În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, când ostaşii lui Hristos îşi puneau sufletele pentru Domnul lor şi când tot pământul se roşea cu sângele mucenicilor, atunci un tânăr frumos cu numele Petru, tare la trup şi viteaz cu duhul în sfânta credinţă creştinească, a fost prins în Lampsac, cetatea Elespontului, şi adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. Deci, ighemonul l-a întrebat: „Creştin eşti?” Petru a răspuns: „Sînt creştin cu adevărat”. Ighemonul îi zicea: „Iată, ai înaintea ochilor poruncile nebiruiţilor împăraţi; deci, jertfeşte marii zeiţe Venera”. Tînărul răspunse: „Ighemoane, mă minunez, că voieşti a mă îndemna să mă închin unei femei spurcate şi desfrînate, care a făcut atîtea fapte urîte, încît îmi este ruşine a le pomeni. Oare, voi, nu pedepsiţi pe cei ce îndrăznesc să facă astfel de desfrînări, pe care le-a făcut zeiţa voastră? Dacă voi o numiţi desfrînată, apoi cum să mă închin şi să-i aduc jertfă ei, fiind atît de spurcată şi desfrînată. Mie mi se cade să mă închin lui Dumnezeu Cel viu şi adevărat, împăratul tuturor veacurilor, lui Hristos Domnul meu. Lui să-I aduc jertfă de rugăciune, de umilinţă şi de laudă”.
Ighemonul, auzind acestea, a poruncit să-l întindă pe roată, să-i muncească trupul cu lemne şi cu fiare şi să-i sfărîme oasele. Robul lui Dumnezeu, cu cît era muncit mai mult, cu atît se arăta mai tare şi viteaz în puterea lui Hristos, Care îl întărea. El rîdea de nebunia ighemonului şi, ridicându-şi ochii spre cer, zicea: „Mulţumescu-Ţi, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mi-ai dat atîta tărie şi răbdare! Învredniceşte-mă încă până la sfârşit să biruiesc puterea vrăjmaşului cel păgân”. După aceasta, ighemonul, văzînd că cu muncile nu poate să biruiască pe acel viteaz tânăr creştin – pe Sfântul Petru -, a poruncit să-i taie capul cu sabia.
În acea vreme, un oarecare Dionisie, bărbat creştin, a fost prins şi ţinut legat în temniţă. Ighemonul, voind să se ducă din Lampsac în Troada, care se învecina cu Elespontul, i-au adus doi ostaşi cu numele Andrei şi Pavel, cu credinţa creştini şi de neam din Mesopotamia. Pe aceştia i-au prins păgânii şi împreună cu ei a fost adus şi un oarecare Nicomah, care striga neîncetat şi zicea: „Sînt creştin”.
Ighemonul, văzînd pe Nicomah mărturisind că este creştin, a întrebat pe Andrei şi pe Pavel: „Voi ce ziceţi că sânteţi?” Ei au răspuns: „Şi noi tot creştini sântem”. Ighemonul a zis către Nicomah: „Jerfeşte zeilor, după porunca împăratului!” Nicomah răspunse: „Nu ştii că creştinii nu aduc jertfe idolilor?” Atunci ighemonul a poruncit să-l dezbrace, să-l spânzure la muncire şi să-i chinuiască trupul, strujindu-l cu unghii de fier. Nicomah, fiind muncit astfel, când era aproape de sfârşitul său şi voia să câştige cununa pe care o avea ca şi în mâinile sale, deodată a pierdut-o. Pentru că, schimbîndu-se din mărturisirea cea bună, s-a lepădat de Hristos şi a strigat, zicând: „Eu niciodată n-am fost creştin; deci, sânt gata a jertfi zeilor”. Atunci, îndată a încetat a-l munci şi l-au scos de la muncire. Dar, când ticălosul călcător de lege a adus
jertfă idolilor şi s-a închinat lor, îndată a căzut asupra lui diavolul şi l-a trîntit la pământ. Astfel se îndrăcea, muşcându-şi limba cu dinţii şi curgându-i spume de sânge, până ce cu greu şi-a lepădat ticălosul său suflet!
Pe când se întîmpla aceasta, o creştină oarecare, fecioară de 16 ani, cu numele Cristina, a strigat din popor către cel ce se îndrăcea, zicând: „O, ticălosule şi pierdutule, pentru ce ţi-ai dobîndit munca cea veşnică şi nespusă pentru un scurt timp?”
Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să prindă îndată pe acea fecioară şi s-o aducă la el. Apoi a întrebat-o: „Eşti creştină?” Fecioara răspunse: „Sînt creştină şi plâng pentru pierderea acelui om ticălos, care n-a răbdat muncile cele de puţină vreme, ca astfel să poată câştiga odihna cea veşnică”. Ighemonul a grăit către dânsa: „El, jertfind zeilor, şi-a câştigat acum odihna, pentru ca voi, creştinii, să nu rîdeţi de dânsul. De aceea, Atena şi Venera cea mare au voit de l-au răpit de aici; deci, voiesc ca să aduci şi tu jertfă zeilor acestora, ca să nu fii batjocorită cu ruşine şi arsă de vie în foc”. Sfânta răspunse: „Dumnezeul meu este mai mare decît tine! De aceea, nu mă tem de îngrozirile tale, pentru că nădăjdu-iesc spre Dînsul că mă va apăra şi-mi va da răbdare în toate”.
Atunci ighemonul a poruncit s-o dea la doi tineri desfrînaţi, ca s-o batjocorească şi s-o spurce; iar pe Andrei şi pe Pavel a poruncit să-i arunce în temniţă unde era şi Dionisie. Deci, tinerii cei fără de ruşine, luând pe curata şi sfânta fecioară a lui Dumnezeu, au dus-o cu bucurie la locuinţa lor, voind să-şi săvârşească pofta. Dar, când au dus-o în casa lor, îndată s-a stins în trupurile lor focul cel firesc al desfrînării şi au murit mădularele cele de poftă; şi, astfel silindu-se până la miezul nopţii s-o batjocorească, n-au putut. La miezul nopţii s-a arătat lângă fecioară un tânăr prealuminos şi deodată toată casa s-a umplut de o lumină negrăită.
Tinerii, văzînd acea lumină, de frică au căzut ca morţi şi, abia venindu-şi în simţiri, s-au plecat la picioarele sfintei şi stăruiau să se roage lui Dumnezeu pentru dânşii, ca să nu-i ajungă vreun rău. Ea, ridicându-i, le-a zis: „Nu vă temeţi! Dar să ştiţi că tânărul pe care l-aţi văzut, este sfântul înger, care a fost trimis de Hristos Dumnezeul meu la mine, spre păzirea fecioriei mele, fiind gata ca îndată să omoare pe toţi, care vor îndrăzni a se atinge de mine”. Şi astfel, sfânta fecioară a rămas curată, păzindu-se de Dumnezeu.
A doua zi, tot poporul cetăţii, fiind îndemnat de popii păgâneşti, s-a dus la ighemon şi a cerut să-i dea în mâinile lor pe creştinii cei ţinuţi în temniţă. Ighemonul, scoţînd pe cei legaţi, pe Dionisie, Andrei şi Pavel le-a zis: „Vi se cade să aduceţi jertfă marii zeiţe Atena”. Sfinţii au răspuns: „Nici pe Atena, nici pe oricare alt diavol cinstit de voi nu-l ştim, nici n-am cinstit vreodată pe alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru, Iisus Hristos”. Auzind poporul aceste cuvinte ale sfinţilor mucenici, a zis către ighemon: „Să-i dea pe ei în mâinile lor, că hulesc pe zeii lor. Deci, ighemonul a poruncit mai întâi să-i bată pe mucenici şi după aceea să-i dea poporului.
Poporul, legând cu funii de picioare pe sfinţi, i-a tîrît cu mult zgomot până la cetate, ca acolo să-i omoare cu pietre. Pe când îi ucidea pe sfinţii mucenici, Sfânta fecioară Cristina, înştiinţîndu-se, a alergat la acel loc, strigând, plângând şi căzînd peste sfinţii ce se ucideau, zicea: „Să mor şi eu cu voi pe pământ, ca împreună să vieţuim în cer”. Şi s-a adus la cunoştinţă ighemonului, că fecioara care a fost dată spre batjocură, a fost izbăvită din mâinile des-frînaţilor de un tânăr luminos; deci, scăpând, a căzut pe trupurile creştinilor ce s-au omorît.
Atunci ighemonul a poruncit s-o tragă la o parte şi s-o omoare cu sabia. Astfel, aceşti sfinţi mucenici, luptându-se împreună contra diavolului, a lumii şi a lui Opidim ighemonul, s-au învrednicit a fi biruitori cu ajutorul lui Hristos. Au fost omorîţi atunci: Sfântul Petru cu felurite munci; Sfinţii Dionisie, Andrei şi Pavel, cu pietre; iar Sfânta fecioară Cristina, cu sabia. Acestea s-au făcut în Lampsac, pe vremea împărăţiei lui Deciu.
Sfinţii Mucenici Eraclie, Paulin şi Venedim erau cetăţeni ai Atenei şi acolo au propovăduit cu multă îndrăzneală pe Hristos, îndemnînd pe toţi păgânii să se depărteze de la deşarta slujire de idoli şi să se
boteze în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Pentru aceea i-a prins şi i-a dat stăpânitorului Atenei. Şi, cercetându-i, au mărturisit pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura; iar pe idoli i-au numit pietre nesimţite, lemne şi lucruri făcute de mâini omeneşti. Deci, au fost munciţi cu multe feluri de munci; iar mai pe urmă, fiind aruncaţi într-un cuptor, s-au sfârşit şi au luat cununile cele nestricăcioase de la Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Vieţile Sfinţilor, mai




