Părintele Anin, făcătorul de minuni – 18 martie

Cuviosul Anin se trăgea din părinţi buni, trăitori în Halchedon. Mic la trup ca Zacheu, el a fost un mare vas al Duhului Sfânt.

Era blând şi tăcut de obicei. Când a rămas orfan, la cel de-al cincisprezecelea an al vieţii sale, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah în una din mănăstirile din partea locului. Pe urmă, dorind o viaţă mai curăţită de zgomote şi de deşertăciuni, s-a tras în pustia cea depărtată la marginea ţinutului dinspre Persia. Acolo, aflând pe un pustnic, zis Maium, au petrecut laolaltă o aspră viaţă monahicească, postind şi rugându-se. Şi atât de mult le era postul, că toate cele patruzeci de zile sfinte până la Paşte nimic nu gustau, dar erau veseli la faţă, ca şi cum ar fi ospătat la o masă împărătească.

Unde îşi duceau ei pustnicia nu se afla apă, râul Eufrat fiind departe. Acolo mergea Anin şi aducea apă puţină într-un vas mic, ca astfel să se ostenească cu drumul lung, făcându-l de mai multe ori pe zi.

Într-o zi, pe când se ducea la râu, abia ieşise din peşteră şi îngerul i-a umplut vasul cu apă, iar Anin, alergând la stareţul său Maium i-a povestit aceasta. Stareţul, cunoscând darul lui Dumnezeu, a vrut să-i slujească lui ca ucenic, dându-i stăreţia, dar Anin n-a voit. Atunci Maium a plecat, iar Anin a rămas singur în peştera aceea, ducând aspră şi tăcută viaţă pustnicească.

Şi-aşa de curat îi era duhul, încât Dumnezeu i-a supus lui toate fiarele pustiului aceluia, punându-le să-i slujească.

Asemenea, dar i-a fost dat lui să tămăduiască boalele oamenilor. Aflând despre aceasta, mulţi bolnavi din preajmă veneau la el, iar el îi vindeca de suferinţele ce aveau.

Acuma el avea sub ascultare şi câţiva fraţi, pe care i-a pus să sape o groapă, în care să se adune apă de ploi, fiind acolo mare nevoie de apă.

Venind la el nişte călători însetaţi, a spus ucenicilor să le dea apă din groapa aceea. Ucenicii au răspuns că nu se afla nicio picătură de apă.

Dar sfântul le-a zis:

– Mergeţi şi aduceţi apă, căci bunătatea Domnului e mare.

Când au mers ucenicii acolo, au găsit groapa plină de apă şi au scos de au dat celor însetaţi.

Ca să nu cadă în mândrie pentru asemenea mare minune, Anin, după ce s-a isprăvit apa din fântână, a înce­put a aduce apă, noaptea, de la Eufrat, ostenindu-se pentru fraţii săi şi biruindu-se astfel pe sine.

În altă zi, având călători la el, şi plecând să aducă apă de la râu, i s-au umplut iarăşi vasele cu apă în drum şi, văzând cu toţii minunea, au adus slavă lui Dumnezeu.

Cunoscându-i viaţa şi vrednicia, Patrichie, episcopul Neochesareei, i-a dăruit un catâr, cu care să aducă apă de la râu, dar venind într-o zi la sfântul Anin un om sărac care se plângea că nu are cu ce-şi plăti datoriile, i-a dăruit lui acel catâr, şi el a cărat mai departe singur apa de la râu.

Prin părţile Apamiei se afla un stâlpnic cu viaţă îngerească, zis Pionie. Într-o noapte au venit în mănăstirea aceea nişte tâlhari crezând că vor găsi bogăţii, dar negăsind, l-au lovit pe Pionie cu putere în cap, rănindu-l. După ce-au plecat, Pionie a socotit să se coboare de pe stâlp şi să poarte plângere la judecător.

Aflând prin duh despre aceasta, Anin a mers la leul său îmblânzit şi, dându-i să mănânce bine, i-a zis: „Satură-te, că vei avea drum lung de făcut”. Pe urmă a luat hârtie şi a scris către Pionie aşa: „Am aflat pătimirea ta, cum şi gândul tău de a te pogorî de pe stâlp. Încetează, prea cuvioase, acest gând ca să nu lipseşti de la răsplătirea cea veşnică întru împărăţia cerului.” A legat apoi hârtia de gâtul leului şi, ca şi cum ar fi grăit unui om, i-a poruncit să se ducă la Apamia, la stâlpnicul Pionie.

Alergând cu mare grăbire, leul a ajuns la poarta mănăstirii şi a început a zgîria cu unghiile ca să dea semn că are veste adusă. Portarul, văzându-l, s-a spăimântat şi a mers de-a spus stâlpnicului. Acesta, rugându-se, a poruncit portarului să dea drumul, fără frică, leului. Leul a intrat şi-a scuturat coama sa în faţa stâlpnicului, semn că epistola de la gât e pentru el.”

Citind-o, Pionie s-a minunat şi, dând cale sfatului lui Anin, a rămas pe stâlp, depărtând de la sine gândul de a se mai plânge împotriva asupritorilor săi.

Altădată, o femeie drept-credincioasă fiind bolnavă a mers spre sfântul Anin ca să capete tămăduire. Pe drum a întâmpinat-o un păgân, care, aprinzându-se de poftă pentru ea, a vrut s-o silească să păcătuiască cu el, ameninţând-o cu o suliţă. Femeia, neputându-se trage din mîinile lui, a strigat cu putere: „Sfinte Anine, ajută-mă!” şi de îndată sălbatecul acela a fost cuprins de-un tremur de spaimă şi a dat drumul femeii. Mergând la sfânt, femeia i-a povestit întâmplarea şi a căpătat de la el tămăduirea boalei de care suferea. Nu peste mult, a venit la cuviosul Anin şi acel păgân ce a vrut să întineze cinstea femeii, şi i-a mărturisit păcatele, cerînd să fie îmbrăcat şi el în sfânta haină a Botezului.

Şi aşa multe alte minuni a mai făcut acest prea plăcut lui Dumnezeu, Anin. Pe mulţi a vindecat şi multe a prorocit, văzând cele ce aveau să fie.

El a văzut mai dinainte şi sfârşitul său. Aproape de a pleca la Domnul, Anin a chemat la sine pe fraţii mănăstirii aceleiaşi, arătându-le pe unul din ei, Veronichran, le-a zis că el să fie egumen în locul lui.

După şapte zile, sfântul s-a apropiat de sfârşitul său, văzând deschis înaintea duhului său Ierusalimul cel ceresc.

Mai înainte de a-şi încredinţa duhul, a zis celor de lângă el: „Rugaţi-vă pentru mine, fraţii mei, ca să nu mă ruşinez când voi fi dus la judecătorul cel înfricoşat.”

Pe urmă a zis: „Primeşte, Doamne, duhul meu…” şi îndată s-a mutat la ceruri, în ceata sfinţilor lui Dumnezeu, căruia se cade cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I