Sfântul Sfinţit Mucenic Apolinarie, Episcopul Ravenei (23 iulie)

În zilele Cezarului Claudie, Sfântul Apostol Petru a mers din Antiohia la Roma, cu mulţi creştini. El, intrând într-o adunare jidovească, le-a spus că este iudeu; apoi a început să le propovăduiască pe Iisus Hristos, arătându-le din cărţile prooroceşti, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi că a venit să mântuiască neamul omenesc. Sfântul Petru le-a mai povestit lor toate minunile lui Hristos pe care le-a făcut în Israil. Propovăduind el toate acestea în toate zilele, mulţi dintre iudei au crezut în Hristos. Dar nu numai din iudei, ci şi din romani, mulţi, auzind propovăduirea Apos-tolului, primeau cu bucurie cuvîntul lui, zicând: „Dumnezeu a cercetat neamul omenesc, trimiţînd pe Fiul Său spre înnoirea lumii”. Deci, crezînd în Hristos, s-au botezat.
Nu după multă vreme, Sfântul Apostol Petru a zis către ucenicul său, Apolinarie, care venise cu dânsul din Antiohia: „Iată, ai învăţat bine a cunoaşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi te-ai înştiinţat de faptele Lui cele dumnezeieşti; deci, să primeşti sfinţirea Sfântului Duh şi să te duci în cetatea Ravena, ca să propovăduieşti acolo numele lui Iisus Hristos, netemându-te de nimic”. Zicând aceasta, a făcut rugăciune şi, punînd mîinile pe capul lui, l-a făcut episcop al cetăţii Ravena, zicându-i: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi trimită pe îngerul Său, care îţi va găti calea şi îţi va împlini cererile tale”. Apostolul, grăind acestea către Apolinarie, l-a sărutat şi l-a liberat cu pace. Sfântul Apolinarie, apropiindu-se de cetatea Ravena, a intrat în casa unui oarecare ostaş, cu numele Irineu, voind să se odihnească. Şi, făcând vorbă cu dânsul, i-a spus despre dânsul cine este, de unde şi pentru ce a venit în cetatea lor. Apoi i-a spus despre Iisus Hristos şi despre puterea Lui cea dumnezeiască.
Irineu a zis către dânsul: „O, străinule părinte, am un fiu orb şi dacă este vreo putere în propovăduirea ta, fă-l să vadă, că şi eu voi merge în urma Dumnezeului tău, crezînd întru Dînsul”. Sfântul a poruncit să aducă la el pe acel orb. Acela fiind adus înaintea Sfântului Apolinarie, s-au adunat toţi ai casei, voind să vadă ce va face orbului. Sfântul, făcând semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului, a grăit: „Dumnezeule, Care eşti pretutindeni, fă cunoscut pe Fiul Tău în cetatea aceasta, ca să se lumineze nu numai ochii cei trupeşti ai acestor oameni, dar şi cei sufleteşti; şi astfel să Te cunoască pe Tine, Unul, adevăratul Dumnezeu şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis spre mântuirea lumii”. Sfântul grăind acestea, îndată s-au deschis ochii orbului şi a văzut. Acela a căzut la picioarele omului lui Dumnezeu împreună cu părinţii săi şi astfel toată casa aceea a crezut în Hristos şi s-a botezat în rîul care nu era departe de Ravena. De atunci, sfântul a început a petrece în casa lui Irineu.
În cetatea aceea era o femeie bolnavă cu numele Tecla, soţia tribunului, care, fiind bolnavă de mulţi ani şi căutată de mulţi doctori iscusiţi, n-a putut să fie tămăduită; deci, s-a întîmplat lui Irineu, ostaşul cel nou botezat, a se duce la tribun şi, văzîndu-l foarte mîhnit pentru femeia sa, care bolea şi nu se vindeca, a zis către dânsul: „Tribunule, este la mine un om străin care a tămăduit pe fiul meu cel orb fără de nici o doctorie; aceluia de-i vei porunci să vină la tine, va tămădui îndată pe soţia ta”. Tribunul l-a întrebat: „De unde a venit aici, omul acela?” Irineu a răspuns: „Din Roma”. Tribunul a întrebat: „Este roman?” Irineu a răspuns: „Nu ştiu, însă mi se pare că nu este roman, ci grec”. Tribunul a zis: „Să-l aduci în taină în casa mea”.
Deci, pe când Sfântul Apolinarie a intrat cu Irineu în cetatea Ravena, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai ajutat învăţătorului meu Petru, fii şi mie ajutor, ca să se preamărească numele Tău cel sfânt şi să se săvîrşească în această cetate voia Ta”. Sfântul intrând în casa tribunului, acela a zis către dânsul: „Bine ai venit, doctore, căci ce este mai dulce, decât apa cea rece celui însetat?” Sfântul Apolinarie a zis: „Pacea Domnului nostru Iisus Hristos să se odihnească peste voi”. Tribunul a întrebat: „Cine este Acela de care grăieşti?” Apolinarie a răspuns: „Acela este Fiul lui Dumnezeu, Care a înnoit toată lumea cea învechită”. Tribunul a zis: „Din aceasta mi se pare că este galileean”. Sfântul a răspuns: „Aşa este”. Tribunul a întrebat: „Ştii doctorii?” Răspuns-a sfântul: „Nu ştiu nimic, afară de numele lui Iisus. Să chemi aici pe toţi ostaşii de sub stăpânirea ta şi toţi, privind, vor cunoaşte puterea Domnului meu Iisus Hristos”.
Tribunul a trimis îndată, de a chemat pe toţi ostaşii săi şi a zis către sfânt: „Uite, femeia mea zace pe patul durerii de mulţi ani şi toate doctoriile nu i-au ajutat, ci mai mult au vătămat-o; de aceea, de este în tine vreo putere tămăduitoare arat-o acum spre cea care boleşte”. Sfântul a grăit: „Dumnezeu să deschidă ochii inimilor voastre, ca, văzînd minunile Lui, să credeţi într-Însul”. Apoi, apropiindu-se de pat, a luat de mână pe cea bolnavă şi i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi crede într-Însul; dar să nu socoteşti că mai este cineva la fel ca Dînsul”.
Atunci femeia s-a făcut îndată sănătoasă cu tot trupul şi s-a sculat de pe pat, strigând şi zicând: „Nu este alt Dumnezeu afară de Iisus Hristos, pe Care tu Îl propovăduieşti”. Tribunul şi toţi ostaşii lui, văzînd aceasta, s-au mirat şi au zis: „Acela este Dumnezeu cu adevărat, Care face nişte lucruri ca acestea! Acela poate să ne ajute şi în războaie, dacă Îl vom iubi”. Atunci tribunul a crezut în Hristos, împreună cu femeia sa, cu copiii şi cu toată casa lor şi mulţi alţi păgâni care erau acolo au crezut şi s-au botezat.
Din acea vreme, Sfântul Apolinarie a început a petrece în casa tribunului din acea cetate. Mulţi oameni în toate zilele veneau la dânsul şi el îi învăţa să creadă în Hristos şi îi boteza. Mulţi din cei ce credeau, îşi dădeau copiii la sfântul pentru învăţătura cărţii. Pentru aceea, Sfântul Apolinarie a făcut în casa tribunului o biserică şi slujea în ea, împărtăşind pe credincioşi cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Petrecând el acolo 12 ani, a hirotonit doi preoţi, pe Aderet şi pe Calochir, iar pe Marchian, bărbatul cel de bun neam, şi pe Levcadie i-a făcut diaconi împreună cu alţi şase clerici. El cânta în biserică rugăciunile de zi şi de noapte, împreună cu dânşii preamărind pe Dumnezeu. Deci, creştinii înmulţindu-se şi străbătând în popor vestea despre numele şi despre puterea lui Iisus Hristos, precum şi despre propovăduitorul acela, omul lui Dumnezeu nu putea să se ascundă. Deci, unii au spus despre dânsul lui Saturnin, stăpânitorul cetăţii.
Acela, trimiţînd după el, l-a adus şi l-a pus înaintea sluji-torilor celor mai mari ai capiştei din Ravena şi îl întreba, zicând: „Cine eşti tu?” Sfântul a răspuns cu glas mare, zicând: „Eu sînt creştin”. Saturnin a zis: „Cine este Hristos?” Sfântul a răspuns: „Hristos este Fiul Dumnezeului Celui viu, prin Care trăieşte toată făptura din cer, de pe pământ şi din mare”. Saturnin a zis: „Acela te-a trimis la noi să risipeşti slujba zeilor noştri? Nu ştii tu pe marele zeu Joe, care vieţuieşte în capitoliul cetăţii şi căruia eşti şi tu dator a i te închina?” Sfântul a răspuns: „Nu ştiu cine este acela şi nici capiştea lui nu i-am cunoscut-o”. Popii idoleşti au zis către sfântul: „Atunci vino şi vezi împodobită frumos capiştea lui cea mare. Într-însa vei vedea chipul nebiruitului Joe şi te vei închina lui”.
După aceea sfântul a fost dus la acea capişte, în care intrând şi văzînd podoaba cea de mult preţ, a râs şi a zis către popii cei idoleşti: „Iată cât aur şi argint se află aici prăpădit, care este mai bine să se împartă la săraci, decât să atîrne în zadar înaintea demonilor!” Atunci păgânii, umplîndu-se de mânie şi de iuţime, au bătut foarte mult pe Sfântul Apolinarie şi, legându-l de picioare cu o funie, l-au tras afară din cetate şi l-au aruncat ca pe un mort pe malul mării. Luîndu-l ucenicii abia viu, l-au ascuns în casa unei femei văduve, care credea în Hristos, şi acolo purtau grijă de el.
După şase luni de la aceasta, un om cinstit cu numele Bonifatie a amuţit deodată şi, chemând mulţi doctori, cu nimic nu au putut să-i ajute. În vremea aceea, s-a făcut ştire în casa lui, că Apolinarie, robul lui Dumnezeu, este viu şi ascuns la o femeie văduvă. Atunci femeia lui a alergat cu sârguinţă la omul lui
Dumnezeu şi, căzînd la picioarele lui, îl ruga să vină în casa ei şi să-i tămăduiască bărbatul. Deci, arhiereul lui Hristos, sculîndu-se, a mers la ea. Intrând în casa lui Bonifatie, o fecioară din slujnice, care avea în sine duh necurat, îndrăcindu-se, a strigat: „Du-te de aici, robul Dumnezeului Celui viu, căci dacă nu te vei duce, voi face iarăşi să te tragă afară din cetate legat de picioare”. Sfântul Apolinarie, certând duhul cel necurat, l-a izgonit dintr-însa.
Intrând după aceea la Bonifatie, l-a văzut zăcând mut şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru el, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai închis gura acestui om, ca să nu cheme pe diavoli în ajutorul său, deschide-i-o acum, ca să cheme numele Tău cel sfânt şi să creadă că Tu eşti Dumnezeul Cel ce petreci în veci”. Astfel, rugându-se sfântul şi creştinii cei de faţă zicând amin, în acel ceas s-a dezlegat limba lui Bonifatie şi gura i s-a deschis spre binecuvîntarea lui Dumnezeu; deci, a strigat cu glas mare: „Nu este alt Dumnezeu, decât Cel propovăduit de Apolinarie!” Tot în ziua aceea au crezut în Hristos mai mult de cinci sute de bărbaţi, primind Sfântul Botez.
După câteva zile, păgânii, fiind porniţi de vrăjmaşul cel ascuns, au prins iarăşi pe Sfântul Apolinarie şi l- au bătut foarte tare cu toiege, poruncindu-i ca nicidecum să nu îndrăznească a mai propovădui pe Hristos, nici a mai pomeni numele Lui. Iar el, zăcând la pământ, striga: „Adevărat este că Iisus Hristos este Dumnezeu, Care a voit să pătimească pentru oameni”. Păgânii, nesuferind să audă mărturisirea lui cea pentru Hristos, l-au pus cu picioarele goale pe cărbuni aprinşi, muncindu-l cu arderea focului. Iar el mai mult propovăduia pe Hristos cu glas mare. Pentru aceea l-au legat de picioare şi l-au tras afară din cetate, zicând: „Măcar că faci tămăduiri, însă în cetate să nu mai intri, dacă voieşti să fii viu”. Sfântul, zăcând lîngă cetate, învăţa neîncetat numele lui Iisus Hristos şi mulţi din cei ce se temeau de Dumnezeu, veneau şi îi slujeau lui. Înmulţindu-se numărul credincioşilor cu propovăduirea sfântului, s-a zidit o biserică mică, nu departe de cetate, lîngă malul mării; iar Apolinarie, arhiereul lui Dumnezeu, săvîrşea în acea bisericuţă Sfânta Liturghie şi boteza în apa mării pe cei ce se întorceau la Hristos Dumnezeu.
După cîţiva ani, sfântul, fiind izgonit de cei necredincioşi, s-a dus la Emilia, în ţara Italiei, şi aducea la sfânta credinţă cu propovăduirea cuvîntului pe cîţi putea. În vremea aceea, în Ravena, cu porunca lui, rânduia Biserica preotul Calochir, pentru că şi acela făcea multe minuni cu numele lui Iisus Hristos. Petrecând Sfântul Apolinarie în Emilia multă vreme şi întorcând mulţi oameni la Hristos, s-a întors iarăşi la Ravena şi a fost primit cu bucurie de cei credincioşi. În Ravena era atunci un boier cu numele Rufin. Acela avea o fiică ce era bolnavă şi trăgea să moară. Auzind boierul de Sfântul Apolinarie, a poruncit ca să-l aducă cu cinste în casa sa, ca să tămăduiască pe fiica lui. Intrând în casă sfântul episcop împreună cu clerul său, tocmai atunci murise şi fiica cea bolnavă. Deci, au început plîngerile şi tânguirile părinţilor şi a celor ai casei.
Văzînd Rufin pe sfânt, a zis către el: „Mai bine îmi era, dacă n-ai fi venit în casa mea; pentru că marii zei s-au mâniat pe mine pentru tine şi n-au voit să tămăduiască pe fiica mea”. Iar sfântul i-a grăit: „Jură-te mie pe sănătatea Cezarului tău, că nu vei opri pe fiica ta să meargă în urma Mîntuitorului său, şi vei vedea puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de mine!” Iar Rufin i-a zis: „Ştiu că fecioara a murit şi nu este vie; dar dacă o voi vedea înviată şi vorbind, voi lăuda puterea Dumnezeului tău şi nu o voi opri să urmeze pe Mîntuitorul ei”. Apropiindu-se sfântul de moartă, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Cel ce ai dat toate câte a cerut apostolul şi învăţătorul meu Petru, împlineşte cererea mea şi înviază pe fecioara aceasta, ca să vadă toţi ce stau de faţă tăria Ta cea atotputernică şi să înţeleagă că nu este alt Dumnezeu afară de Tine”. Apoi, atingându-se de moartă, a zis: „Scoală-te şi mărturiseşte pe Ziditorul tău”.
Îndată fecioara a înviat şi, sculîndu-se în picioare, a strigat cu glas mare: „Mare este Dumnezeul pe care Îl propovăduieşte Apolinarie şi nu este alt Dumnezeu decât numai Acela!” Părinţii fecioarei, văzînd aceasta, s-au bucurat împreună cu toţi creştinii, că s-a preamărit numele Domnului Iisus, şi s-a botezat fecioara, maica sa şi toată casa. Sufletele care au primit Sfântul Botez, erau în număr de 324, bărbaţi şi femei; şi mulţi au crezut în Domnul, însă pentru frica Cezarului n-au primit Sfântul Botez. Dar în taină iubeau pe arhiereul lui Dumnezeu şi îi slujeau lui. Fiica lui Rufin s-a sfinţit spre slujba lui Hristos Dumnezeu, logodindu-se mireasă Lui; şi astfel a petrecut fecioară în toate zilele vieţii sale.
Cezarul a fost înştiinţat de către păgâni, că un oarecare om din Antiohia, venind cu vrăji şi farmece, a adus în cetatea Ravenei numele lui Iisus şi mult popor îl ascultă; iar casa lui Rufin a tras-o la credinţa lui. Cezarul îndată a trimis la Ravena pe un om al său, cu numele Mesalin, ca să ia stăpânirea lui Rufin. Iar pe Apolinarie a poruncit să-l silească la închinarea păgâneştilor lor zei sau să-l izgonească. Deci, Mesalin, împlinind porunca Cezarului, a chemat pe Apolinarie la curte şi îl întreba înaintea slujitorilor păgâneşti, cine şi de unde este şi ce meşteşug are. El le-a spus despre sine că este creştin, cu neamul din Antiohia şi ucenic apostolesc, iar meşteşugul lui este propovăduirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut cerul, pământul şi marea şi toate cele dintr-însele”. Mesalin a zis: „Oare de acel Hristos ne spui, Care acum cîţiva ani, numindu-se pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, a fost ucis de iudei? Acela de ar fi fost Dumnezeu, n-ar fi murit, nici n-ar fi primit ocări. Dar de vreme ce era mândru, de aceea a fost dat la munci şi s-a pierdut cu pedeapsă de moarte; iar tu pentru care pricini cinsteşti pe unul ca Acela între zei?”
Atunci Sfântul Apolinarie a răspuns: „Acest Iisus Hristos de care vorbim, a fost, este şi va fi Dumnezeu în veci. El, vrând să elibereze neamul omenesc din robia vrăjmaşului, S-a smerit pe Sine şi S-a întrupat de la Sfântul Duh în pântecele Preacuratei Fecioare, care n-a cunoscut bărbat; deci S-a născut dintr-însa negrăit”. Zis-a Mesalin: „Şi noi am auzit despre aceasta; dar acest lucru este greu de crezut”. Sfântul a zis: „O, judecătorule, ascultă-mă pe mine şi ia aminte: Dumnezeu a fost în trup curat şi făcea în lume semne şi minuni mari; iar că a fost prins de iudei şi răstignit, aceasta a pătimit-o trupul Lui cel luat din Preacurata Fecioară, dar dumne-zeirea a rămas fără de patimă şi fără de moarte. Acea dumnezeire, pe trup l-a înviat din morţi a treia zi şi, arătându-se multora, s-a suit la ceruri, de unde Se şi pogorâse. Apoi a dat stăpânire şi putere celor ce cred în El, încât aceia cu numele Lui izgonesc diavoli, vindecă toate bolile cele netămăduite şi înviază pe morţi”.
Mesalin, auzind aceasta, a zis: „Nu vei putea să mă biruieşti pe mine şi să mă faci să urmez Dumnezeului Celui necunoscut, pe care Cezarul şi senatorii nu-L primesc. Deci, vino tu în capitoliul cetăţii şi adu tămîie cu mîinile tale, marelui şi groaznicului tunător, zeului Joe. De nu vei face aceasta, apoi să ştii că te voi munci cu felurite munci şi te voi trimite în izgonire”. Sfântul i-a răspuns: „Deşi voi merge la capitoliu, însă nu voi aduce tămîie diavolilor, ci voi aduce jertfă de laudă Domnului meu Iisus Hristos”. Atunci slujitorii idoleşti au strigat: „Apolinarie să fie muncit”.
Deci, Mesalin a poruncit să dezlege pe mucenic şi să-l bată fără de cruţare, zicându-i: „Jertfeşte zeilor!” Sfântul, fiind bătut, striga: „Sînt creştin!” Atunci unul din popi a strigat: „Să fie întins la locul cel de muncă. Acolo să fie întins şi bătut mai cumplit, până ce va da slavă zeilor celor fără de moarte”. Deci, sfântul îndată a fost muncit şi striga: „Pe Domnul Iisus Hristos Îl mărturisesc, că este Dumnezeu adevărat, iar nu pe altcineva”. După un ceas, Mesalin, poruncind ca să înceteze muncile, a zis către răbdătorul de chinuri: „Spune-mi, ticălosule, ce răsplătire aştepţi pentru muncile ce le-ai suferit?” Mucenicul a răspuns: „Este scris în cărţile noastre, că cel ce va răbda până la sfîrşit, acela se va mântui şi de va muri cineva întru Hristos, va fi viu. Aceasta este răsplătirea creştinilor”. Popor mult privea la pătimirea sfântului, credincioşi şi necredincioşi. Credincioşii, văzînd răbdarea lui cea bărbătească, preamăreau pe Dumnezeul cerului. Atunci Mesalin a poruncit slujitorilor să muncească pe robul lui Hristos şi să toarne apă fiartă peste rănile lui. Apoi a poruncit, să se pregătească o corabie, ca să trimită pe mucenic ferecat cu fiare la Iliric, în surghiunie.
Atunci unul din slujitorii care îl munceau cumplit, mâniindu-se asupra răbdătorului de chinuri, deodată s-a îndrăcit, a căzut la pământ şi a murit, diavolul smulgându-i ticălosul lui suflet. Sfântul Apolinarie fiind pogorît de la muncire, a zis către Mesalin: „Păgâne, pentru ce nu crezi în Fiul lui Dumnezeu, ca să poţi scăpa de munca veşnică?” Muncitorul, mâniindu-se, a poruncit să bată pe sfânt cu pietre peste gură. Creştinii, văzînd acea cumplită muncă, n-au putut să rabde mai mult, căci erau în număr mare. Deci, pornindu-se spre mânie, au făcut tulburare în popor, căci s-au repezit spre păgâni şi au ucis cîţiva dintre ei. Ei voiau ca şi pe Mesalin să-l ucidă; dar acela, când a văzut revolta şi tulburarea poporului, s-a temut şi, sculîndu-se îndată, a fugit şi s-a ascuns într-o casă tare; iar pe Apolinarie, a poruncit ostaşilor, să-l ia şi să- l închidă în temniţă, să-i ferece în obezi picioarele şi să nu-i dea hrană nici băutură, slăbind de foame şi de sete.
Dar Dumnezeu, Care hrăneşte pe toţi, n-a lăsat pe robul Său; căci, fiind flămând, a trimis la dânsul pe sfântul înger ca să-l întărească. Îngerul lui Dumnezeu a venit la sfântul în temniţă, privind la el păzitorii temniţei. Acela i-a adus hrană şi băutură legatului lui Hristos, pe care el luîndu-le şi mâncându-le, s-a întărit şi a mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, după patru zile, auzind Mesalin că Apolinarie, învăţătorul creştinesc, este viu în temniţă, a poruncit să-l ferece cu fiare grele, să-l pună în taină în corabie şi să-l ducă în surghiun. Cu dânsul au mers şi trei clerici, nevrând să se despartă de părintele şi învăţătorul lor.
Corabia, plutind câteva zile, s-a ridicat fără de veste o furtună mare, încât marea se învăluia foarte tare, iar corabia s-a spart de furia valurilor şi toţi s-au înecat, numai Sfântul Apolinarie cu cei trei clerici şi cu doi ostaşi, fiind păziţi de Dumnezeu, au scăpat vii. Iar acele fiare grele, cu care sfântul a fost ferecat, au căzut de pe dânsul, fiind dezlegate de o mână nevăzută, în acelaşi moment când corabia, sfărîmându-se, a început a se scufunda. Fiind ei izbăviţi de înecare şi ieşind la mal, acei doi ostaşi au zis către sfântul: „Părinte, unde vom merge şi ce vom face? Sfântul a răspuns: „Credeţi în Domnul nostru Iisus Hristos şi primiţi Sfântul Botez şi veţi fi vii”. Atunci ei îndată, blestemând idolii, s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Apoi sfântul umbla din loc în loc, cu cei trei clerici şi cu cei doi ostaşi luminaţi, până ce au sosit în Misia, dar nimeni nu-i primea pe dânşii. Sfântul, văzînd pe un om vestit că avea stricăciune pe fruntea sa, a zis către dânsul: „Voieşti să fii sănătos?” Acela a răspuns: „Voiesc”. Sfântul i-a zis: „Crezi în Domnul nostru Iisus Hristos?” Omul acela a răspuns: „Cel ce mă va tămădui, Acela va fi Dumnezeul meu”. Sfântul Apolinarie, chemând numele Domnului Iisus, s-a atins de stricăciunea aceea şi omul îndată s-a făcut sănătos. Deci, lepădându-se de idoli, a crezut în Hristos şi s-a botezat. Sfântul a locuit la dânsul multe zile, aducând poporul cel necredincios la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi luminîndu-l cu Sfântul Botez. De acolo s-a dus la malul Dunării şi pe mulţi din păgâni i-a adus la Hristos prin propovăduirea cuvîntului. După aceasta, s-a dus în părţile Traciei şi s-a aşezat aproape de o capişte idolească, în care era idolul Serapid, necuratul zeu al păgânilor, care vorbea numai cu oamenii care se închinau lui; pentru că diavolul care locuia într-însul grăia, dând răspunsuri la cei ce-l rugau cu jertfe şi-l întrebau de tot lucrul.
După ce arhiereul lui Dumnezeu s-a dus acolo, idolul a tăcut; de aceea popii idoleşti şi toţi păgânii din părţile acelea erau foarte mîhniţi, din cauză că idolul lor a amuţit. Apoi, după ce l-au rugat mult cu jertfe ca să grăiască către dânşii, abia a răspuns, zicând: „Oare nu ştiţi că Apolinarie, ucenicul lui Petru, apostolul lui Hristos, a venit aici de la Roma şi m-a legat cu numele lui Iisus Hristos, pe care el Îl propovăduieşte? Deci, până ce acela nu va fi gonit de aici, eu nu voi putea să răspund la întrebările voastre”. Atunci păgânii îndată au început a căuta cu tot dinadinsul pe propovăduitorul lui Hristos şi, găsindu-l, l-au bătut fără milă; apoi ducându-l la mare, au aflat o corabie care tocmai voia să plece spre Italia.
Deci, rugând pe boierul ţării lor, care trimitea acea corabie, a pus într-însa pe arhiereul lui Dumnezeu împreună cu ucenicii lui, zicându-i: „De unde ai venit, acolo să te întorci”. Corabia, plecând cu vînt bun, a ajuns în Italia. Iar omul lui Dumnezeu, ieşind la mal împreună cu ucenicii, s-a dus în cetatea Ravena la păstoriţii săi, unde, după trei ani de la izgonirea sa, a fost primit cu mare bucurie de către credincioşi. Necredincioşii, văzînd că episcopul s-a întors, s-au mîhnit foarte mult şi, gândind cele rele împotriva lui, căutau vreme prielnică spre săvîrşirea răutăţii lor. Nu după puţină vreme, Apolinarie, arhiereul lui Dumnezeu, săvîrşind Sfânta Liturghie într-o biserică ce era în satul unui bărbat oarecare renumit, cu numele Kirineu, păgânii au năvălit acolo cu multă putere şi, risipind turma cea cuvîntătoare a lui Hristos, au prins pe singurul păstor, pe Sfântul Apolinarie şi, bătându-l, l-au dus legat în cetate. Acolo l-au pus de faţă la preoţii cei mai mari ai zeului Joe. Iar aceia, văzîndu-l, au zis cu mânie: „Nu este vrednic să meargă înaintea marelui zeu Joe, pe care l-a batjocorit, ci să fie dus înaintea lui Apolon”.
După ce sfântul a fost dus în capiştea lui Apolon, a făcut rugăciune la Domnul său şi îndată idolul acela, căzînd la pământ, s-a sfărîmat. Deci, creştinii care au văzut aceasta, preamăreau pe Dumnezeul lor cel atotputernic. Păgânii, apucând pe Sfântul Apolinarie, l-au dus la mai-marele lor, care se numea Taurus şi l- au dat lui, ca să-l ucidă. Atunci Taurus, chemând la curte pe toţi cetăţenii săi de sfat, întreba pe legatul lui Hristos, cu ce putere face nişte minuni ca acelea, tămăduind pe cei bolnavi. El îl încredinţa, că toate le face cu puterea lui Hristos; căci Hristos este unul şi adevăratul Dumnezeu, atotputernic. Taurus a zis: „Am un fiu orb din naştere, de-l vei face pe el să vadă cu puterea Hristosului tău, atunci şi noi vom crede că Acela este Dumnezeul cel adevărat; iar de nu vei face aceasta, apoi te vom da focului, ca să pieri după faptele tale”.
Arhiereul lui Hristos a poruncit să aducă pe acel orb din naştere. Deci, omul lui Dumnezeu, făcând semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului, a zis: „În numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, deschide ochii şi vezi!” Atunci, îndată cel născut orb, deschizîndu-şi ochii, a văzut şi toţi s-au mirat şi au zis: „Cu adevărat Dumnezeul creştinilor este Cel ce a făcut unele ca acestea”. De atunci mulţi au crezut în Hristos. Taurus, scoţînd pe sfânt din mîinile necredinciosului popor, l-a trimis pe el noaptea la un sat al său, care era departe de cetate ca la şase mile, voind ca acolo să-l păzească în legături. Sfântul a petrecut patru ani, nu în legături, ci liber, adunîndu-se la dânsul toţi credincioşii, pe care învăţîndu-i, îi aducea la sfânta credinţă, îi boteza şi tămăduia pe toţi bolnavii care veneau la dânsul.
În zilele acelea, a fost pus în Roma ca împărat Cezarul Vespasian, iar cei mai mari ai Ravenei au scris o scrisoare către Cezar, zicând: „De nu vei pierde pe vrăjitorul Apolinarie, potrivnicul împărăţiei tale, apoi cinstirea zeilor va pieri şi slava Romei se va micşora; pentru că în toate zilele, mult popor, înşelînd cu farmecele sale, ocărăşte pe zeii cei fără de moarte şi risipeşte capiştile lor; iar dacă acela se va pierde dintre cei vii, atunci slava romanilor va petrece în veci”. Deci, Cezarul Vespasian, socotind aceasta, a scris la Ravena, astfel: „De va aduce cineva zeilor hulă şi necinste, acela să fie silit să le aducă daruri; iar dacă nu voieşte, să se gonească din cetate, pentru că nu se cade să dăm o izbîndire cuiva pentru zei, deoarece ei singuri pot să izbîndească vrăjmaşilor lor, dacă se vor mânia”.
Venind la Ravena această scrisoare a cezarului, Demosten patriciul, care atunci de curând luase dregătoria şi rânduiala cetăţii, a prins pe Apolinarie, arhiereul lui Hristos, care acum îmbătrânise cu anii şi slăbise cu trupul de multe munci. Poporul necredincios, văzînd aceasta, a zis către patriciu să-l muncească sau să-l trimită departe, undeva la pierzare, ca să piară fără de ştire. Demosten a dat pe sfântul unui ostaş ca să-l păzească, până ce va sosi vremea să-l muncească. Dar sutaşul acela, fiind creştin în ascuns, a luat pe Apolinarie, omul lui Dumnezeu, şi nu l-a dus pe el în temniţă, ci în casa sa.
După câteva zile a zis către dânsul: „Părinte, încă nu trebuie să mori, pentru că viaţa ta ne este de mare trebuinţă nouă; iată, ieşi noaptea la satul unde zac neputincioşii şi să stai acolo, până când se va potoli mânia poporului”. Aşa grăindu-i sutaşul la miezul nopţii, a lăsat pe sfânt ca să iasă în taină din cetate. Sfântul Apolinarie ieşind din cetate şi înştiinţîndu-se despre aceasta, oarecare din slujitorii idoleşti au alergat în urma lui şi, ajungându-l pe drum, l-au bătut şi l-au tăiat cu săbiile, până ce li s-a părut lor că a murit. Şi, lăsîndu-l, s-au dus.
Făcându-se ziuă, ucenicii au plecat şi au găsit pe sfânt abia suflînd. Deci, luîndu-l, l-au dus pe el în satul acela între bolnavi, unde a stat viu numai şapte zile. Înaintea sfîrşitului lui, s-a adunat la dânsul toată biserica credincioşilor şi i-a învăţat pe ei cu multe cuvinte să nu se depărteze de sfânta credinţă a lui Iisus Hristos şi să se îngreţoşeze de urîciunile idoleşti. El le-a spus cu multe cuvinte prooroceşti, că au să fie multe prigoniri împotriva Bisericii lui Hristos; apoi le-a spus că după toate acele grele primejdii, are să fie pretutindeni pierderea idolilor şi prin toată lumea va răsări dreapta credinţă. Atunci vor fi împăraţi creştini şi se vor aduce de creştini jertfe Dumnezeului celui viu fără de oprire. După aceea a mai adăugat şi aceasta: „Dacă va petrece cineva nemişcat în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, acela nu va muri, ci va fi viu în veci”.
Grăind acestea şi multe alte cuvinte, Apolinarie, arhiereul şi mucenicul lui Hristos, a adormit. El a fost plîns de toţi credincioşii, care au pus cinstitul lui trup în mormânt de piatră, îngropându-l adânc în pământ de frica păgânilor, ca să nu-l scoată şi să-l batjocorească. Apolinarie, arhiereul lui Hristos, a păstorit Biserica lui Hristos 28 de ani, o lună şi patru zile şi a pătimit în 23 de zile ale lunii iulie, stăpânind peste romani Vespasian; iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie