Pomenirea Fericitei Taisia (10 mai)

Unei fecioare creştine, anume Taisia, din părţile Egiptului, murindu-i părinţii, a rămas orfană. Deci, voind să trăiască în feciorie, şi-a împărţit averile sale săracilor şi casa sa a făcut-o primitoare de monahi schiteni. Şi a petrecut multă vreme, primind şi odihnind pe sfinţii părinţi. După un timp, isprăvindu-se averile ei, a început a suferi în sărăcie. După îndemnul diavolului s-au lipit de ea nişte oameni iubitori de păcate, îndărătnicind-o şi abătând-o de la calea lui Dumnezeu. Deci, a început a trăi rău, tăvălindu-se în necurăţia desfrînării. Auzind părinţii schitului de viaţa ei îndă-rătnică s-au mîhnit şi, sfătuindu-se, au chemat pe părintele Ioan Colov şi i-au zis: „Am auzit de acea soră că petrece rău şi cînd putea ea, ne-a arătat multă dragoste prin facere de bine. Deci şi noi să arătăm către dânsa duhovnicească dragoste împrumut şi s-o ajutăm, îngrijindu-ne de mântuirea ei. Osteneşte-te, părinte, şi mergi la dânsa şi, după înţelepciunea cea dăruită ţie de la Dumnezeu, sfătuieşte-o spre pocăinţă şi mântuieşte sufletul ei cel pierdut; iar noi vom face rugăciuni cu postiri, ca să-ţi ajute Domnul”.

Părintele Ioan Colov, ascultând porunca sfinţilor părinţi, s-a dus în cetate la Taisia, rugându-se în sine lui Dumnezeu, Ajutătorul său, Care doreşte mântuirea tuturor. Şi, venind la casa ei, a bătut în poartă, zicînd bătrînei ce păzea: „Spune-i stăpânei tale de mine, că am venit să vorbesc cu dânsa”. Portăriţa a răspuns către dânsul cu mânie: „Voi monahii i-aţi mâncat averile ei de la început”. Grăit-a stareţul către ea: „Spune-i de mine, că are să ia de la mine un mare lucru!” Ducîndu-se portăriţa, a spus Taisiei; iar ea a zis: „Monahii aceia totdeauna umblă pe lângă Marea Roşie şi găsesc mărgăritare, deci, adu-l la mine”. După ce a intrat stareţul în casă la Taisia, a şezut aproape de ea şi, uitându-se la faţa ei, a suspinat cu greu şi, plecînd capul, a început a plânge. Ea a zis către dânsul: „De ce plângi, părinte?”

Iar stareţul a zis: „Văd că pe faţa ta joacă satana! Deci, cum nu voi plânge? Ce lucru nu ţi-a fost ţie plăcut întru Domnul nostru Iisus Hristos, Mirele Cel preacinstit şi fără de moarte, că ai trecut cu vederea cămara Lui şi te-ai lipit de satana şi de toate lucrurile lui cele spurcate?” Auzind ea acestea s-a umilit, pentru că cuvintele stareţului i s-au părut că sânt ca nişte săgeţi de foc, pătrunzîndu-i inima. Şi îndată i s-a făcut urîtă viaţa ei cea spurcată şi singură s-a ocărît şi se ruşina de lucrurile sale cele rele. Şi a zis către stareţ: „O, părinte, oare mai este pocăinţă păcătoşilor?” Zis-a stareţul: „Cu adevărat este! Şi Mântuitorul aşteaptă făgăduinţa ta, vrînd să te primească cu braţe părinteşti, pentru că nu voieşte moartea păcătosului, ci întoarcerea spre viaţă. Iar eu voi fi chezaş pentru tine, că dacă te vei pocăi cu adevărat şi cu toată inima te vei întoarce la Dînsul, El iarăşi te va iubi ca pe o mireasă a Lui şi, curăţindu-te de toate spurcăciunile păcatelor, te va duce în nestricăcioasa Sa cămară cerească, unde se vor bucura de tine toate cetele îngereşti; pentru că ei au bucurie de păcătosul ce se pocăieşte”. Iar Taisia a zis către el: „O, părinte, fie voia Domnului! Ia-mă pe mine de aici şi du-mă unde ştii tu, unde mi-ar fi loc bun pentru pocăinţă”. Zis-a stareţul: „Deci să mergem!” Şi, sculându-se, au ieşit din casă.

Deci, sculându-se, ea a plecat cu stareţul, nerînduind nimic pentru casa sa şi nici n-a poruncit cuiva, ci toate le-a lăsat pentru Dumnezeu. Văzînd părintele Ioan că n-a rînduit nimic pentru casa sa, s-a minunat de acea grabnică schimbare a ei şi de dragostea cea către Dumnezeu şi, mulţumind Domnului, mergea pe

cale. Iar ea de departe urma lui, până ce au ajuns într-o pustie, unde i-a apucat noaptea. Făcînd stareţul pe pământ un căpătâi de nisip, a zis către Taisia: „Odihneşte-te aici şi dormi, acoperindu-te cu darul lui Dumnezeu”. Şi, îngrădind-o cu semnul Sfintei Cruci, s-a depărtat puţin de la ea, pentru a-şi face obişnuitele sale rugăciuni; apoi s-a culcat pe pământ şi a adormit.

Deşteptându-se la miezul nopţii, a văzut o strălucire din cer şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, a văzut o cale prealuminoasă, ajungând până la fecioara ce dormea şi s-a înspăimântat. Uitându-se el spre dânsa, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu înălţînd spre cer pe acea cale sufletul Taisiei. Şi privea spre ea, până ce s-a ascuns acea minunată vedenie de la ochii lui. Sculându-se, s-a dus la dânsa şi, clătinînd-o, a găsit-o moartă. Atunci stareţul s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu; pentru că-l cuprinse frică şi cutremur şi un glas de sus i-a zis: „Pocăinţa ei, cea făcută într-un ceas, a fost mai primită lui Dumnezeu, decît a acelora ce de multă vreme se pocăiesc; iar o căldură ca aceasta către Dumnezeu n-o arată toţi întru inimile lor”. Şi a petrecut stareţul în rugăciune până ce s-a luminat de ziuă şi a îngropat cinstitul trup al fericitei Taisia.

Mergând la schit a spus sfinţilor părinţi toate cele ce se făcuseră. Auzind toţi aceasta, cu mirare au preamărit pe Dumnezeu, mulţumind milostivirii celei mari a lui Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, mai