Viaţa Cuviosului Părinte Ioan, Înainte-Văzătorul Pustnic din Egipt – 27 martie

În cetatea Licopolis din ţara Egipetului trăia un bărbat cu numele Ioan, tâmplar fiind. Ajungând la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, el s-a lepădat de lume şi vreme de cincisprezece ani a petrecut prin deosebite mănăstiri, ostenind în viaţa cea monahicească. După aceea, s-a tras mai în adâncul pustiei la o mănăstire şi locuia într-o chilie, fără să iasă din ea, iar cele de trebuinţă le primea de la cei care-l slujeau, pe-o fereastră, fără ca el să fie văzut şi nici el nu vedea pe cei de afară. După îndelungă vreme de-o astfel de trăire, a fost învrednicit a primi de la Dumnezeu darul prorociei.
Pentru o vedere-înainte ca aceasta, vestea despre dânsul a străbătut pretutindeni ca despre un bărbat Sfânt. însuşi împăratul Teodosiu îl cinstea ca pe un proroc al lui Dumnezeu.
* * *
Venind la el o căpetenie de oaste care se lupta cu Etiopienii, l-a întrebat dacă îi va birui.
Cuviosul i-a spus toate cele ce vor fi şi i-a poruncit a merge fără temere asupra lor, că i va birui şi de împăraţi va fi cinstit.
Şi întocmai asa s-a petrecut.
De-atunci, aflând despre aceasta şi împăratul, ades îl întreba de va avea sau nu biruinţă asupra vrăjmaşilor, şi Ioan toate i le spunea, văzând înainte.

* * *
Asemeni şi celor din Licopolis care veneau la el, le spunea cele ce în taină aveau să fie, precum şi ceea ce fiecare ţinea ascuns în sine.
El tămăduia boalele prin darea de untdelemn Sfânt.
Odată, femeia unui mare dregător pierzându-şi vederea, a rugat pe bărbatul ei să o ducă la cuviosul Ioan.
Cum cuviosul nu primea niciodată femei, i-a trimis ei untdelemn sfânt, ca ea, de trei ori pe zi, să-şi ungă ochii.
A treia zi, femeia a văzut şi dădea mulţumire Domnului pentru o învrednicire ca aceasta.
Venind într-o zi la el Paladie, i-a cerut să se roage pentru el.
Atunci cuviosul Ioan, atingându-l uşor pe obrazul stâng, i-a grăit:
-Multe nevoi te aşteaptă şi multe lupte cu cugetul tău dai, dar pe toate le vei birui şi vei fi episcop.
Paladie i-a răspuns:
— Şi acum Sunt episcop… Cuviosul, citindu-i în duh, i-a zis:
— Ştiu ce gândeşti…
Iar Paladie a grăit:
— Sunt episcop peste buţile cu vin bun şi peste mâncările cele alese…
Cuviosul, zîmbind, i-a răspuns:
— Încetează de a rîde, pentru că episcop ai să fii, şi multe osteneli şi nevoi vei suferi, dar vei birui în Domnul…
Şi aşa a fost. Chiar nevrând şi nesimţindu-se vrednic întru aceasta, Paladie a ajuns episcop.
* * *
A fost un oarecare monah care trăia pustniceşte într-o peşteră, care se ruga neîncetat şi sporea în fapte bune. Văzându-şi viaţa curată şi cinstită, a început a se înălţa în sine cu părerea, socotindu-se îmbunătăţit şi sfîht, nădăj¬duind că nu va aluneca niciodată.
Dar, cu voinţa lui Dumnezeu, a venit ispititorul la dânsul într-o nălucire femeiască prea frumoasă, târziu, noaptea, ca şi cum s-ar fi rătăcit prin pustiu. Căzând la picioarele monahului, l-a rugat s-o primească să se odihnească în peşteră. Făcându-i-se milă, a primit-o. Pe urmă a stat de vorbă cu ea dar, auzindu-i glasul, s-a aprins de poftă pentru trupul ei. Şi s-au învoit a păcătui. Dar deodată, femeia aceea, chiuind cu glas, s-a stins ca o umbră din mâinile lui si s-a făcut nevăzută. S-a auzit atunci de îndată în văzduh glas amestecat de diavoli, care râdeau şi-şi băteau joc, zicându-i: „Cel ce se înalţă, se va smeri. Iată că tu te-ai înălţat până la ceruri şi acum ai căzut până în iad.”
Acel monah, văzându-se astfel batjocorit, a căzut în deznădejde şi, lăsându-şi chilia şi pustia, a ieşit în lume.
A mers aşadar la cuviosul Ioan care, văzându-i amărăciunea, i-a zis lui:
— Ia aminte şi nu te lăsa. Acestea toate au fost pentru a te învăţa să nu te trufeşti, ci numai să crezi că mare este ajutorul Domnului, fără de care pulbere netrebnică suntem…
Şi dându-i multă întărire, l-a trimis pe el din nou în pustie. Şi-atunci monahul acela nu s-a mai crezut îmbunătăţit şi Sfânt.

* * *
Celor ce veneau la sfântul Ioan şi-l întrebau despre mântuire prin smerenie, el le povestea aşa:
„ A fost în cetate un tânăr care a făcut multe răutăţi şi grele păcate. Pe urmă, de frica lui Dumnezeu, şi-a venit în simţire şi în umilinţă şi a mers la nişte morminte şi a căzut cu raţa la pământ, neîndrăznind să cheme pe Dumnezeu, socotindu-se că nu mai e vrednic să trăiască. Şi s-a închis în acel mormânt şi petrecea acolo în tânguiri şi în rugăciuni. Dar diavolii nu l-au lăsat şi au venit să-l ispitească. Dar oricum l-ar fi ispitit, el nu se lăsa biruit, căci era smerit. Pe urmă, s-a făcut monah şi a început a trăi în mari nevoinţe, petrecând zilele şi nopţile în vegheri şi rugăciuni. A mers apoi în pustie, lepădându-se de cele lumeşti şi având drept hrană o pîine curată, pe care o mână nevăzută i-o aducea în fiecare zi în peşteră. Crezându-se însă neînstare de a cădea, a fost ispitit a se crede mai mare decât alţii şi că are de la Dumnezeu mai mare dăruire. Socotindu-se astfel, nu după multă vreme s-a născut într-însul puţină trândăvie, apoi fu cuprins de lenevie. Şi fiind cuprins de lenevie, a început a gândi lucruri necuviincioase. După obişnuitele rugăciuni, intrând în peşteră, a găsit pîinea trimisă de Dumnezeu, dar acuma nu mai era aşa de curată ca mai înainte, ci murdară pe ici, pe colo. în Ioc să vadă în aceasta semn de la Dumnezeu, el a stat mai departe în dulceaţa înşelătoare a gândurilor ce-i veneau din lenevie, iar când a intrat iarăşi în peşteră, a aflat pîinea, dar era necurată peste tot. Şi nici atunci monahul n-a înţeles, ci mintea şi-a înmulţit-o cu gândurile cele necurate şi atât era de tulburat de desfrânata poftă, că i se părea în mintea lui că este împreună cu o femeie şi că săvârşeşte păcatul cu ea. După ce a înserat şi a mers în peşteră, a aflat pîinea ca şi cum ar fi fost mâncată de şoareci. Atunci a suspinat şi a lăcrămat iar când s-a culcat să doarmă, a năvălit asupra lui un nor de gânduri deşarte, care l-a făcut să se scoale şi să iasă din pustie. Şi mergând prin zăduf şi prin praf, a aflat, după rânduiala lui Dumnezeu, în drum, o mănăstire, în care intrând, a fost primit cu dragoste de fraţi. După ce i-au dat să mănânce, fraţii l-au rugat să le spună cuvânt de mântuire, cum vor putea scăpa de cursele diavolului şi cum vor putea birui gândurile cele necurate. Şi el i-a învăţat pe dânşii că mai osebit prin smerenie vor putea birui puterea cea întunecată. Iar când a stătut deoparte, singur, odihnindu-se, îşi zicea:
„Pe alţii îi povăţuiesc la calea mântuirii iar eu, singur mă păgubesc şi merg la pierzare.” Atunci, monahul acela a plecat, fugind, la locul lui din pustie şi de-atunci s-a îndreptat el. Şi s-a închis în peşteră şi s-a rugat şi a plâns şi până n-a primit încredinţarea de la înger că i s-a primit pocăinţa, el nu s-a sculat de jos din tânguire şi din rugăciune.”
Şi sfârşind povestirea, cuviosul Ioan zicea: — Smeriţi să fiţi, o, fiilor, în cele mici şi în cele mari lucruri, pentru că aceasta este cea dinţii mare poruncă a Mântuitorului care a zis: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor”, pentru că sărac cu duhul aceasta însemnează: a fi smerit. Iar de veţi avea smerenia, toate uneltirile diavoleşti le veţi înfrânge.
Cu nişte povestiri şi învăţături ca acestea şi cu o viaţă asemeni îngerilor, cuviosul Ioan pe mulţi a sfătuit şi a îndrumat.
Şi viaţă curată vreme de nouăzeci de ani, asemenea a trăit.
Iar când a văzut mai dinainte plecarea sa, a poruncit ucenicilor ca nimeni să nu mai vină la el, vreme de trei zile.
După trei zile, fraţii mergând la el l-au aflat cu genunchii plecaţi la pământ ca la rugăciune, dar cu sufletul se dusese la Domnul, ca să-i stea înainte, cu cereştile duhuri, la scaunul celui în Treime Dumnezeu, şi Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, căruia se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I