Cuvioasa Fecioară Eupraxia (25 iulie)

În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, se afla în Constantinopol un bărbat cu numele Antigon, care era rudă cu împăratul. El era preaînţelept în cuvinte şi în fapte, priceput în sfaturi şi totodată sfătuia pe împărat cele bune şi folositoare pentru binele împărăţiei. El avea obicei bun, era milostiv spre oameni, îndurat spre săraci şi dătător tuturor celor ce cereau. Împăratul îl iubea, nu numai ca pe o rudenie a sa, dar şi ca pe un sfetnic bun, dreptcredincios şi iubitor de Hristos. Antigon era aşa de bogat, încât, după împărat, nu mai era altcineva mai bogat decât dânsul.
Acela şi-a luat de soţie pe o fecioară frumoasă, de neam împărătesc, cu numele Eupraxia, dreptcredincioasă şi foarte temătoare de Dumnezeu. Ea alerga întotdeauna pe la sfintele biserici şi aducea rugăciunile sale Domnului cu lacrimi. Apoi dădea daruri multe şi scumpe bisericilor lui Dumnezeu, spre împodobirea celor sfinte ale Domnului. Această cinstită doamnă, însoţită cu Antigon, fiind plăcută lui Dumnezeu şi iubită împăratului şi împărătesei, a născut o pruncă, parte femeiască şi a numit-o pe ea tot cu numele său, adică Eupraxia. După naşterea ei, într-una din zile, Antigon a zis către Eupraxia, femeia sa: „Soţia mea, ştii că această viaţă este de puţină vreme şi bogăţiile acestei lumi deşarte nu sînt nimic, căci viaţa omului abia ajunge până la 80 de ani. Dar bogăţia cea pregătită în ceruri, celor ce se tem de Dumnezeu şi petrec în veacurile cele fără de sfîrşit, este bogăţia cea mai mare. Noi însă ne lipsim de acele veşnice bunătăţi, legându-ne cu grijile cele lumeşti, fiind în înşelăciunea vremelnicelor bogăţii; deci în deşert ne cheltuim zilele noastre, necîştigând nici un folos sufletelor noastre”.
Eupraxia, auzind aceste cuvinte, a zis lui Antigon: „Ce porunceşti, domnul meu, să facem?” Antigon i-a zis: „Dumnezeu ne-a dăruit o fiică şi ajunge aceea singură; de acum să nu ne mai împreunăm, ci să petrecem aşa fără de păcat”. Eupraxia, sculîndu-se, şi-a înălţat mîinile în sus, şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis către bărbatul său: „Binecuvîntat este Dumnezeu, Care te-a adus pe tine întru frica Lui şi te-a povăţuit la cunoştinţa adevărului. Cu adevărat, domnul meu, eu de multe ori m-am rugat lui Dumnezeu să-ţi lumineze cugetul şi să dea minţii tale un gând bun ca acesta, însă niciodată n-am îndrăznit să-ţi arăt dorinţa mea. Dar, de vreme ce singur ai început a-mi vorbi de aceasta, dă-mi voie să-ţi spun ceva”. Antigon a zis: „Doamna mea, spune ce voieşti”.
Eupraxia a grăit: „Domnul meu, ştii ce spune apostolul: Că vremea este scurtă, iar cel ce are femeie, să fie ca cei ce n-au; cei ce se bucură de averi, să fie ca cei ce nu se bucură şi cei ce cumpără, să fie ca cei ce nu stăpânesc, pentru că chipul lumii acesteia trece. Pentru aceasta să petrecem în viaţa aceasta de puţină vreme precum voieşti, ca să cîştigăm împreună viaţa cea nestricăcioasă în veci. Iar bogăţia pe care o avem acum, la ce ne este de trebuinţă? Oare o vom lua cu noi în mormânt? Deci, împarte-o la săraci cu scop bun, pentru ca hotărârea noastră să nu fie fără de roadă”. Antigon, auzind aceste cuvinte ale soţiei sale, a preamărit pe Dumnezeu şi a început a-şi împărţi averile sale la săraci. Cu soţia sa petrecea ca fratele cu sora, neamestecaţi în viaţa trupească şi în nedespărţită dragoste duhovnicească, plăcînd lui Dumnezeu cu un suflet şi cu un gând.
Antigon îndreptându-şi viaţa în nişte fapte bune ca acestea, s-a mutat către Domnul, vieţuind numai doi ani cu soţia sa. Împăratul şi împărăteasa au plîns după dânsul, ca după o rudă a lor şi ca după un bărbat drept şi credincios. Lor le era milă de Eupraxia, care rămăsese văduvă de tânără. După îngroparea lui Antigon, împăratul şi împărăteasa mângîiau pe Eupraxia pentru durerea ei. Ea, luînd pe fiica sa, a dat-o în mîinile lor şi, căzîndu-le la picioare, a zis către dânşii cu plîngere şi tânguire: „Dau pe săraca aceasta în mîinile lui Dumnezeu şi ale voastre, aducîndu-vă aminte de ruda voastră, Antigon. Deci, primiţi-o şi să-i fiţi în loc de tată şi mamă”. Mulţi din cei ce stăteau acolo de faţă, auzind acestea, au lăcrimat, şi au plîns chiar împăratul şi împărăteasa.
Trecînd patru ani de la aceasta şi fata Eupraxia împlinind cinci ani, împăratul s-a sfătuit cu maica ei, ca s-o logodească cu un fiu de senator, copil de neam bun, făgăduind aceluia să aştepte până va ea veni în vîrsta. Deci, întărind cuvîntul, împăratul a poruncit Eupraxiei să ia daruri de la logodnic, ca semn de încredin-ţare a logodnei. Trecînd câtăva vreme, unul din senatori a voit să ia de soţie pe văduva Eupraxia, fosta soţie a lui Antigon, şi a rugat pe împărăteasă prin nişte femei, ca în taină să sfătuiască pe Eupraxia să-l ia de bărbat. Împărăteasa a trimis femei la văduva Eupraxia, sfătuind-o să se mărite după bărbatul care doreşte s-o ia.
Ea, auzind de un sfat ca acesta, a plîns şi a zis către femeile care veniseră la dânsa: „Amar va fi vouă în veacul ce va să fie, că mă sfătuiţi unele ca acestea, pe mine, care m-am făgăduit lui Dumnezeu să vieţuiesc în curăţia văduviei. Deci, depărtaţi-vă de la mine, voi, care grăiţi cele potrivnice voinţei mele”. Femeile, plecînd de la dânsa cu ruşine, au spus împărătesei. Împăratul, aflînd de aceea, s-a mâniat pe împărăteasă şi a certat-o, zicîndu-i: „Ai făcut un lucru ce nu ţi se cade. Oare aşa se cade unei împărătese creştine? Aşa te-ai făgăduit lui Dumnezeu să împărăţeşti în dreapta credinţă? Aşa pomeneşti pe Antigon, iubitul nostru prieten şi sfetnicul cel folo-sitor? Femeia lui, care a petrecut puţină vreme cu dânsul, încă de cînd trăia cu el se învoise şi îşi alesese viaţă curată pentru Dumnezeu, iar tu o sileşti acum a se întoarce la viaţa cea lumească?”
Atunci împărăteasa s-a umplut de mare ruşine din cuvintele acelea şi a stat vreo două ceasuri negrăind nimic, ca o piatră fără de glas. Deci, nu era puţină nelinişte între împărat şi împărăteasă, pentru Eupraxia. Auzind Eupraxia acestea, s-a umplut de mare mîhnire, faţa îi slăbise şi se întrista până la moarte. Deci s-a gândit să plece din Constantinopol în taină şi, plîngând cu amar, a zis către fiica sa, Eupraxia: „Fiica mea, în Egipt avem avere multă, să mergem acolo ca să vezi cîştigurile tatălui tău şi ale mele. Pentru că toate acelea sînt ale tale”. Astfel, luînd pe fiica sa împreună cu puţine slugi şi slujnice, a ieşit în taină din cetate şi s-a dus în Egipt. Ea petrecea acolo căutându-şi averile şi umbla prin Tebaida cea dinlăuntru cu slugile şi cu iconomii săi şi, cercetând bisericile şi mănăstirile bărbăteşti, făcea multe daruri şi milostenii, împărţind mult aur şi argint.
Acolo, aproape de cetate, era o mănăstire de fecioare, avînd o sută treizeci de monahii, despre care oamenii povesteau lucruri mari şi minunate şi plăcute lui Dumnezeu, pentru că nici una dintre ele nu gusta vin, nici untdelemn, nici struguri şi nici vreun fel de poame. Unele dintr-însele, intrând în mănăstirea aceea din copilărie, nu văzuseră niciodată vreun fel de poame. Hrana lor era pîine cu apă, linte şi verdeţuri, dar şi acelea fără untdelemn. Unele mâncau odată pe zi, adică seara; altele, a doua zi; iar altele a treia zi primeau puţină hrană. Odihnă şi spălare nu-şi făceau nici un fel. Cît despre baie nici vorbă nu era, pentru că nu sufereau nici să audă de goliciunea trupului; iar cuvîntul baie era la dânsele de ocară, de ruşine şi de rîs. Pentru somn, ele aveau fiecare câte un sac de lînă aşternut pe pământ. Sacul era lung de trei coţi şi lat de un cot. Pe acela se odihneau puţin. Hainele lor erau făcute din păr, lungi până la pământ, încât le acopereau picioarele. Ele se osteneau pe cât puteau fiecare după puterea sa.
Cînd se întîmpla de se îmbolnăvea vreuna, nu primea nici un fel de buruiană ca doctorie; ci răbda boala cu mulţumire, primind-o ca o mare binecuvîntare de la Dumnezeu şi de la El singur aştepta ajutor. Nici una dintr-însele nu ieşea afară pe porţile mănăstirii, nici nu vorbea cu cei ce veneau. Numai portăriţa primea toate întrebările şi răspunsurile, căci toată sîrguinţa lor era să vorbească numai cu Dumnezeu prin rugăciunea minţii. De aceea şi Dumnezeu le asculta rugăciunile lor, făcînd multe semne printr-însele şi dând tămăduiri de toate bolile celor ce alergau acolo. Fericita Eupraxia, cea văduvă, a iubit acea mănăstire foarte mult, pentru viaţa minunată a acelor monahii şi mergea acolo adeseori cu fiica sa, aducînd la biserică lumânări şi tămîie.
Odată, a zis către egumena şi către celelalte surori mai bătrâne: „Voiesc să fac la mănăstirea voastră puţină milostenie, 20 de litre de aur, ca să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine, pentru fiica mea şi pentru Antigon, tatăl ei cel mort”. Dar egumena, care era diaconiţă, cu numele Teodula, i-a răspuns, zicînd: „Doamna mea, aceste roabe ale tale n-au trebuinţă de aur, nici doresc averi, pentru că ele le-au defăimat în lumea aceasta, ca să se învrednicească a se îndulci cu bunătăţile cele veşnice; de aceea nu voim să avem nimic pe pământ, ca să nu cădem din bogăţiile cereşti. Dar ca să nu te mîhnim pe tine, adu-ne puţin untdelemn în candelele bisericii, lumânări şi tămîie, şi pentru acestea vei lua plată de la Domnul”. Eupraxia a făcut aşa şi a rugat pe egumena şi pe toate surorile să se roage pentru Antigon, bărbatul ei, cum şi pentru fiica sa”.
Intr-una din zile, Eupraxia, mergând după obicei la mănăstirea aceea, egumena, pornind ca din Duhul lui Dumnezeu către fiica ei, a zis: „Doamna mea, Eupraxia, iubeşti această mănăstire şi pe aceste surori?” Ea a răspuns: „Da, doamnă, vă iubesc pe voi!” Egumena a zis: „Dacă ne iubeşti, apoi să petreci cu noi în acest chip monahicesc”. Prunca a zis: „Cu adevărat, de nu s-ar mîhni maica mea, apoi n-aş ieşi din locul acesta”. Egumena a zis: „Spune-mi adevărat, pe cine iubeşti mai mult, pe noi sau pe logodnicul tău?” Copila a răspuns: „Eu pe el nu-l cunosc, dar pe voi vă cunosc şi vă iubesc. Deci, spuneţi-mi şi voi mie, pe cine iubiţi mai mult? Pe mine sau pe Acela, pe Care Îl numiţi logodnic?” Egumena a zis: „Noi te iubim pe tine şi pe Hristosul nostru”. Eupraxia a zis: „Şi eu vă iubesc pe voi şi pe Hristosul vostru!”
Eupraxia, maica sa, şedea şi vărsa multe lacrimi, ascultând cuvintele cele cu bună înţelegere ale fiicei sale, iar egumena asculta cu dragoste cuvintele ei şi se mira că, fiind copilă şi neavînd încă şapte ani împliniţi, răspundea aşa de cuminte. Atunci maica sa, umplîndu-se de jale, a zis către fiică: „Vino, fiica mea, să mergem acasă, căci acum este seară”. Prunca a zis: „Eu voi rămâne aici cu stăpâna mea”. Dar egumena i-a zis: „Mergi cu maica ta acasă, căci nu vei putea petrece aici. Aici nici o copilă nu poate să vieţuiască, decât numai cele ce s-au făgăduit lui Hristos”. Ea a întrebat: „Unde este Hristos?” Egumena, veselindu-se, i-a arătat cu degetul icoana Mîntuitorului.
Copila, alergând, a sărutat icoana Lui şi, întorcîndu-se spre egumenă, a zis: „Şi eu mă făgăduiesc lui Hristos şi de acum nu mă voi mai duce cu maica mea, ci voi rămâne cu voi”. Egumena a zis: „Fiică, nu ai pe ce dormi şi nu vei putea sta aici”. Copila a zis: „Pe ce dormiţi voi, pe aceia voi dormi şi eu”. Deci, apropiindu-se noaptea, maica şi egumena amăgeau pe copilă în tot chipul ca să iasă din mănăstire şi să meargă acasă, dar nimic n-au sporit, nevrând deloc să iasă de acolo. Atunci egumena a zis către dânsa: „Fiică, de vei voi să rămîi aici, ţi se cade să înveţi Psaltirea şi să posteşti până seara, ca şi celelalte surori”. Copila a răspuns: „Voi posti şi voi învăţa carte, numai lăsaţi-mă să rămân aici!” Atunci egumena a zis către maica copilei: „Doamna mea, las-o pe ea aici, pentru că văd că darul lui Dumnezeu a strălucit într- însa; iar faptele cele drepte ale tatălui ei, viaţa ta cea curată, rugăciunile părinteşti şi binecuvîntarea Domnului o vor duce la viaţa veşnică”.
Atunci Eupraxia cea de bun neam, sculîndu-se şi punînd pe fiica sa înaintea icoanei Mîntuitorului, şi-a ridicat mîinile în sus şi a zis cu lacrimi: „Doamne, Iisuse Hristoase, îngrijeşte Tu de copila aceasta, căci pe Tine Te-a dorit şi s-a dat pe sine Ţie!” Apoi, întorcîndu-se către copilă, i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, Dumnezeu, Care a întărit munţii cei nemişcaţi, Acela să te întărească pe tine întru frica Lui”. Zicînd acestea a dat-o în mîinile egumenei, plecînd şi bătându-se în piept, încât toate monahiile plîngeau împreună cu dânsa; astfel a ieşit din mănăstire, încredinţînd lui Dumnezeu pe fiica sa.
A doua zi dimineaţă, venind iarăşi la mănăstire, egumena a luat pe fecioara Eupraxia, a dus-o în biserică şi, făcînd rugăciune, a îmbrăcat-o pe ea în schima monahală, fiind de faţă mama ei. Apoi mama sa, văzînd-o pe ea astfel, şi-a ridicat mîinile spre cer şi a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa, zicînd: „Împărate cel veşnic, Care ai început într-însa lucrul cel bun, săvîrşeşte-l Tu. Dă-i ei să umble după voia Ta cea sfîntă, ca să cîştige milă de la Tine, Făcătorul ei, care s-a aruncat spre Tine din tinereţe”. Apoi a zis către fiică: „Fiica mea, iubeşti haina monahicească?” Copila a răspuns: „Da, pentru că am auzit de la maica egumenă şi de la celelalte monahii, că această haină o dă Hristos celor ce-L iubesc pe El ca semn de logodire”. Maica sa a mai zis: „Fiică, Hristos, Căruia te-ai logodit, să te facă pe tine vrednică cămării Sale!”
Zicînd aceasta, a sărutat pe fiica sa, pe egumenă şi pe toate surorile şi a ieşit din mănăstire. După aceea a înconjurat celelalte mănăstiri ale pustiei din părţile Egiptului, de prin cetăţi şi de prin locuinţele săracilor, dând, tuturor lipsiţilor şi celor ce aveau trebuinţă, din averile sale. Pretutindeni străbătea slava acestei fericite văduve, Eupraxia, pentru faptele cele bune şi pentru milosteniile cele multe, încât a ajuns şi la auzul împăratului Teodosie cel Mare şi a oamenilor lui. Deci, minunîndu-se toţi de o viaţă ca aceasta a ei, slăveau pe Dumnezeu, Care a întărit-o pe ea. Despre dânsa s-a zis că nu mânca peşte, nici nu gusta vin, ci postea în toate zilele până seara tîrziu. Ea primea hrană pustnicească foarte puţină, linte sau verdeţuri şi cu adevărat, tuturor era de mirare o înfrânare ca aceasta a ei în mijlocul îndestulărilor celor îmbelşugate.
Trecînd cîţiva ani, egumena mănăstirii, chemând pe Eupraxia, femeia cea îmbunătăţită, i-a zis în taină: „Doamna mea, un lucru voiesc să-ţi spun, dar să nu te tulburi”. Ea i-a zis: „Spune-mi, doamna mea, ceea ce voieşti”. Egumena i-a zis: „De voieşti să rânduieşti ceva pentru fiica ta, rânduieşte degrabă, pentru că am văzut în vis pe bărbatul tău, Antigon, stând în slavă mare înaintea Domnului Hristos şi Îl ruga să-ţi poruncească ţie să ieşi din trup şi de acum să fii cu dânsul, ca să te îndulceşti cu el de aceeaşi slavă de care s-a învrednicit pentru viaţa sa cea îmbunătăţită”.
Dreptcredincioasa femeie, auzind acestea, nu numai că nu s-a tulburat, dar s-a bucurat foarte mult, pentru că dorea şi ea să se dezlege de trup şi să treacă la Hristos. Deci, îndată a chemat pe fiica sa, care se făcuse de doisprezece ani, şi a grăit către dânsa: „Eupraxia, fiica mea, pe mine mă cheamă Hristos, după cum mi-a spus maica egumenă. Deci, apropiindu-se ziua sfârşitului meu, toată averea mea şi a tatălui tău o dau în mîinile tale, ca s-o rânduieşti cu dreaptă credinţă şi astfel să moşteneşti împărăţia lui Dumnezeu”. Fecioara Eupraxia a început a plînge, zicînd: „Amar mie, că sînt străină şi săracă”.
Iar maica sa a grăit către dânsa: „Fiică, ai pe Hristos tată şi logodnic, deci nu eşti străină, nici săracă. Ai maică în locul meu pe egumenă, decât numai să te sîrguieşti a săvîrşi ceea ce ai făgăduit lui Hristos. Teme-te de Dumnezeu, cinsteşte pe surori, slujindu-le cu smerenie şi să nu gândeşti în inima ta niciodată că eşti de neam împărătesc, zicînd: „Se cade ca ele să-mi slujească mie, iar nu eu lor!” Fii smerită, ca să te iubească Dumnezeu; fii săracă pe pământ, ca să te îmbogăţeşti în cer. Toate le ai în mîinile tale şi de va fi trebuinţă mănăstirii de vreo avere, dă cât va trebui. Roa-gă-te pentru tatăl tău şi pentru mine, ca să aflăm milă de la Dumnezeu şi să ne izbăvim de muncile cele veşnice”. Fericita Eupraxia, sfătuind pe fiica sa acestea, a treia zi s-a mutat către Domnul şi a fost îngropată în mănăstirea aceea.
împăratul, auzind că Eupraxia, soţia lui Antigon, a murit, a chemat pe senatorul acela, cu al cărui fiu era logodită fecioara Eupraxia, şi i-a spus de dânsa că a intrat în mănăstire şi s-a lepădat de lume. Acela a rugat pe împărat cu dinadinsul ca să trimită degrabă la dânsa şi să-i poruncească să vină la Constantinopol la logodnicul său fără zăbavă, ca să se săvîrşească nunta. Împăratul a făcut îndată aceea. Mireasa lui Hristos, Eupraxia, luînd scrisoarea împăratului şi citind-o, a rîs. Apoi, şezînd, a scris împăratului, astfel: „Stăpâne împărate, aşa îmi porunceşti mie, ca să las pe Hristos şi să mă însoţesc cu un om stricăcios şi muritor, care astăzi este, iar mîine îl mănîncă viermii? Să nu-mi fie mie a face aceasta şi acel om să nu te mai supere pe măriata, deoarece eu m-am logodit cu Hristos şi nu este cu putinţă ca să-L mint. Deci, mă rog stăpânirii tale, adu-ţi aminte de părinţii mei şi ia toate averile lor şi le împarte sfintelor biserici, la mănăstiri, la săraci, la văduve şi la sărmani, iar pe robi şi roabe liberează-i. Porunceşte celor ce chivernisesc averile părinteşti, să ierte toate datoriile celor datori şi rânduieşte bine toate, ca un stăpân al meu; iar eu să fiu fără de grijă şi fără împiedicare cînd slujesc Hristosului meu, Căruia m-am încredinţat cu tot sufletul. Stăpâne împărate, tu şi împărăteasa ta rugaţi-vă Domnului pentru mine, roaba voastră, ca să mă facă vrednică slujbei Sale celei dulci”.
Eupraxia, scriind cu mâna sa o scrisoare ca aceasta, a pecetluit-o şi a dat-o trimisului. Acela, întorcîndu- se în Constantinopol, a dat împăratului scrisoarea Eupraxiei, iar el a citit-o împreună cu împărăteasa şi, vărsînd multe lacrimi de umilinţă, s-au rugat lui Dumnezeu pentru Eupraxia. A doua zi, împăratul a chemat pe toţi boierii şi pe tatăl tânărului acela cu care fusese logodită Eupraxia şi a poruncit să citească scrisoarea ei înaintea tuturor.
Auzind toţi, s-au umplut de lacrimi şi au zis: „O, împărate, cu adevărat fecioara este neam cu tine, fiică bună a părinţilor celor buni: Antigon şi Eupraxia, ramură sfîntă a rădăcinii celei sfinte”. Atunci toţi într-un glas au slăvit pe Dumnezeu. Tatăl logodnicului n-a mai îndrăznit să zică nimic împăratului despre Eupraxia. Deci, împăratul a rânduit bine toate averile, care rămăseseră de la părinţii ei, împărţindu-le la biserici şi la săraci şi făcînd toate după dorinţa sa. După aceea nici el n-a mai trăit mult şi s-a dus către Domnul.
Eupraxia începuse a se nevoi mai cu osîrdie, slujind lui Dumnezeu mai presus de măsura sa. Cînd şi-a ales viaţa cea aspră, era de doisprezece ani. Drept aceea, la început mânca numai odată pe zi, seara; apoi a început a posti până la a treia zi. Ea se ostenea slujind surorilor cu toată sîrguinţa, făcînd toate cu smerenie: mătura casa stareţei şi celelalte chilii, punea surorilor aşternuturile, aducea apă şi lemne în bucătărie, fierbea bucate şi spăla vasele. Cu un cuvînt, în toate slujbele mănăstirii nu era nimeni mai sîrguitoare decât dânsa.
În mănăstirea aceea, era obiceiul, că dacă se întîmpla vreunei surori vreo ispitire de la diavol, era datoare să spună îndată egumenei de aceea; iar egumena se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să izgonească pe diavol de la sora aceea. Apoi le poruncea să adune pietre şi să le aştearnă sub aşternutul lor, pe care se odihneau şi deasupra aşternutului să presare cenuşă şi să se odihnească pe acelea zece zile. Drept aceea, într-o vreme, Eupraxia, fiind bîntuită în vis de oarecare nălucire, a adunat pietre sub aşternutul său de lînă, apoi l-a presărat cu cenuşă pe deasupra. Egumena, văzînd aceea, a zîmbit şi a zis către una din cele mai bătrâne: „Iată că şi această fecioară a început a pătimi supărare de la diavol!”
Deci, a început a se ruga pentru dânsa, zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ai făcut-o după chipul Tău pe roaba Ta, Eupraxia, şi i-ai poruncit să ia această rânduială monahicească, întăreşte-o în frica Ta şi păzeşte-o de asupririle vrăjmaşului”. Apoi, chemând pe Eupraxia la dânsa, i-a zis: „Pentru ce nu mi-ai zis de ispitirea diavolească care ţi s-a întîmplat şi ai tăinuit de mine?” Ea, căzînd înaintea picioarelor egumenei, a răspuns: „Doamna mea, iartă-mă, că mi-a fost ruşine să-ţi spun”. Egumena a grăit către dânsa: „Fiica mea, acesta este începutul luptei tale cu vrăjmaşul; îmbărbătează-te ca să-l biruieşti şi să te încununezi!”
După o vreme, Eupraxia, fiind supărată iarăşi de vrăjmaşul, a spus unei surori cu numele Iulia, care o iubea foarte mult pe dânsa şi o povăţuia la nevoie. Iulia i-a zis: „Eupraxia, doamna mea, nu tăinui aceasta de egumenă, ci spune-i ei precum se cade, ca să se roage pentru tine; pentru că ştiu de dânsa, că în tinereţile sale a răbdat multe ispite de la diavol. Mai ştiu de dânsa şi aceasta, că într-o noapte, ispitindu-se, a ieşit din chilie şi, stând afară într-un loc deosebit, şi-a ridicat mîinile spre cer; şi a petrecut patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, nemâncînd, nici bînd, nici dormind, ci stătea şi se ruga lui Dumnezeu, până ce a biruit pe diavol. Şi noi toate sîntem ispitite de potrivnic, dar nădăjduim spre Hristos. Căci cu ajutorul Lui vom birui pe ispititorul nostru. De aceea, soră, nu te mira de aceasta, nici nu te tulbura; ci spune-i egumenei ceea ce ţi s-a întîmplat”. Eupraxia, auzind acestea, a mulţumit Iuliei, zicîndu-i: „Să-ţi ajute Dumnezeu soră, că m-ai folosit pe mine şi mi-ai întărit sufletul. Cu adevărat voi merge şi voi spune egumenei celei mari, ceea ce mi s-a întîmplat”. Iulia a zis: „Nu numai să-i spui, dar s-o şi rogi pe dânsa să se roage pentru tine şi să adauge la nevoinţa ta”.
Deci, mergând Eupraxia, a spus egumenei de acea ispită diavolească, iar egumena a zis către dânsa: „Nu te mira de aceasta, fiica mea, pentru că diavolul întrebuinţează toate armele şi se scoală împotriva noastră; dar nu te teme, ci stai cu bărbăţie şi cu mintea nemişcată, ca să nu te biruiască, pentru că mult ai să fii ispitită de el; dar tu nevoieşte-te ca să-l biruieşti şi vei lua de la Hristos, Mirele tău, cununile biruinţei. Adaugă la pustniceasca ta nevoinţă cât poţi să rabzi, căci cel ce se nevoieşte, ia darul. Insă, spune-mi fiică, cum posteşti?” Eupraxia a zis: „A treia zi primesc hrană”. Egumena i-a zis: „Adaugă încă o zi la postirea ta, ca să mănînci a patra zi după apusul soarelui”. Eupraxia a primit porunca aceea cu bucurie. Apoi, cînd era în vîrstă de douăzeci de ani, se întărea în virtutea trupească şi era frumoasă la vedere, ca una ce era cu adevărat de neam boieresc şi împărătesc. Dar, pătimind iarăşi ispitirea, i-a spus egumenei. Egumena i-a zis: „Nu te teme, fiica mea, căci Dumnezeu este cu tine!”
Într-un loc din mănăstire era o grămadă de pietre. Deci, egumena, vrând să încerce ascultarea şi smerenia Eupraxiei şi s-o îndemne spre mai mare osteneală, i-a zis: „Vino, fiică, mută pietrele acestea de aici şi pune-le aproape de cuptor”. Eupraxia îndată a început a căra pietrele acelea, între care erau unele pietre mari, pe care abia puteau doi oameni să le ridice, dar ea singură le ridica, le punea pe umeri şi le muta; căci era puternică cu trupul şi mai puternică cu ascultarea. Ea nici uneia dintre surori n-a zis: „Ajutaţi-mă că pietrele sînt grele sau că sînt flămândă şi slăbesc”, ci îşi îndeplinea porunca cu osîrdie. După ce a mutat toate pietrele acelea, trecînd câteva zile, egumena i-a zis: „M-am gândit că nu este bine ca pietrele acestea să fie aproape de cuptor; deci, mută-le la locul cel dintâi”. Ea, ascultând porunca, le-a mutat iarăşi la loc; astfel făcea cu sîrguinţă ceea ce i se poruncise.
Surorile s-au minunat, văzînd ascultarea, răbdarea şi iubirea ei de osteneală. Unele dintre cele tinere rîdeau, iar altele îi ziceau: „Întăreşte-te, soră Eupraxia, şi îmbărbătează-te!” Iar ea se ostenea, bucurându- se. Osteneala ei s-a îndelungat până la treizeci de zile, până ce egumena i-a poruncit să înceteze lucrul acela. Deci a trimis-o în pitărie la ascultare, unde făcea cu bucurie toate cele poruncite ei. Cernea făina în pitărie, frământa aluatul şi cocea pîinea; uneori fierbea lintea în bucătărie şi tăia lemne; alteori slujea la masa surorilor, şi niciodată nu a cîrtit, nici nu s-a lenevit de vreun lucru, nici s-a lepădat sau n-a băgat de seamă; ci era ascultătoare, sîrguitoare şi răbdătoare la toate slujbele. Ea n-a lăsat niciodată pravila cea obişnuită de rugăciune, adică Miezonoptica, cîntarea Utreniei, a Ceasului întâi, a celui de-al treilea, a celui de-al şaselea şi a celui de-al nouălea; iar după cîntarea cea de seară, punea masa surorilor.
Diavolul a mai încercat odată s-o supere pe Eupraxia cu năluciri de noapte, căci i s-a arătat în vis, în chipul acelui tânăr cu care se logodise. Ei i s-a părut că vede pe acel tânăr, ca şi cum ar veni cu mulţi ostaşi şi s-o ia cu sila din mănăstire. Ea, fiind culcată pe pat şi dormind, a început a striga în somn, chemând pe surori, ca să-i ajute şi s-o scape din mîinile aceluia ce o fura. Deci, surorile s-au trezit la strigătul ei şi, alergând la dânsa şi, deştep-tând-o, o întrebau de pricina strigării ei. Atunci ea le-a răspuns de înfricoşarea diavolească pe care a văzut-o în vis şi toate au început a se ruga pentru dânsa. După aceea, fiind iarăşi supărată de ispititorul, egumena i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, fereşte-te să nu-ţi slăbească diavolul mintea, căci vei pierde osteneala. Mai rabdă încă puţină vreme, luptându-te bărbăteşte cu el, şi el va fugi de la tine”. De asemenea şi Iulia zicea către dânsa: „Eupraxia, sora mea, dacă acum, cât sîntem tinere şi tari, nu ne vom lupta cu vrăjmaşul nostru ca să-l biruim, apoi la bătrâneţe cum îl vom birui?” Eupraxia a zis către dânsa: „Iulia, sora mea, viu este Domnul, că de-mi va porunci maica egumenă, nu voi gusta pîine toată săptămâna, până ce Domnul îmi va ajuta să biruiesc pe vrăjmaşul ce mă supără”. Iulia a zis: „Adevărat este, sora mea, că eu nu pot să postesc atâta, iar tu bine faci că posteşti; pentru că nu este niciuna în această mănăstire care să poată petrece o săptămână întreagă fără de hrană, afară de maica egumenă”.
Deci, Eupraxia, mergând la egumenă, a rugat-o ca să-i poruncească ei să primească astfel de post, adică să nu mănînce toată săptămâna. Egumena i-a zis: „Fiica mea, fă toate cele ce-ţi sînt cu putinţă. Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, să te întărească şi să-ţi dea biruinţă asupra diavolului!” De atunci Eupraxia a început a posti câte o săptămână întreagă, mâncînd numai Duminica, şi nedepărtându-se de la slujbele mănăstireşti, nici de la slujbele surorilor, încât toate se mirau de nevoinţele ei. Unele din surori ziceau: „Astăzi este un an de cînd căutăm să vedem pe Eupraxia şezînd vreodată, cel puţin chiar cînd mănîncă; dar n-am putut s-o vedem, decât numai atunci cînd se culcă să se odihnească”. De aceea toate surorile o iubeau pe dânsa, că se ostenea şi se smerea aşa, fiind ea din sînge împărătesc. Pentru aceea se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa, ca să-i dea putere şi mântuire.
Intre dânsele era o monahie cu numele Ghermana, despre care se spunea că este născută din părinţi robi şi săraci. Numai ea nu iubea pe cea iubită de toate, pe fericita Eupraxia, fiind împinsă spre zavistie de diavol. Într-o zi, acea monahie cu numele Ghermana, aflînd pe Eupraxia slujind singură în bucătărie, i-a zis în batjocură: „Eupraxia posteşte toată săptămâna, ca şi egumena, iar noi nu putem. Deci, ce vom face de ne va porunci egumena să postim şi noi aşa?” Grăit-a către dânsa Eupraxia: „Iartă-mă, că nu este aşa. Stăpâna noastră, maica egumena, ne-a poruncit ca fiecare după puterea sa să se nevoiască şi mie nu mi-a pus jugul acesta cu sila”. Dar Ghermana, umplîndu-se de mânie, a zis: „Vicleano şi plină de toată răutatea, cine nu ştie că tu faci cu făţărnicie aceasta, spre arătare şi spre slavă deşartă, vrând ca după moartea egumenei să ţi se dea ţie această cinste? Eu cred că niciodată nu te vei învrednici să fii mai mare peste noi!”
Atunci Eupraxia a căzut înaintea picioarelor ei, zicîndu-i cu smerenie: „Iartă-mă, doamna mea, că am greşit lui Dumnezeu şi ţie!” Egumena, înştiinţîndu-se de aceea, a chemat pe monahia Ghermana şi a început a o certa pe ea înaintea tuturor surorilor, zicîndu-i: „Roabă vicleană şi străină de Dumnezeu, ce rău ţi-a făcut ţie Eupraxia, de îi faci împiedicare în lucrarea ei cea plăcută Domnului? Deci, să fii străină de cîntarea bisericească şi de masa cea de obşte, ca o nevrednică”. Eupraxia a rugat cu lacrimi pe egumenă să ierte pe Ghermana, dar n-a putut s-o înduplece pe ea până la treizeci de zile. După treizeci de zile, Eupraxia a luat pe Iulia şi a rugat pe surorile cele mai bătrâne, ca ele să roage pe egumenă să ierte pe monahia Ghermana. Egumena, chemând pe Ghermana, i-a zis: „Ticăloaso, oare n-ai socotit în mintea ta cât de mare rău este să împiedici pe cineva de la alergarea cea îmbunătăţită? Nici la aceasta nu te-ai gândit, că dânsa, fiind fiică de senator şi de neam împărătesc, s-a smerit şi s-a robit atât de mult pentru Dumnezeu, încât îţi slujeşte şi ţie ca uneia nevrednice?” Atunci toate surorile au început a ruga pe egumenă pentru Ghermana şi abia au înduplecat-o de a iertat-o. Deci, vrăjmaşa cea văzută a încetat o vreme din răutate.
Însă diavolul, nevăzutul vrăjmaş, nu înceta luptându-se împotriva Eupraxiei, mâniindu-se foarte mult asupra ei, ca cel ce se biruia de o smerenie ca aceea. Într-o noapte a adus asupra ei nişte năluciri mireneşti, încât foarte mult a tulburat-o cu acelea. Dar ea, simţind acel cumplit război al vrăjmaşului, care se înarmase asupra ei, a sărit jos din pat şi, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a ieşit din chilia sa. Ducîndu-se afară într-un loc deosebit, a stat şi şi-a întins mîinile sale spre cer şi, ridicîndu-şi ochii şi mintea în sus, stătea astfel, rugându-se ziua şi noaptea. Aşa a stat patruzeci de zile nemişcată ca un stîlp, nemâncînd, nici bînd, şi fără să vorbească cu cineva, nedormind şi nelăsînd mîinile în jos. Egumena, înştiinţîndu-se de la început, a venit la dânsa şi i-a zis: „Fiică, Dumnezeu să te întărească şi să-ţi dea răbdare”. Eupraxia avea atunci de la naşterea ei douăzeci şi cinci de ani. Deci, stând paisprezece zile, egumena şi surorile zîmbeau şi se veseleau, văzînd-o pe dânsa răbdând astfel.
Sfîrşindu-se treizeci de zile, surorile au zis către egumenă: „Doamnă şi maică, precum vedem, Eupraxia voieşte să săvîrşească osteneala ta de patruzeci de zile, precum ai stat tu altădată tot aşa”. Iar egumena a zis: „Să ne rugăm toate pentru dânsa, ca s-o întărească pe ea Dumnezeu”. Deci, sfîrşindu-se cele patruzeci de zile, a mai stat după aceea încă cinci zile; apoi, slăbind, a căzut la pământ, zăcînd ca o moartă. Adunîndu-se surorile, au dus-o pe ea în casă, dar nu puteau să-i mai îndoiae mîinile, pentru că erau înţepenite, şi nici nu putea să vorbească un cuvînt. Deci, aducînd egumena oarecare hrană, a lipit-o la gura ei, zicîndu-i: „Fiică Eupraxia, gustă în numele Domnului nostru Iisus Hristos”. Atunci, îndată luînd în gură, a gustat şi a vorbit. Din aceasta luînd puţină putere, s-a sculat şi a dus-o pe ea în biserică, dând mulţumire lui Hristos Dumnezeu, Care a întărit pe roaba Sa spre atâta nevoinţă. După aceasta, Eupraxia, primind câte puţină mâncare, a început să se îndrepteze.
Din acea vreme, diavolul n-a mai putut să supere pe Eupraxia cu nălucirile sale şi cu ispite de patimi trupeşti, deoarece toate ispitirile lui au fost biruite de mireasa lui Hristos. Atunci el a început a socoti alte meşteşugiri împotriva ei, ca unul ce din început este ucigaş de oameni, vrând să o piardă pe ea din viaţa aceasta. Astfel, într-una din zile, fericita Eupraxia s-a dus cu un vas la puţ să scoată apă, dar diavolul, cu voia lui Dumnezeu, apucînd-o, a aruncat-o în puţ. Şi, după cum singură a spus, a căzut cu capul în apă şi s-a apucat de funia de care era atîrnată găleata; deci a strigat, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută- mi!” Apoi, dându-se de ştire că Eupraxia a căzut în puţ, surorile şi egumena au alergat şi au scos-o afară; iar ea, făcîndu-şi cruce, a zîmbit şi a zis: „Viu este Hristosul meu, iar tu, diavole, nu mă vei birui pe mine, nici îţi voi da ţie loc; că iată până în ziua de astăzi aduceam apă cu un vas iar de acum încolo voi începe a aduce cu două!”
Odată i s-a mai întîmplat ei că, tăind lemne pentru slujba bucătăriei, pe cînd a ridicat securea în sus ca să lovească lemnul, diavolul i-a împleticit mîinile şi, lovindu-se cu securea la picior, şi-a tăiat glezna şi şi- a făcut o rană mare de unde a curs mult sînge; deci, slăbind, a căzut la pământ ca moartă. Atunci Iulia, văzînd aceea, s-a înspăimântat şi, strigând, a alergat la surori şi le-a spus că Eupraxia s-a tăiat la picior cu securea şi a murit. Surorile şi egumena, auzind aceasta, au venit şi, înconjurând-o pe ea, plîngeau. Apoi, turnînd apă rece pe faţa ei şi, însemnînd-o cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Eupraxia, fiica mea, ce este aceasta? Scoală şi caută de vorbeşte cu surorile, că sînt în mare mîhnire pentru tine!” Ea, căutând cu ochii spre ele, a zis către egumenă: „Nu plînge, doamna şi maica mea, că sufletul meu este încă în mine!”
Atunci egumena s-a rugat Domnului, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, vindecă pe roaba Ta, că mult pătimeşte pentru Tine”. Apoi, învelindu-i piciorul cu un petec de lînă, a ridicat-o să o ducă în chilie. Eupraxia, căutând şi văzînd lemnele, a zis: „Viu este Domnul că nu mă voi duce de aici, până ce nu voi aduna lemnele şi nu le voi duce la bucătărie!” Atunci Iulia a zis: „Le voi aduna eu, iar tu să mergi să te odihneşti”. Însă Eupraxia n-a lăsat pe Iulia să adune lemnele, ci singură, umplîndu-şi braţele cu lemne, le ducea. Ea avea de suit multe trepte. Dar cînd Eupraxia s-a suit pe treapta cea mai de sus, diavolul i-a împiedicat picioarele şi, călcînd pe marginea hainelor ei, a făcut-o să cadă cu faţa în jos pe lemnele pe care le ţinea în mîini. Deci, i s-a înfipt o aşchie în faţă aproape de ochi.
Atunci Iulia, strigând, a alergat la dânsa şi i-a zis: „Oare nu ţi-am spus să te odihneşti, că nu poţi să duci lemnele, iar tu nu m-ai ascultat!” Eupraxia a zis: „Nu te mîhni, soră, ci scoate binişor aşchia, căci ochiul meu, cu darul lui Hristos, este sănătos”. Scoţînd lemnul, a curs mult sînge din rană; deci, egumena, luînd untde-lemn şi sare, şi făcînd rugăciune, i-a uns rana; şi Iulia a zis către Eupraxia: „Mergi, doamna mea, culcă-te pe patul tău şi odihneşte-te, iar eu voi sluji surorilor noastre”. Eupraxia a zis: „Viu este Domnul meu, că nu mă voi odihni până ce nu voi săvîrşi ascultarea mea către surori”. Deci toate surorile o rugau să se odihnească de durerile rănilor, dar n-a voit să se odihnească; ci stătea fierbînd bucatele, deşi îi curgea sînge din amândouă rănile. Ea nu s-a odihnit până ce n-a slujit şi la masa surorilor. Deci, împlinindu-şi desăvîrşit slujba sa, a mers seara tîrziu de s-a culcat. Dumnezeu, văzînd marea ei răbdare, a tămăduit-o îndată şi a făcut-o sănătoa-să, iar diavolul crăpa de zavistie.
Odată, el s-a ispitit s-o piardă pe fericita Eupraxia; căci, suindu-se ea, pentru o trebuinţă oarecare, cu surorile la o chilie din catul al treilea, a aruncat-o pe ea jos, iar surorile care erau cu dânsa au alergat pe scară, pentru că li se părea că a murit, căzînd de la aşa înălţime. Dar ea, sculîndu-se de jos fără vătămare, mergea spre dânsele; iar ele o întrebau: „Oare nu ţi s-a întîmplat nimic?” Ea a răspuns: „Eu nu ştiu cum am căzut şi cum m-am sculat”. Atunci toate au preamărit pe Dumnezeu, că a păzit-o de la moarte.
Altădată, fierbînd verdeţuri pentru surori, cînd a voit să ia căldarea de pe foc, diavolul i-a împiedicat picioarele şi a căzut, iar căldarea cu mâncarea cea fiartă s-a prăvălit peste faţa ei. Iulia, care slujea împreună cu dânsa, a strigat că Eupraxia s-a opărit. Deci, s-au adunat toate surorile care erau în apropiere; însă, Eupraxia, sculîndu-se degrabă, a zis zîmbind către Iulia: „Ce ai făcut, soră, că ai tulburat în zadar pe surori şi pe egumenă?” Şi toate au văzut faţa ei sănătoasă, neavînd nimic. Egumena s-a uitat în căldare şi a văzut fiertura care rămăsese pe fund, încă clocotind, şi a zis către Eupraxia: „Nu s-a atins de tine fiertura?” Ea a răspuns: „Viu este Domnul, că pe faţa mea am simţit apă rece, iar nu fiartă”. Egumena s-a minunat şi a zis: „Fiica mea, Dumnezeu să te păzească până la sfîrşit”. După aceasta a zis către celelalte surori bătrâne: „Vedeţi voi că Eupraxia s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu? Căci, căzînd din catul al treilea, n-a murit, iar fiertura, vărsîndu-se peste faţa sa, nu a vătămat-o!” Surorile au zis: „Vedem că Eupraxia este adevărata roabă a Lui şi Domnul o păzeşte, căci a ferit-o de atâtea ispite”.
Multe femei mirence din cetăţile cele de aproape şi din satele dimprejur veneau la mănăstirea aceea, aducînd pe copiii lor bolnavi şi îndrăciţi. Pentru că Domnul, precum s-a zis mai înainte, dădea tămăduiri de boli şi izgonea diavolii cu rugăciunile egumenei şi ale surorilor care vieţuiau după Dumnezeu. Căci ele se adunau în biserică şi făceau rugăciuni împreună pentru orice fel de bolnavi, iar aceia cîştigau tămăduire şi se întorceau acasă sănătoşi. În mănăstirea aceea era o femeie îndrăcită, căci petrecea într-însa mai- marele duhurilor celor necurate, pe care o muncea cumplit din tinereţe. Din această pricină, acea femeie era legată cu lanţuri de mîini şi de picioare. Ea scrîşnea din dinţi, fluiera, făcea spume, răcnea foarte tare, încât toate se spăimântau de glasul şi ţipătul ei.
De multe ori, egumena cu surorile cele bătrâne se rugau lui Dumnezeu în biserică să izgonească pe diavol din femeia aceea care pătimea, dar rugăciunea lor nu era auzită; căci, după rânduiala lui Dumnezeu, acel lucru se păzea spre mai mare minune şi spre arătarea Sfintei Eupraxia, mireasa lui Hristos, precum se va arăta mai la urmă. Atât de mult o muncea acel diavol, încât nimeni nu putea să se apropie de ea. Ea era legată într-o casă de dedesubt, de un stîlp, iar hrana şi băutura i se dădeau de departe. Astfel se lega vasul cu mâncare de un băţ lung, puneau pîine, bob şi orice fel de verdeţuri, şi-i dădeau. Ea, de multe ori, apucînd vasul şi băţul, le arunca în faţa celor ce i le aduceau. Aşa a fost ţinută în mănăstire multă vreme.
Într-una din zile, portăriţa, venind la egumenă, i-a spus că a venit o femeie plîngând, avînd cu sine un copil în vîrstă de opt ani. Copilul este slăbănog, mut şi surd, şi cere rugăciuni pentru tămăduirea lui. Egumena, ştiind, din descoperirea lui Dumnezeu, că acum se dăduse Eupraxiei darul tămăduirii şi putere asupra duhurilor necurate, a chemat-o şi i-a zis: „Du-te şi ia pe copil de la maica aceea care stă dinaintea porţii şi adu-l aici”. Ea, ducîndu-se şi văzînd pe copil foarte bolnav, slăbănog, mut şi surd, i-a fost milă de el şi a suspinat. Deci, însemnîndu-l cu Sfânta Cruce, a zis: „Fiule, Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, Acela să te tămădu-iască”. Şi, luîndu-l de mîini, l-a dus la egumenă.
Copilul, fiind adus cu mîinile ei, îndată s-a tămăduit, a grăit şi a început a chema pe mama sa. Eupraxia, văzînd pe copilul care grăia, s-a spăimântat şi l-a lăsat jos; iar copilul, sculîndu-se, a alergat la poartă, strigând pe maica lui. Portăriţa s-a dus şi i-a spus egumenei. Drept aceea, egumena, chemând pe mama acelui copil, a zis către dânsa: „Soră, pentru aceea ai venit, ca să ne ispiteşti pe noi, aducîndu-ţi copilul sănătos?” Maica copilului a răspuns: „Stăpâna mea, mă jur pe Domnul Hristos, că până în ceasul acesta, copilul meu nu grăia, nu auzea, nu lucra cu mîinile nimic, nici cu picioarele nu putea să umble”. Atunci egumena a zis către acea femeie: „Cu darul lui Hristos, ai pe copilul tău sănătos; deci, du-te cu pace, slăvind pe Dumnezeu!”
Plecînd femeia cu pruncul său tămăduit, egumena a zis către Eupraxia: „Fiică, voiesc ca să hrăneşti cu mîinile tale pe acea soră care pătimeşte de îndrăcire în mănăstirea noastră, de nu te temi de ea”. Eupraxia a zis: „Nu mă tem, doamna mea, şi ceea ce-mi vei porunci, voi face”. Eupraxia, luînd un vas cu fiertură şi pîine, s-a dus la cea îndrăcită. Aceea îndată, scrîşnind din dinţi, s-a repezit la dânsa şi, apucînd vasul, voia să-l sfărâme. Iar Eupraxia, apucînd-o pe ea de mână, i-a zis: „Viu este Domnul, că te voi arunca la pământ şi voi lua toiagul egumenei noastre şi te voi bate pe tine, ca de acum să nu mai faci neorânduieli”. Femeia îndrăcită, văzînd că Eupraxia este mai tare decât dânsa, Domnul întărind pe roaba sa, a început a se teme şi a tăcut. Dar sfînta a început cu blîndeţe a o îndemna pe ea, zicîndu-i: „Şezi, sora mea, mănîncă şi bea şi nu te tulbura”. Atunci ea, şezînd, a mâncat, a băut şi s-a odihnit.
Din acea vreme a început a nu-i mai da ei hrană de departe cu băţul, ci hrana o primea din mîinile Eupraxiei, minunîndu-se toate surorile. Cînd vreodată îndrăcita începea a se tulbura, a înnebuni şi a striga, surorile îi ziceau: „Taci, că vine Eupraxia la tine şi te bate cu băţul!” Atunci îndată îndrăcita se îmblîn-zea şi tăcea. Din această pricină, monahia Ghermana, cea mai sus pomenită, a fost cuprinsă iarăşi de zavistie şi zicea către celelalte surori: „Oare nu sînt alte surori care să ducă hrană celei îndrăcite afară de Eupraxia? Daţi-mi mie pîine, căci şi eu, asemenea, voi sluji celei îndrăcite ca şi Eupraxia!” Deci ea, luînd pîine şi linte, s-a apropiat de dânsa şi i-a zis: „Soră, primeşte aceasta şi mănîncă!” Dar cea îndrăcită a apucat-o pe ea cu tărie şi i-a rupt hainele de pe dânsa până la piele, scrîşnind împotriva ei cu dinţii. Deci, aruncînd-o cu faţa la pământ, a stat pe ea şi a început a o muşca de grumaji şi de spate; apoi, făcîndu-se mare ţipăt şi nici una neîndrăznind să se apropie de dânsa, Iulia a alergat la bucătărie şi a zis Eupraxiei: „Pe Ghermana o omoară femeia cea îndrăcită!”
Atunci Eupraxia, alergând, a apucat pe cea îndrăcită de mână şi de grumaji şi a izbăvit pe Ghermana, fiind rănită şi însîngerată. Apoi, Eupraxia a zis către cea îndrăcită: „Oare ai făcut bine de ai rănit aşa de rău pe această soră?” Dar ea stătea scrîşnind din dinţi şi spumegând, iar Eupraxia i-a zis: „Viu este Domnul, că din ceasul acesta, de vei mai face rău vreunei surori, nu te voi mai ierta; ci, luînd toiagul egumenei, te voi bate fără milă”. Atunci ea, culcîndu-se a tăcut. A doua zi de dimineaţă, Eupraxia, mergând să o cerceteze pe dânsa, a găsit-o dezbrăcată, cu hainele rupte şi, şezînd pe pământ, îşi aduna gunoiul său şi-l mânca; fericitei Eupraxia i-a fost mare jale de ea şi a lăcrimat. Deci, a îmbrăcat-o pe ea într-o haină şi, aducîndu-i pîine şi apă, a hrănit-o şi a adăpat-o. După aceasta toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni.
Dar Dumnezeu a descoperit egumenei rugăciunea ei, căci a doua zi a chemat-o pe ea şi i-a zis: „Fiică Eupraxia, pentru ce ai tăinuit înaintea mea rugăciunea ta, ce o faci pentru aceea care pătimeşte? De mi-ai fi spus mie, apoi şi eu m-aş fi ostenit împreună cu tine”. Eupraxia a zis: „Iartă-mă, doamna mea, căci văzînd-o pe ea făcînd foarte urît, mi-a fost milă de dânsa”. Atunci egumena a grăit către Eupraxia: „Fiică, am să-ţi spun ceva, dar păzeşte-te să nu te mândreşti. Hristos ţi-a dat ţie putere asupra diavolilor şi asupra acestui diavol”.
Eupraxia, auzind acestea, a căzut la pământ şi şi-a presărat capul cu ţărână şi striga, zicînd: „Cine sînt eu, ticăloasa şi plină de toată necurăţia, ca să izgonesc diavolul, pe care voi, atîţia ani rugându-vă, nu l-aţi putut izgoni?” Egumena a zis: „Fiica mea, pe tine te aşteaptă lucrul acesta, ca să se ştie că mare răsplătire este pregătită pentru tine în ceruri, deci să nu fii neascultătoare, ci să faci ceea ce ţi se porunceşte”. Apoi s-a dus la biserică şi, aruncîndu-se cu faţa la pământ înaintea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, a udat pământul cu lacrimi, cerând ajutor.
Deci, fiind silită din porunca egumenei, s-a dus la cea îndrăcită, iar surorile toate mergeau în urma ei, vrând să vadă ceea ce era să se facă. Deci, Eupraxia, apropiindu-se de aceea care pătimea, i-a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos, Care te-a zidit, te vindecă!” Zicînd acestea, a făcut pe chipul ei semnul Sfintei Cruci. Iar diavolul, răcnind foarte tare, a zis: „O, ce mincinoasă şi spurcată este monahia aceasta. Iată că de mulţi ani am petrecut în femeia aceasta, dar nimeni nu m-a izgonit pe mine până acum, iar nebuna aceasta vrea să mă izgonească”. Eupraxia a zis: „Nu te izgonesc eu, ci Hristos, Dumnezeul meu, Căruia m-am făcut mireasă!”
Atunci diavolul a strigat: „O, ce necurată eşti, nu voi ieşi din această femeie, fiindcă n-ai luat putere ca să mă izgoneşti pe mine”. „Eu sînt necurată şi plină de toate spurcăciunile, precum şi tu mărturiseşti, însă, poruncindu-ţi Hristos, Dumnezeul meu, vei ieşi din aceasta; iar de nu vei voi să ieşi, apoi voi lua toiagul egumenei noastre şi te voi bate pe tine!” Dar diavolul, răspunzînd, nu voia să iasă. Eupraxia, luînd toiagul egumenei, îl ameninţa pe el, zicînd: „Ieşi, că te voi bate pe tine”. Diavolul a zis: „Cum voi putea ieşi, căci am făcut sfat cu dânsa şi nu pot să-l calc”.
Sfânta a lovit cu toiagul de trei ori şi a zis: „Duh necurat, Domnul Hristos îţi porunceşte ţie să ieşi din zidirea lui Dumnezeu!” Însă diavolul, tânguindu-se, zicea: „Unde mă voi duce!” Sfânta a zis: „Du-te în întunericul cel mai din afară, în focul cel veşnic şi în muncile cele fără de sfîrşit, care ţi s-au pregătit ţie, tatălui tău, satana, şi tuturor care fac voia voastră”. Iar surorile toate stăteau şi priveau de departe, neîndrăznind să se apropie. Dar, de vreme ce diavolul nu voia să iasă pentru că se împotrivea mult, Sfânta Eupraxia, căutând către cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă ruşina pe mine în ceasul acesta, ca să nu se bucure diavolul cel necurat!” Diavolul îndată, răcnind cu glas mare, a ieşit, iar femeia s-a făcut sănătoasă din ceasul acela. Apoi, luînd-o pe ea Eupraxia şi sculînd-o, a îmbrăcat-o cu o haină curată. Deci, ducînd-o în biserică, toate surorile împreună au dat slavă şi mulţumire lui Hristos Dumnezeu.
Sfânta Eupraxia, din ziua aceea, mai mult a început a se smeri, slujind tuturor surorilor ca o roabă. Iar cînd se aduceau copii neputincioşi la mănăstire, egumena îi trimitea la Sfânta Eupraxia, care, deşi nu voia, însă, supunîndu-se poruncii ei, îi tămăduia cu darul lui Hristos.
Cînd s-a apropiat vremea fericitului sfîrşit al Sfintei Eupraxia, egumenei i s-a arătat în vedenia visului descoperire de la Dumnezeu, că mireasa lui Hristos în curând se va chema în cămara cea cerească. Deci s¬a tulburat foarte mult de vedenia aceea, fiindu-i jale pentru despărţirea de dânsele a iubitei Eupraxia. După aceea, egumena a început a plînge şi nici uneia n-a voit să spună acea vedenie.
Bătrânele, văzînd-o pe ea mîhnită şi plîngând, nu îndrăzneau să o întrebe pentru ce plînge aşa. Apoi singure, umplîndu-se de mîhnire pentru întristarea ei, s-au apropiat de dânsa, grăind: „Doamnă şi maica noastră, spune-ne nouă pentru care pricină eşti în astfel de întristare, pentru că şi inimile noastre s-au îndurerat văzîndu-te pe tine suspinînd?” Egumena a zis: „Nu mă siliţi, că până mîine nu vă spun”. Bătrânele au zis către dânsa: „Maica noastră, viu este Domnul, de nu vei spune, cu mare mîhnire vei răni sufletele noastre”. Egumena a zis: „Nu voiam să vă spun până dimineaţă, dar de vreme ce mă siliţi, am să vă spun. Eupraxia ne lasă pe noi, căci mîine se va duce din viaţa aceasta; dar nici una din voi să nu-i spuneţi, ca să nu se tulbure şi să nu ştie această taină până va veni ceasul ei”. Egumena spunînd acestea, surorile au plîns mult pentru că toate iubeau şi cinsteau pe Eupraxia foarte mult, ştiind că este plăcută lui Dumnezeu şi adevărată roabă şi mireasă a lui Hristos; deci, socoteau că le este o mare pagubă a se lipsi de dânsa.
Plîngând ele, una din surori, auzind plînsul bătrânelor şi înştiinţîndu-se de pricina plîngerii, a alergat la pitărie şi a aflat pe Eupraxia cocînd pîine şi împreună cu dânsa ostenindu-se şi Iulia. Deci a zis către Eupraxia: „Doamnă, să ştii că pentru tine plînge egumena cu bătrânele”. Eupraxia şi Iulia s-au mirat de cuvîntul acesta şi stăteau tăcînd. Apoi Iulia a zis către Eupraxia: „Oare cel ce a fost altădată logodnicul tău, a rugat pe împăratul să te ia din mănăstire cu sila, şi pentru acestea se întristează doamna egumena şi bătrânele?” Sfânta a răspuns: „Viu este Domnul meu, Iisus Hristos, că, de s-ar aduna toate împărăţiile pământului, nu vor putea să mă silească pe mine, ca eu să las pe Hristos, Mirele meu; însă, doamna mea, Iulia, du-te şi înştiinţează-te, pentru ce este plînsul acela, pentru că sufletul meu s-a tulburat foarte mult”.
Deci, Iulia, ducîndu-se, a stat lîngă uşă şi asculta cele ce vorbeau. Egumena spunea bătrânelor de acea vedenie, astfel: „Am văzut pe doi bărbaţi cinstiţi, îmbrăcaţi luminos, intrând în mănăstire şi zicîndu-mi: „Lasă pe Eupraxia, căci îi trebuieşte Împăratului!” Şi iarăşi au venit doi bărbaţi luminoşi şi mi-au zis: „Ia pe Eupraxia şi o du pe dânsa la Împăratul!” Iar eu îndată, luînd-o pe dânsa, am plecat. Cînd am sosit la nişte porţi preaminunate, ale căror frumuseţi nu pot a le spune, acelea s-au deschis de la sine, am intrat înăuntru şi am văzut nişte palate nefăcute de mână, pline de slavă nespusă şi un scaun înalt pe care şedea un Împărat prea- luminos. Deci, eu n-am putut să intru înăuntru, iar pe Eupraxia, luînd-o, au dus-o la Împărat. Ea, căzînd înaintea Lui, i s-a închinat şi a sărutat Preacuratele Lui picioare. Am văzut acolo întuneric, apoi strălucire de îngeri şi o mulţime de sfinţi, toţi stând şi privind la Eupraxia. După aceasta am văzut pe Maica lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria, stăpâna noastră, care, luînd pe Eupraxia, i-a arătat o cămară preafrumoasă şi o cunună pregătită, strălucind cu slavă şi cu cinste şi am auzit un glas, zicînd către dânsa: „Eupraxia, iată răsplătirea şi cununa ta! Deci, acum du-te, iar după alte zece zile să vii, ca să te îndestulezi de toate acestea întru nesfîrşiţii veci””.
Această vedenie a spus-o egumena bătrânelor, vărsînd lacrimi din ochi, şi le-a zis: „Iată, acum este a zecea zi de cînd am văzut această vedenie şi mîine dimineaţă Eupraxia va muri!” Iulia, auzind aceasta, a început a se bate în piept şi s-a dus la pitărie, plîngând şi tânguindu-se. Eupraxia, văzînd-o plîngând, i-a zis: „Te jur pe tine cu Fiul lui Dumnezeu, să-mi spui ce ai auzit şi pentru ce plîngi aşa!” Iulia a răspuns: „Plîng căci astăzi ne vom despărţi de tine, pentru că am auzit de la doamna noastră cea mare, că mîine te vei sfîrşi!” Eupraxia, cînd a auzit de aceasta, îndată a slăbit şi a căzut jos ca moartă. Iulia şedea lîngă dânsa şi plîngea. Apoi Eupraxia a zis către Iulia: „Dă-mi mâna, sora mea, şi spijineşte-mă; scoate-mă pe mine în lemnărie şi aşează-mă acolo”. Iulia a făcut aşa.
Eupraxia, zăcînd la pământ, plîngea, zicînd către Domnul: „Stăpâne, pentru ce Te-ai îngreţoşat de mine străina, care sînt în sărăcie şi pentru ce m-ai trecut cu vederea? Iată vremea în care eu puteam să mă ostenesc şi să mă lupt cu diavolul, dar Tu acum iei sufletul meu! Milostiveşte-Te, Doamne, spre mine, roaba Ta, şi lasă-mă măcar numai anul acesta, ca să plîng pentru păcatele mele, căci sînt fără de pocăinţă şi goală de fapte bune şi n-am nădejde de mântuire. Căci în mormânt nu este pocăinţă, nici lacrimi şi nici morţii nu Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se pogoară în iad, ci cei vii vor binecuvînta numele Tău cel sfînt! Dăruieşte-mi măcar un an, ca smochinului celui neroditor!”
Ea tânguindu-se astfel, a auzit-o una din surori şi, alergând, a spus egumenei şi bătrânelor. Atunci egumena a zis: „Cine i-a spus cele grăite de noi şi a tulburat sufletul ei? Nu v-am poruncit eu, ca nici una să nu-i spuneţi această taină, până ce-i va veni ceasul? De ce aţi făcut aceasta, tulburând-o mai înainte? Mergeţi şi aduceţi-o aici”. Sfânta, fiind adusă, s-a aruncat la picioarele egumenei, zicînd: „Pentru ce nu mi-ai spus maica mea de sfîrşitul meu care s-a apropiat, ca să fi plîns păcatele mele? Iată, acum mă duc, neavînd nădejde de mântuire, de vreme ce sînt străină de faptele cele bune; ci, miluieşte-mă, stăpâna mea, şi roagă-te lui Dumnezeu, să mă lase să mai vieţuiesc un an, ca să mă pocăiesc de păcatele mele; căci, ducîndu-mă fără de pocăinţă, nu ştiu care întuneric mă va cuprinde şi care muncă mă aşteaptă pe mine”.
Egumena a zis către dânsa: „Fiica mea, Eupraxia, viu este Domnul, că nestricăciosul tău Mire, Hristos, te-a făcut vrednică împărăţiei cereşti şi ţi-a pregătit o cămară preafrumoasă şi cununa slavei celei veşnice”. Apoi egumena a început a-i spune toată descoperirea care o văzuse pentru dânsa şi astfel i-a mângîiat sufletul ei şi a făcut-o cu bună nădejde. Egumena o ruga să mijlocească la Dumnezeu pentru dânsa, ca s-o învrednicească şi pe ea de aceeaşi parte. Iar Eupraxia, zăcînd la picioarele egumenei, a început a slăbi cu trupul, căci mai întâi a început a căsca şi a tremura, apoi au cuprins-o frigurile. Egumena a zis către surori: „Luaţi-o şi duceţi-o în casa cea de rugăciune, pentru că vine ceasul ei!”
Deci, luînd-o, au pus-o în casa de rugăciune, iar surorile şedeau lîngă dânsa triste, plîngând până seara. Seara, egumena a poruncit surorilor să mănînce şi doar Iulia să rămână singură lîngă Eupraxia; pentru că aceea niciodată nu se depărta de dânsa. Iulia, închizîndu-se cu dânsa, a petrecut până dimineaţă. Ea se ruga de Eupraxia, zicînd: „Soră, să nu mă uiţi înaintea Domnului; să-ţi aduci aminte că am fost nedespărţită de tine pe pământ, că te-am învăţat la citirea cărţilor şi că te-am îndemnat la nevoinţă. Deci, roagă pe Hristos, ca să mă ia şi pe mine cu tine!”
Sosind dimineaţa, egumena a văzut că Eupraxia este în răsuflările cele mai de pe urmă şi a trimis la surori, zicînd: „Să vină să sărute pe Eupraxia cu sărutarea cea din urmă, pentru că se sfîrşeşte!” Surorile, adunîndu-se, o sărutau plîngând şi zicînd: „Soră, pomeneşte-ne şi pe noi în împărăţia lui Hristos!” Ea tăcea, neputând să vorbească. Mai pe urmă de toate a venit la dânsa şi aceea pe care o izbăvise de muncire diavolească şi îi săruta mîinile, plîngând şi zicînd: „Aceste sfinte mîini mult mi-au slujit mie, nevrednica lui Dumnezeu, şi cu ele s-a izgonit din mine diavolul care m-a muncit”. Eupraxia nu-i răspundea. Egumena i-a zis: „Soră Eupraxia, nu miluieşti pe această soră şi nu-i răspunzi nimic, pentru că plînge aşa?”
Eupraxia, uitându-se spre sora aceea, i-a zis: „Soră, pentru ce mă osteneşti? Lasă-mă să mă odihnesc, că sînt aproape de sfârşit. Însă, teme-te de Dumnezeu, că El te va păzi pe tine”. Apoi, uitându-se la egumenă, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că mare osteneală este sufletului meu în ceasul acesta”. Egumena a început a se ruga pentru dânsa cu toate surorile. Cînd a sfârşit rugăciunea şi a zis „Amin”, Sfânta şi Cuvioasa mireasă a lui Hristos, Eupraxia, şi-a dat cinstitul şi sfântul ei suflet în mîinile lui Dumnezeu, vieţuind treizeci de ani de la naşterea sa. Surorile, plîngând mult după dânsa, au îngropat-o lîngă maica sa şi au preamărit pe Dumnezeu, că s-au învrednicit să aibă între dânsele o soră atât de plăcută Lui.
Iulia a petrecut nedepărtată de lîngă mormântul ei trei zile, plîngând şi tânguindu-se; iar a patra zi a venit la egumenă veselă şi bucuroasă şi i-a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că mă cheamă Hristos, pe Care L-a rugat fericita Eupraxia pentru mine, păcătoasa, ca să fiu împreună cu dânsa”. Zicînd aceasta şi sărutând pe toate surorile, într-a cincea zi s-a sfîrşit; şi a îngropat-o lîngă mormântul Sfintei Eupraxia. După treizeci de zile, Cuvioasa egumenă Teodula diaconiţa, chemând pe surori, le-a zis: „Să vă alegeţi o altă maică în locul meu, care să vă poată povăţui, pentru că pe mine mă cheamă Domnul, pe care Cuvioasa Eupraxia L-a rugat mult pentru mine, ca să mă rânduiască cu dânsa şi cu Iulia, că şi ele împreună s-au învrednicit cămării cereşti, la care mă duc şi eu acum”.
Surorile toate s-au veselit pentru Eupraxia şi Iulia, că au intrat în bucuria Domnului lor, şi se rugau ca şi ele să se învrednicească de aceeaşi parte; iar pentru maica care le lăsa, plîngeau, şi şi-au ales pe una din surori, anume Teognia, ca să le fie egumenă. Apoi, chemând-o egumena, a zis către dânsa: „Ştii bine toată rânduiala şi tipicul vieţii mănăstireşti. Te jur cu Preasfânta şi cea de o fiinţă Treime, să nu cîştigi la mănăstire averi, nici oarecare bogăţii, ca să nu întorci mintea surorilor spre grijile pământeşti şi, pentru acelea, să se lipsească de cele cereşti; ci mai vîrtos, defăimând toate cele vremelnice, să cîştige pe cele veşnice”. Iar către surori a zis: „Ştiţi viaţa Sfintei Eupraxia, făceţi-vă urmă-toare ei, ca să vă învredniciţi părţii celei cu dânsa întru cămara cea cerească”. Apoi, dând tuturor sărutarea cea din urmă, a poruncit s-o ducă în casa de rugăciuni, să închidă uşile şi să nu intre la dânsa nici una până a doua zi. Surorile, intrând a doua zi dimineaţă, au găsit-o sfîrşită întru Domnul şi, plîngând, au îngropat-o lîngă Sfânta Eupraxia. Din ziua aceea n-au mai îngropat pe nici una în locul acela.
Multe minuni se făceau la cinstitele moaşte ale celor plăcute lui Dumnezeu; pentru că se dădeau tămăduiri de toate neputinţele şi se izgoneau diavolii, care strigau, zicînd: „O, Eupraxie, şi după moarte ne biruieşti şi ne alungi!”
Într-acest fel a fost petrecerea şi viaţa Cuvioasei Eupraxia, care s-a învrednicit slavei celei cereşti. Deci, să ne sîrguim şi noi să-i urmăm ei. Să cîştigăm smerenia, ascultarea, blîndeţea, iubirea şi osteneala, răbdarea, curăţia şi întreaga ei înţelepciune, ca şi noi, cu rugăciunile ei, să ne aflăm vrednici bunătăţilor veşnice şi bucuriei şi petrecerii cu cetele îngereşti şi să ne învrednicim a ne sătura de slava Domnului nostru Iisus Hristos, întru împărăţia Lui cea cerească, cu toţi sfinţii, întru nesfîrşiţii veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie