştige viaţă fără de moarte, decât să asculte porunca lor şi închinându-se împreună cu dînşiî diavoleştii jertfe, să trăiască viaţă nelegiuită. Căci grumazul pe care îl închinau totdeauna Ziditorului lor, n-au voit să-l plece zidirii. Pentru acesta prinzându-i vrăjmaşii, şi pornindu-se cu mare iuţime, pe toţi i-au ucis cu săbiile, de orece n-au putut să-i aibă părtaşi înşelăciunilor lor.

În această zi mai pomenim pe sfînta fecioră Etalia, care a îost ucisă în Sicilia cu sabia, pentru Hristos, de către fratele său Sirmilian şi s-a dus în cămara Mirelui său cel fără de moarte.

Tot într-această zi mai pomenim pe prea cuviosul părintele nostru Agaton, care a murit în schitul pustiei Egiptului şi când era să se săvârşască, a petrecut trei zile, stînd cu ochii în sus nemişcaţi. Iar fraţii care şedeau lângă dînsul, l-au întrebat zicind: «Părinte Agatone, de ce priveşti aşa? Grăit-a lor acela: «Stau înaintea judecăţii lui Hristos». Şi i-au zis lui părinţii: «Au doară şi tu te temi de judecată?» Prea cuviosul Agaton răspunse: «Am petrecut în paza poruncilor Domnului, după puterea mea, dar fiind om, cum să ştiu dacă lucrul meu este plăcut lui Dumnezeu?». Zis-au lui fraţii: «Nu nădăjdueşti spre lucrurile tale cele bune, pe care le-ai făcut plăcând lui Dumnezeu?». Sfântul răspunse: «Nu nădăjduesc, până ce nu voi întîmpina pe însuşi Dumnezeu. Că alta este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor» şi zicând acesta, a murit.

Tot într-această zi mai facem pomenirea celui intru sfinţi a părintelui nostru Arvenie, episcopul Tiferului. Amin.

Viețile Sfinților, martie