Sfinţii mărturisitori care au pătimit în Edesa de la arieni (25 august)

Biserica lui Hristos, câştigîndu-şi libertate pe vremea marelui împărat Constantin, şi aceasta după multe prigoniri care fuseseră asupra creştinilor de la păgînii împăraţi şi chinuitorii închinători de idoli, acum începuse a înflori în pace şi linişte. Dar prin lucrarea diavolească, se ridicase iar prigoană asupra ei, nu de la închinătorii de idoli, ci de la creştinii cei răucredincioşi, care se abătuseră de la adevărata credinţă.
După sfârşitul lui Constantin, se întărise eresul hulitor de Hristos al lui Arie, mai întâi în împărăţia lui Constantie, fiul lui Constantin, apoi în împărăţia lui Valens; iar aceasta, fiindcă amândoi acei împăraţi erau amăgiţi de reaua credinţă a lui Arie. Deci, stăpânind în vremile lor, au prigonit preamult Biserica lui Hristos. Sub stăpânirea lui Valens şi în păgîneasca îndrăcire a aceluia, dreptcredincioşii arhierei erau izgoniţi din scaunele lor, iar în locurile lor erau puşi eretici. În cetatea Edesa era un episcop dreptcredincios şi sfânt, anume Varsis, având darul de a tămădui toate bolile oamenilor şi acela se împotrivea eresului lui Arie.
Pe acesta, nesuferindu-l, răucredinciosul împărat Valens l-a izgonit de pe scaun şi l-a trimis în surghiun, mai întâi în insula Arad. Apoi, auzind că acolo se adună mult popor la acest sfânt episcop şi ascultă învăţătura lui despre credinţa cea dreaptă, l-a trimis de acolo la Oxirinh, cetatea Egiptului. Dar şi de acolo, înştiinţîndu-se de minunile şi de învăţătura sfântului, l-a trimis într-o altă cetate mai depărtată, care se numea Fenon, fiind aproape de barbari. Acolo arhiereul şi mărturisitorul lui Hristos s-a şi sfârşit în chip fericit. Iar în insula Aradului, patul ce rămăsese după dânsul, dădea tămăduiri de neputinţe, încît, cîţi pătimeau de ori ce fel de boli, punîndu-se pe patul acela, îndată se făceau sănătoşi şi se eliberau de duhuri necurate.
Răul împărat Valens, izgonind de pe scaunul episcopal al Edesei pe un arhiereu sfânt ca acesta, a ridicat în locul lui pe unul cu numele şi cu obiceiul de lup, pentru că Lup era numele acelui mincinos arhiereu, fiind chiar lup. Puteai să vezi deci, intrând în turma lui Hristos, în loc de arhiereu, un lup răpitor îmbrăcat în haina cea de oaie a arhieriei. Deci, poporul cel dreptcredincios al Edesei, fiind cu acel mincinos păstor eretic, care ajunsese în acel loc sfânt ca o urîciune a pustiirii, n-a voit a se împărtăşi, ci ieşind afară din cetate la cîmp şi adunîndu-se într-un loc pustiu, săvârşea slujbele lui Dumnezeu ca şi în biserică, căci nici o biserică din cetate nu se dăduse dreptcredincioşilor, ci toate le erau închise lor, iar bisericile cele mai mari le stăpâneau arienii din porunca împăratului.
Apoi şi împăratul, venind din Antiohia, a mers în Edesa şi, înştiinţîndu-se că toţi creştinii dreptcredincioşi se îngreţoşează de reaua credinţă cea arienească şi nu vor să aibă împărtăşire cu episcopul Lup, ci fug de el şi se adună afară din cetate la rugăciunile lor, s-a mâniat asupra eparhului Edesei, cu numele Modest, pentru că lasă pe popor să facă aceea. Deci, a lovit cu palma peste obraz pe eparh şi i-a poruncit să pregătească oaste înarmată, şi când poporul cel credincios, după obiceiul lui, se va aduna dimineaţa la rugăciune afară din cetate, atunci să scoată împotriva lor ostaşii, omorând şi risipind acea adunare creştinească.
Eparhul, deşi luase necinste de la împărat, însă cruţînd poporul nevinovat, a spus în taină celor credincioşi să nu mai iasă afară din cetate, nici să se adune la slujba şi rugăciunea cea obişnuită, de vreme ce mânia împărătească i-a poruncit să scoată asupra lor ostaşi înarmaţi şi să-i ucidă. Dreptcredincioşii, auzind de aceasta, în loc să se teamă, s-au umplut de mai mare râvnă şi, sculându-se foarte de dimineaţă, au ieşit afară din cetate la locul adunării lor cu femeile şi cu copii lor, dorind ca acolo toţi să-şi pună sufletele lor pentru Iisus Hristos. Eparhul, împlinind porunca împărătească, a ieşit ca la război cu ostaşii cei înarmaţi.
Dar, pe când erau la porţile cetăţii, au văzut pe o femeie ieşind din casa ei, neînchizând nici uşile după ea, nici îmbrăcându-se cumsecade, şi nu avea cu dânsa, decît un prunc mic; deci, sârguindu-se, trecea de la ceata lui şi alerga afară din cetate. Atunci eparhul a poruncit să o prindă şi să o aducă la sine. Oprind-o în cale, a întrebat-o pe ea, zicând: „Femeie săracă, unde te sârguieşti atât de dimineaţă să alergi degrabă?” Femeia a răspuns: „Mă duc la cîmp unde se adună creştinii!”
Eparhul a zis: „Au n-ai auzit că eparhul o să meargă acolo cu oaste, şi pe toţi cîţi va găsi acolo o să-i ucidă?” Femeia a răspuns: „Am auzit şi pentru aceasta mă grăbesc, ca să mor împreună cu dânşii pentru Hristos!” Eparhul a întrebat: „Dar pe pruncul acesta pentru ce îl duci cu tine?” Femeia a răspuns: „Voiesc ca şi pruncul meu să se învrednicească de chinuire împreună cu mine”. Eparhul, auzind aceasta, s-a mirat de o dorinţă de moarte ca aceea a celor dreptcredincioşi, pentru dreapta credinţă. Atunci, întorcând oastea înapoi, a mers la împărat şi i-a zis: „De-mi porunceşti mie să mor, sînt gata; dar lucrul cel poruncit de tine, nu-l pot săvârşi!”
Apoi a spus împăratului de acea femeie cu pruncul, cu cîtă sârguinţă se grăbea afară din cetate, la cîmp, dorind muceniceasca moarte a ei şi a pruncului său. Asemenea i-a spus şi despre dorinţa spre moartea cea cu osârdie a poporului; adică s-au pregătit să moară cu femeile şi cu copiii lor pentru mărturisirea credinţei lor celei în Hristos. Şi i-a mai zis: „Nu se poate sili poporul Edesei spre împărtăşirea credinţei cu episcopul, decît numai să-i taie pe toţi până la unul! Dar ce folos va fi atunci? Căci ei, pentru vitejeasca pătimire a lor, vor avea slavă între cei de pe urmă creştini, iar nouă ne va rămâne ruşinea şi ocara veşnică!”
Astfel eparhul a schimbat gîndul împăratului de la uciderea poporului, căci n-a mai poruncit să facă nici un rău poporului, ci numai pe preoţi, pe diaconi şi pe ceilalţi clerici, care nu se împărtăşeau cu episcopul arienesc, să-i prindă şi să-i pună la încercare.
Deci, eparhul chemând la sine toată rânduiala duhovnicească din Edesa, care petrecea în buna credinţă, mai întâi îi îndemna pe ei cu cuvinte blânde, ca, supunîndu-se poruncii împăratului, să primească împărtăşire cu episcopul Lup, şi le zicea: „Cea mai de pe urmă nebunie a voastră este aceasta, că, fiind oameni puţini, nu ascultaţi pe împăratul vostru, care stăpâneşte atâtea ţări şi mai vârtos vă împotriviţi lui”. Eparhul zicându-le aceasta, toţi tăceau. Apoi eparhul a zis către mai-marele preoţilor, anume Evloghie, bătrân de ani: „De ce nu-mi răspunzi?” Evloghie a zis: „De vreme ce vorbeşti către toţi de obşte, de aceea eu singur nu îndrăznesc a apuca cu răspunsul meu înaintea celorlalţi; iar de mă vei întreba de ceva pe mine singur, îţi voi răspunde”. Eparhul a zis: „De ce nu te împărtăşeşti cu împăratul?” Iar fericitul Evloghie, rîzând de acea întrebare ereticească, i-a zis: „Au doar împăratul a luat şi rânduiala de preot, ca să mă împărtăşesc cu dânsul?”
Atunci eparhul, umplându-se de mânie, a ocărit pe sfântul bătrân şi a zis: „O, nebunule, pentru ce te înstrăinezi de credinţa împăratului şi nu te împărtăşeşti cu aceia care au împărtăşire cu împăratul?” Atunci toţi împreună cu bătrânul Evloghie, mărturisind dreapta lor credinţă cea întru Hristos Dumnezeu, se arătau gata să-şi pună sufletele lor pentru dânsa. Deci, eparhul cu porunca împărătească, prinzând 80 de bărbaţi din rânduiala duhovnicească şi legîndu-i cu lanţuri, i-a trimis în surghiun în Tracia. Cînd acei mărturisitori ai lui Hristos erau duşi în surghiunie, pretutindeni poporul credincioşilor din cetăţi şi din sate ieşea în întîmpinarea lor, le făcea mare cinste şi îi îndestula cu cele de trebuinţă.
Ereticii, văzând aceasta, au trimis degrabă înştiinţare împă-ratului, zicând: „În loc de necinste, mai multă cinste li se dă celor ce se duc în surghiun!” Atunci împăratul a poruncit să-i despartă cîte doi şi să-i trimită pe unii în Tracia, pe alţii în Arabia, iar pe alţii în Egipt şi în alte ţări. Fericitul Evloghie şi cu dânsul şi un alt cinstit preot, anume Protoghen, au fost duşi în Antinoe, cetatea Tebidei, unde nu erau mulţi credincioşi, ci numai elini care se închinau idolilor. Sfinţii, petrecând acolo puţină vreme, au tămăduit toate bolile ce erau în popor, cu chemarea numelui lui Iisus Hristos, şi pe mulţi i-au adus la credinţa creştinească prin Sfântul Botez.
Pierind răucredinciosul Valens, şi luând sceptrul împărăţiei Răsăritului Teodosie, cel binecredincios, s-a ruşinat arieneasca rătăcire şi a tăcut. Slăbind puterea şi chinuitoarea stăpânire a ereticilor, care prigoneau Sfânta Biserică, mărturisitorii lui Hristos, cei ce erau izgoniţi şi cîţi nu se duseseră către Domnul şi erau printre cei vii, li s-a dăruit libertate, întorcându-se fiecare în patria sa, iar dreptcredincioşii arhierei şi-au luat iar scaunele.
Atunci şi acei doi sfinţi preoţi, Evloghie şi Protoghen, s-au întors din surghiun în Edesa. Creştinii cei dreptcredincioşi şi-au reluat bisericile de la arieni, iar Evloghie a fost pus episcop al Edesei, pentru că Sfântul Varsis s-a dus către Domnul pe când era în surghiun, Protoghen a fost episcop în cetatea Carea din Mesopotamia şi amândoi au împodobit Biserica lui Hristos cu cuvântul şi cu fapta până la sfârşitul lor; iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos, Mântuitorul nostru cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.

Vieţile Sfinţilor, august