Sfântul Sfinţit Mucenic Chiril, Episcopul Gortiniei (9 iulie)

(Nu acela, care se cinsteşte la 6 septembrie şi la 14 iunie, ci altul, mai vechi cu anii)

Sfântul Chiril, a cărui credinţă s-a aflat înaintea lui Dumnezeu ca aurul scos din topitoare, a fost silit spre jertfele idoleşti de către ighemonul Luchie, pe vremea împărăţiei lui Deciu. Acest sfânt s-a arătat a fi bărbat desăvârşit cu înţelegerea, încă de când era prunc, pentru că se deprindea la lucruri bune şi se povăţuia spre plăcerea dumnezeiască. Şi oriunde auzea că locuiesc plăcuţi ai lui Dumnezeu, îşi lăsa părinţii şi se lipea de aceia, ca să poată auzi de la ei cuvântul lui Dumnezeu şi să se întărească în credinţă şi în fapte bune.

Iar după ce a venit în vârstă desăvârşită, a fost pus episcop al cetăţii Gortiniei, din insula Creta. Şi întotdeauna se punea pe sine pildă de viaţă îmbunătăţită, cu cuvântul şi cu lucrul, înaintea turmei sale, ocârmuind vreme de 50 de ani scaunul episcopiei.

Şi întărind bine în credinţa lui Hristos turma cea încredinţată lui şi pe mulţi aducându-i de la închinarea de idoli la adevăratul Dumnezeu, când a ajuns la adânci bătrâneţi, având 84 de ani de la naşterea sa, a fost prins de ighemonul Luchie şi silit să aducă jertfă necuraţilor zei. Insă bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, punându-i lui înainte dumnezeieştile porunci, îi zicea: „Cel ce nu aduce jertfă adevăratului Dumnezeu, ci zeilor celor străini, acela se va pierde”. Zis-a ighemonul: „Ai milă de bătrâneţile tale şi te închină idolilor noştri”. Răspuns-a Sfântul Chirii: „Eu nu sunt bătrân, căci Domnul meu zice: Innoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale…, iar ceea ce mă sfătuieşti tu pe mine şi la ceea ce mă sileşti, nu mi se cade să fac”.

Atunci ighemonul i-a zis: „Te-am văzut că eşti bărbat înţelept şi priceput, deci socoteşte singur despre tine şi cinsteşte zeii noştri, de voieşti ca să te izbăveşti de muncile ce ţi se vor întâmpla”. Răspuns-a Sfântul Chirii: „Cu adevărat priceput şi înţelept mă voi arăta atunci când, ceea ce învăţ pe alţii cu cuvântul, o voi arăta cu lucrul, petrecând nemişcat în credinţă şi nebiruit în munci”. Ighemonul a zis: „Alege-ţi cele de folos bătrâneţilor tale şi fii una cu noi”. Răspuns-a Sfântul Chirii: „Atunci voi afla cele folositoare mie, când mă voi face pildă de bărbăţie şi de răbdare înaintea acestor fii ai mei, ce stau împrejurul meu!”

Astfel vorbind ei mult, Sfântul Chirii, prin dumnezeiasca Scriptură, a astupat gura necredinciosului şi nedreptului judecător, încât nu mai putea să răspundă nici un cuvânt împotrivă. Iar ighemonul, văzând că aproape tot poporul se întoarce prin învăţătura sfântului de la spurcata închinare a idolilor către adevăratul Dumnezeu al creştinilor, a hotărât acestea asupra mucenicului Chirii: „Chirii, nepriceputul şi nebunul pierzător al zeilor noştri, să fie ars de viu”. Iar când Sfântul Chirii, plăcutul lui Dumnezeu, era dus la ardere, el mergea ca la ospăţ, bucurându-se şi cântând lui Dumnezeu cântări de mulţumire. Şi ajungând la locul unde era focul pregătit, îndată ostaşii au aruncat pe Sfântul Mucenic Chirii în mijlocul văpăii. Şi arzând focul şi lemnele prefăcându-se în cenuşă, poporul cel credincios aştepta ca să adune cu cucernicie oasele rămase. Dar iată, au văzut în mijlocul focului pe plăcutul lui Dumnezeu întreg şi nevătămat, stând cu mâinile întinse la cer.

O minune ca aceasta văzând-o închinătorii de idoli, au fost cuprinşi de frică şi de mirare, că nu numai de plăcutul lui Dumnezeu nu s-a atins focul, dar nici de hainele lui. Astfel l-a răcorit Duhul Sfânt în foc, deoarece şi el a scos pe mulţi din focul gheenei, întorcându-i de la închinarea idolească la Dumnezeul Cel adevărat. Şi înştiinţându-se ighemonul că episcopul Chirii, fiind aruncat în foc, a rămas viu şi nevătămat, s-a mirat mult de aceasta şi a poruncit să scoată pe plăcutul lui Dumnezeu din foc şi să-l aducă înaintea sa. Şi văzându-l întreg şi sănătos, s-a spăimântat şi a lăudat pe Dumnezeul creştinilor, Care a făcut această minune, şi a lăsat pe mucenic slobod. Iar credinciosul rob al lui Hristos nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, adeverind că aceia care cred în adevăratul Dumnezeu, vor lua mare plată în împărăţia cerului. Şi astfel pe mulţi i-a povăţuit de la calea pierzării la calea mântuirii. Iar el plângea şi se tânguia cu nemângâiere, căci nu s-a învrednicit a-şi săvârşi pătimirea sa.

Iar poporul ascultându-l cu mare sârguinţă şi dulceaţă, toţi alergau la el cu un suflet şi cu un gând. Iar alţii doreau ca măcar de departe să-l vadă, căci precum din cuvintele lui, aşa şi din vederea feţei lui, aşteptau să-şi câştige rodurile mântuirii. Şi căzând la picioarele lui, ziceau: „Credem în Dumnezeul tău, căci cu adevărat mare este că a putut să te mântuiască pe tine din foc nevătămat”. Iar el veselindu-se cu Duhul întru Domnul, primea pe toţi cei ce alergau la el, ca un părinte iubitor de fii şi îi prefăcea din fii ai întunericului, în fii ai luminii celei neînserate, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Apoi le zicea: „îmbărbătaţi-vă, fiii mei, şi să se întărească inima voastră; fiţi robi credincioşi ai Aceluia în Care aţi crezut şi El în toate vă va fi de ajutor şi vă va da vouă mai mult decât cele ce aşteptaţi să câştigaţi de la Dânsul, căci urechea n-a auzit, ochiul n-a văzut şi la inima omului nu s-au suit, acelea pe care le-a gătit Domnul, celor ce-L iubesc pe El”.

Astfel întărind el pe credincioşi, un oarecare din închinătorii de idoli a spus ighemonului cele ce făcea plăcutul lui Dumnezeu. Iar ighemonul, umplându-se de iuţime şi mânie, i-a zis: „Pentru aceasta m-am milostivit spre el? Pentru ce l-am scos din foc? De ce nu l-am omorât atunci cu sabia mea? Deci acum nu­l voi mai răbda cât de puţin”. Şi a dat a doua oară poruncă de moarte asupra plăcutului lui Dumnezeu: „Pe Chirii cel scos din foc, dreapta judecată nesuferindu-l să fie între cei vii, poruncesc să fie tăiat cu sabia”.

Iar plăcutul lui Dumnezeu auzind de o judecată ca aceasta, s-a umplut de bucurie şi a proslăvit pe Hristos Dumnezeu că l-a învrednicit să fie părtaş patimilor Lui. Deci şi-a plecat cu veselie capul sub sabie şi, fiind lovit în grumaji, şi-a dat sufletul său Domnului, în nouă zile ale lunii iulie, Deciu stăpânind peste păgâni şi Luchie fiind ighemon în Gortinia, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie