Activități practice – Tehnica încondeierii ouălor
Nu mai este mult timp până la venirea Sf. Paști. Pentru a întâmpina cum se cuvine Sfintele Sărbători de Paște, vă prezentăm: Tehnica încondeierii ouălor.
Printre obiceiurile și tradițiile religioase înțelese și promovate de multe ori distorsionat, se află și încondeierea ouălor de Paște. Din lipsa unor informații clare, sau având impresia că doar ce e nou, colorat, e și frumos, uităm că de fapt, ce e autentic ne reprezintă ca neam, ca țară.
Această tehnică deosebită s-a păstrat din generație în generație, neexistând prea multe informații scrise despre realizarea ei. Probabil de aici vin confuziile și ideile greșite despre terminologia folosită și semnificația implicită.
În primul rând încondeierea presupune existența unui „condei”, de aici și numele, așadar orice altă tehnică numită astfel care nu folosește și instrumentul specificat… nu este de fapt încondeiere, e pictare, vopsire, înroșire, împodobire. În mod logic, în cazul în care folosim de fapt alte metode, însemnătatea obiectului rezultat cât și semnificația este una diferită de cea inclusă în tehnica tradițională a încondeierii ouălor de Paște.
Pentru practicarea acestei tehnici străvechi, avem nevoie de câteva materiale specifice: condeie, ceară naturală de albine, un vas pentru încălzit ceara și un sistem de păstrare a temperaturii optime, culori sau pigmenți sub formă de pulbere, oțet, sare, ouă cu coajă albă, apă, detergent, ac și seringă, vase pentru încălzit culorile, modele, ulei sau grăsime, cârpe, lumânări.
Condeiul sau tișița, chișița, este un obiect realizat din lemn, sfoară și tablă. La capătul unui bețișor de lemn se leagă strâns cu sfoară subțire sau sârmă, o bucată de tablă răsucită sub forma unui canal subţire, prin care se scurge ceara. În unele zone, mai ales în Bucovina, se obișnuiește ca „chișița” să aibă strecurată în interiorul canalului de tablă un firișor de păr mai gros(de obicei de cal) pentru a ajuta la păstrarea cerii în interior și la precizia trasării modelului.
Ceara naturală de albine se topește într-un vas și se ţine tot timpul în apropierea unei surse de căldură sau se așează vasul pe un sistem de încăzire constantă pentru menținerea cerii în stare lichidă. Ceara se poate scurge doar în stare lichidă prin canalul condeiului pentru a putea fi folosită la trasarea modelelor.
Ouăle trebuie să fie albe sau cât mai deschide la culoare pentru că albul este culoarea de bază pe care se așează restul modelelor. Trebuie să alegem ouă cu suprafața netedă și coaja destul de tare, pentru a fi mai ușor de întrebuințat. Ele se spală cu grijă, cu detergent si apă călduță, apoi se procedează la extragerea conținutului din ou. Unii aleg să încondeieze ouăle fără a goli interiorul, dar acest lucru nu este recomandat, întrucât acest gen de podoabe se doresc a fi păstrate și riscăm să le stricăm datorită descompunerii naturale a conținutului.
Conținutul se golește realizând unul de preferință, sau două orificii cu ajutorul unui ac, apoi cu o seringă goală în care se trage aer, se împinge ușor aerul în interiorul oului, iar lichidul din interior se scurge încet pe lângă ac, afară. Pentru a goli oul e nevoie de multă răbdare și grjă, deoarece datorită presiunii exercitate de aerul introdus, coaja lui se poate crăpa în orice moment. Odată golit, oul se spală tot cu ajutorul seringii, se usucă cu grijă, apoi se astupă orificiul cu ceară pentru a-i da rezistență și în sfârșit… oul e gata de încondeiat.
Culorile întâlnite pe oul încondeiat sunt alb, roșu, negru și câteodată albastru, albul fiind culoarea naturală, inițială a oului.
În trecut, culorile erau de origine vegetală, însă astăzi se utilizează mai des cele sintetice, chimice, deoarece sunt mai ușor de găsit și preparat. Astfel, în prezent, se folosesc pigmenți sub formă de pulbere care se dizolvă în apă încălzită, iar pentru intensitatea culorii se adaugă în culorile dizolvate, după încălzire, oțet și sare grunjoasă.
Nuanțele vegetale sunt realizate după rețete străvechi, care au la bază o mare varietate de procedee și tehnici, astfel: culoarea roșie se obține din coaja, frunze și flori de măr dulce, flori de sovârf, coajă de maceș, coji de ceapă roșie, albastrul se obține din flori de viorele, galben din coji de ceapa albă, coajă de lemnul câinelui, mălin, verdele poate fi obținut din frunze de nuc, floarea-soarelui, iar negrul se poate obține din coaja verde a nucilor, arin etc.
Culorile nu sunt alese întâmplător, fiecare din ele având o semnificație religioasă deosebită, oul în sine fiind un simbol al reînnoirii, al vieții, al Lui Hristos. Albul natural dat de coaja oului este simbolul purității, al curățirii de păcate, roșul semnifică Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos și viața (culoarea sângelui), albastrul este culoarea cerului, ca o materializare a Raiului ceresc și a apei, atât de vitală vieții, galbenul Îl reprezintă pe Soarele Dreptății, adică Hristos Judecătorul, cât și lumina Învierii Sale, negrul reprezinta moartea purificatoare, dătătoare de viață a lui Hristos, prin care noi cu toții am fost ridicați din robia păcatului, iar în sens vechi popular reprezintă fertilitatea. Toate liniile trasate pe ou simbolizează de fapt eternitatea, veșnicia dobândită prin mântuirea adusă de Jertfa și Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fie că se numesc brâie, mediane sau sunt incluse într-un model tradițional simplu sau îmbogățit cu spirale, cercuri sau elemente ornamentale.
Modele tradiționale includ motive zoomorfe, antropomorfe şi vegetale, preluate de pe ţesăturile straielor de duminică, sunt numeroase, și fiecare motiv se prezintă în mai multe variante, care se diferențiază în funcție de localitate sau de îndemânarea meșterului popular. Cele mai utilizate motive sunt: din regnul animal (porumbelul, peștele, albina, broasca, șarpele, mielul, pasărea măiastră), motive vegetale (pomul vieții, frunza de stejar, frunza bradului, garoafa, spicul grâului, brăduțul, flori de câmp), unelte casnice și de câmp (grebla, lopata, fierul plugului, toiag), diverse sau religioase (brâul popii, calea rătăcită, soarele, luna, crucea Paștilor, crucea rusească sau moldovenească cu cruciulițe la capete, spirale, steaua) etc.
Practic, pentru a obține o bijuterie de ou încondeiat, se procedează în felul următor: se trasează pe ou cu ceară și ajutorul condeiului, primele linii și forme; mai exact ce se dorește să rămână la final de culoarea albă, acum se acoperă în totalitate cu ceară, astfel primele motive realizate cu ceară, care cruţă fondul alb al oului, vor avea culoarea acestuia.
După realizarea primelor motive, ouăle sunt colorate prin scufundare în vopseaua călduţă (întâi în culoarea mai deschisă), se lasă la uscat şi se lucrează în continuare motivele decorative, urmând același criteriu: se acoperă cu ceară ce dorim să aibă la final culoarea pe care o acoperim, fie că e vorba de linii, puncte sau pete de culoare, apoi se cufundă oul din nou în culoarea următoare.
Tehnica este practic inversată, acoperim cu ceară ce zonă dorim să păstreze culoarea prezentă și tot în felul acesta procedăm până la finalizarea modelului: trasăm modelul, așezăm oul în culoare, uscăm apoi trecem la acoperirea culorii următoare cu ceară, doar în locurile unde vrem să păstrăm culoarea respectivă.
Ceara este folosită practic pentru a proteja culoarea, deși pare inițial să o ascundă. Se folosesc întâi culorile deschise: galben și roșu, apoi albastru și negru.
Ceara de pe ouă se îndepărtează la sfârșit, prin apropierea cu grijă a oului de o sursă de căldură, de obicei o lumânare pentru că are o flacără constantă și nu foarte puternică. Cu ajutorul unui șervețel sau a unei cârpe curate, se șterge de pe ou ceara topită, cu atenție și mișcări blânde, până la descoperirea totală a modelului. Nu trebuie să uităm că topirea cerii începe cu orificiul acoperit inițial, pentru a elibera aerul din interiorul oului, altfel, datorită căldurii generate de flacără, este posibil să se crape coaja oului atât de minuțios lucrat, tocmai la finalul operațiunii. După topirea cerii, oul se unge cu ulei sau grăsime, pentru păstrarea intensității culorii și pentru a-i conferi luminozitate. Și această etapă are o semnificație simbolică, uleiul fiind haina sufletului nostru cu care ocrotim simbolul pascal, îl primenim și îl înfrumusețăm. Untdelemnul, ca sursă de întreținere a focului din candele, trimite la virtuțile roditoare, hrănitoare de suflet prin care ne putem mântui și înțelege minunea dumnezeiască a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
Înainte să închei descrierea procesului practic de încondeiere , e bine să facem diferența, în această etapă finală, între ouăle ”închistrite”, care sunt oarecum înrudite ca tehnică și ouăle încondeiate. Tehnica ”închistririi” este asemănătoare cu încondeierea, de aceea se confundă deseori, deoarece se păstrează culoarea de fond și apoi se trasează pe ou modele, desene, puncte, cu ajutorul cerii de albine și a aceluiași instrument, tradiționala chișiță.
Diferența este însă una considerabilă, la sfârșit, ceara nu se mai îndepărtează de pe ou, ea acoperind de cele mai multe, sub forma unor frumoase modele, toată suprafața acestuia. Pentru a obține modele cât mai deosebite, de data aceasta culorile, sub formă de pulbere, se folosesc pentru colorarea cerii, fiind treptat amestecate cu aceasta, atunci când este în stare lichidă. Obiectul final este un ou brodat, închistrit, însă nu unul încondeiat.
Particularitatea și frumusețea deosebită a oului încondeiat, se descoperă în cel mai frumos moment al realizării sale, la final, sub lumina palidă a lumânării, cu multă grijă și emoție. Astfel, treptat se dezvăluie toată frumuseţea motivelor ornamentale, se aprind toate culorile ascunse și protejate de ceară, luminând cu frumusețea sa unică simbolul Învierii și reînnoind an de an credința noastră în viața veșnică, alături de Hristos.
Paştele Blajinilor
În lumea creştină sunt ţinute mai multe zile în memoria răposaților. Însă, un loc aparte printre acestea îl ocupă Paştele Blajinilor. Paştele Blajinilor este la origine o sărbătoare populară veche.
În tradiția creştină aceasta are dată mobilă și depinde de ziua Învierii Domnului. Sărbătoarea este ținută în prima duminică după Paște sau luni, ziua a opta după Paşte – ziua când imaginar are loc întîlnirea celor vii cu cei răposați.
Sărbătoarea în cauză se numeşte Paştele sau Lunea Morţilor, Prohodul (sau Prohoadele), Paştele Blajinilor. Paștele Blajinilor are o răspândire mai largă în Moldova. Se cunosc unele credinţe prin care se explică cine sunt blajinii. Se crede că „Blajinii” se trag din seminţia lui Sit (Set), feciorul lui Adam.
Blajinii trăiesc departe, la marginea pământului, pe lângă Apa Sâmbetei. Se spune că ei sunt oameni supuşi, ascultători, blajini plecaţi întru Domnul, religioşi şi buni la inimă incapabili de a face rău.
Aceștia duc o viaţă reţinută, respectă cu stricteţe posturile.
Ei nu ştiu să calculeze timpul, nu ştiu cînd au loc sărbătorile, în special Paştele. În acest sens se crede că este bine să dai cojile de ouă vopsite de la Paște pe o apă curgătoare, pentru că „ele ajungând în Ţara Blajinilor să le dea de ştire răposaţilor că a venit Paştele”. Blajinii postesc tot anul şi când văd plutind cojile de ouă pe apă, atunci află că a fost Paştele. Se crede că cojile ajunse în ţara lor se transformă în ouă întregi cum au fost la început pentru ca și ei să sărbătorească Paștele.
Paştele Blajinilor nu reprezintă o lege concretă bisericească, un canon sau testament, ci o tradiţie sfântă legată în special de cultul morţilor, creată din îndemnul şi înţelepciunea creştinilor.
Istoria acestei sărbători începe înaintea creştinismului. Ca și pe timpuri, sărbătorindu-se primăvara aceasta are legătură cu cultul învierii și înnoirii naturii, de aceea în acest anotimp se obișnuiește săvârșirea diferitor ritualuri de pomenire a decedaților.
În tradiția autohtonă există și până în prezent credinţa că decedaţii, ca nişte divinităţi, pot influenţa pozitiv sau negativ asupra vieţii oamenilor: sunt în stare să aducă roadă bună ori secetă, sănătate sau boli, succese ori nenorociri.
Una din etapele premergătoare acestei sărbători este curăţenia generală în cimitire, îngrijirea mormintelor etc. După felul cum creştinii îngrijesc de morminte, poţi judeca despre respectarea credinţei legate de cultul strămoşilor noştri. Este semnificativă prima zi de joi de după Paşti – numită „Joia Mare”, „Joia Morţilor” cînd anume în această zi vin sătenii să facă curăţenie în cimitire, aducând cu ei copturi, ouă roşii, plăcinte, oferindu-le pomană de sufletul răposaţilor.
În Moldova sunt răspândite mai multe forme de pomenire a răposaţilor în ziua de Blajini.
În unele sate se vine la cimitir cu pomeni şi după ce se împart, rudele se întorc acasă şi se așează la masă. În alte localități apropiații se adună la cimitir aducând cu ei mâncare și băutură și aranjează o masă comună. Vinul din pahare nu este servit tot, pentru că băutura rămasă se toarnă peste mormânt. Unii zic că vinul acesta este destinat pentru diavol, de la care răposatul ar fi cumpărat pământ pentru mormântul său. Alţii cred că vinul îl beau răposaţii, pentru ca să fie şi ei veseli. Rămăşiţele bucatelor le lasă pe morminte sau le dau de pomană, crezând că, dacă se aduc acasă, se săvârșește un mare păcat şi este semn rău.
De la cine am împrumutat datina pomenirii celor adormiţi nu se ştie exact, dar un lucru este cert: aceasta este ziua în care ne amintim de ei şi le-o consacrăm ducându-ne la cimitir, la mormintele lor.
Datinile, tradiţiile strămoşeşti legate de Paștele Blajinilor sunt păstrate și respectate de moldoveni cu sfinţenie.
Sfântul Gheorghe
În calendarul popular, sărbătoarea Sfântului Gheorghe are o dată fixă –23 aprilie– şi marchează adevăratul început al primăverii. În viziunea populară sărbătorile Sf. Gheorghe și Sf. Dumitru determinau anotimpul anului. La Sf. Gheorghe începe anotimpul cald, iar la Sf. Dumitru – cel rece. Potrivit legendei, acești doi sfinți „poartă cheile anotimpului la brâu, păstrându-le cu sfințenie”.
În popor, în perioada acestor două sărbători se obișnuește să se facă împrumuturi de bani, se închiriază loturi de pământ, se tocmesc ciobanii etc. De aici și proverbul „Sf. Gheorghe tocmește și Sf. Dumitru plătește”.
În ajunul zile de Sf. Gheorghe stâlpii porților se împodobesc cu brazde de iarbă în care sunt înfipte crenguțe de salcie. Pe timpuri, crengi verzi se puneau și la grajdurile animalelor. Aceste brazde și crengi unii le păstrau tot anul și le foloseau împotriva bolilor și în scopul protejării animalelor de forțele rele.
În concepția populară, ajunul Sf. Gheorghe se consideră un timp primejdios, deoarece cu venirea întunericului și până la primul cântat al cucoșului, prin gospodării bântuie duhuri rele care iau mana animalelor, îndeosebi a vacilor. De aceea în noaptea spre Sf. Gheorghe animalele necesită pază atentă și grijulie.
Conform tradiției, în ajunul sf. Gheorghe se face așa numitul „foc viu”. În taină se aduc lemne și se aprind într-un mod special – frecînd două lemne unul de altul.
În jurul focului se strîng flăcăii care organizează diferite jocuri și sar peste foc. Când focul se stinge, fiecare ia cîțiva cărbuni și venind acasă afumă cu ele animalele.
În trecut, de ziua sf. Gheorghe se mai practică încă un obicei – căutarea comorilor. De fapt se spune că comorile sunt căutate: la Paște, Sf. Gheorghe, Ispas, Duminica Mare, Ioan Botezătorul. Se credea că în aceste zile comoara „se aprinde” și luminează, indicând locul unde se află. Erau cunoscute multe modalități de căutare a comorilor, dar în caz când se găsea și se lua comoara obligatoriu era să lași în acel loc cîteva monede sau alte obiecte, pentru ca căutătorul să nu fie omorât de către duhurile rele ce o păzeau.
De ziua sf. Gheorghe sunt legate și multe alte tradiții. Ca și la alte sărbători se dă de pomană de sufletele morților, în care intră ulcioare noi cu lapte sau brînză, colac și lumânare. În ajunul Sf. Gheorghe se sărbătorește și ziua ciobanilor – „alesul”. Pe imaș se alege locul stânii și al tuturor anexelor acesteia. De fapt, „alesul” semnifică începutul sezonului de primăvară-vară, când se strâng oile la stână și se separă mieii și iezii de oi și capre. Pentru ca forțele rele să nu ia mana oilor acestea trebuie mulse până la amurg. În timpul nopții ciobanii cântă la diverse instrumente, astfel alungă forțele rele protejându-le. Dacă „alesul” cade în zi de post nu se mănâncă de frupt ci numai pește și pâine, în restul zilelor sunt organizate petreceri la care se servesc bucate din carne, ouă etc. Vinul se servește cu urări de sănătate pentu ciobani și animale.
În sărbătorirea zilei sf. Gheorghe, este evidentă ocupația tradițională a moldovenilor – creșterea animalelor.
Prof. Dimitriu Sîrghie Vasilica- Colegiul Național „M. Sadoveanu” –Pașcani
