Biserica Sfântului Mormânt sau Biserica Învierii din Ierusalim
Biserica Sfântului Mormânt, supranumită şi Biserica Sfintei Învieri (Anastasis) de către creştinii răsăriteni, este o biserică creştină care acum se află în interiorul fortificaţiilor Oraşului Vechi al Ierusalimului. Pământul pe care este construită biserica este cinstit de mulţicreştini ca fiind Golgota, Muntele Calvarului, unde Domnul Iisus Hristos a fost răstignit, după cum atestă Noul Testament. De asemenea, include locul unde Iisus a fost înmormântat (mormântul). Încă din secolul al IV-lea, biserica a fost un important loc de pelerinaj, iar partea care este administrată de ortodocşi este în grija Bisericii Ortodoxe din Ierusalim. Biserica Ortodoxă face pomenirea începerii construirii Bisericii Sfântului Mormânt pe 13 septembrie.
Istoric
Clădirea iniţială a fost începută de Constantin cel Mare în anul 335, după ce a demolat un templu păgân aflat acolo, probabil templul Afroditei construit de Hadrian. Constantin a trimis-o pe mama sa, Sfânta Elena, să găsească locul; se spune că în timpul săpăturilor a fost găsită Sfânta Cruce. Biserica a fost construită în jurul dealului Răstignirii care a fost excavat, şi de fapt existau trei biserici legate între ele, construite peste trei locuri sfinte diferite, inclusiv o biserică mare (Martyrium-ul vizitat de monahia Egeria în anii 380), un atrium cu coloane încorporat (Triportico) construit în jurul Stâncii tradiţionale a Calvarului, şi o rotondă, numită Anastasis (Învierea), care conţine rămăşiţele peşterii pe care Sfânta Elena şi Sfântul Macarie, Patriarh al Ierusalimului le-au identificat ca fiind locul de înmormântare al Mântuitorului. Piatra înconjurătoare a fost tăiată, iar Mormântul a fost aşezat într-o structură numită Edicula (din latinescul aediculum, clădire mică) în centrul rotondei. Domul rotondei a fost finalizat în secolul al IV-lea.
Această clădire a fost deteriorată ca urmare a unui incendiu din anul 614 când perşii conduşi de Chosroes al II-lea au invadat Ierusalimul şi au capturat Sfânta Cruce. În anul 630, împăratul Heraclie, care recuperase Sfânta Cruce de la perşi, a intrat triumfător în Ierusalim şi a înapoiat Sfânta Cruce Bisericii reconstruite a Sfântului Mormânt.
Iconostasul din katholikon-ul ortodox
Sub ocupaţia musulmană a rămas biserică creştină, spre deosebire de multe alte biserici care au fost distruse sau transformate în moschei. Primii guvernanţi musulmani au protejat siturile creştine ale oraşului, interzicând distrugerea lor sau folosirea ca apartamente de locuit, dar după o răzmeriţă din 966, când uşile şi acoperişul au fost arse, clădirea iniţială a fost distrusă complet în 18 octombrie, de către nebunul Fatimid calif Al-Hakim bi-Amr Allah, care a scos fundaţiile bisericii până la stâncă. Zidurile estic şi vestic ale Ediculei au fost distruse sau deteriorate (părerile contemporanilor sunt împărțite), dar zidurile nordic şi sudic au fot protejate cu moloz de distrugeri viitoare.
Cu toate acestea, o serie de capele mici au fost ridicate pe acest loc de către Constantin al IX-lea Monomahul în anul 1048, datorită condiţiilor stricte impuse de califat. Reconstruirea bisericii a fost iniţiată de cavalerii primei cruciade în 15 iulie 1099. Şeful cruciaţilor, Godefroy de Bouillon, care devine primul Rege al Ierusalimului, hotărăşte să nu se intituleze rege în timpul vieţii sale, şi se declară el însuşi Advocatus Sancti Sepulchri, „Protector (sau Apărător) al Sfântului Mormânt.” Cronicarul William din Tyre vorbeşte despre reconstrucţie. Cruciaţii încep să renoveze biserica în stil romanesc şi îi adaugă o clopotniţă. Aceste renovări care reunifică locurile sfinte sunt finalizate în timpul domniei Reginei Melisende, 50 de ani mai târziu, în 1149. De asemenea, biserica era locul cancelariei regatului.
Această construcţie a fost sursă de inspiraţie pentru bisericile din Europa, cum ar fi Santa Gerusalemme în Bologna şi „Biserica Rotundă” din Cambridge, Anglia.
Călugării franciscani o renovează mai târziu în 1555, dar biserica este neglijată, în ciuda numărului în creştere de pelerini. În 1808, un incendiu îi afectează grav structura, provocând căderea domului Rotondei şi sfărâmarea decoraţiunilor exterioare ale Ediculei. Rotonda şi Edicula au fost reconstruite în 1809. Focul nu a atins interiorul Ediculei şi nici decoraţiile din marmură ale Mormântului care, majoritatea, datau de la restaurarea din 1555. Domul actual datează din 1870. Restaurări ample au început în 1959, incluzând şi redecorarea Domului în perioada 1994-1997.
Câteva comunităţi creştine cooperează (câteodată cu mare dificultate) la administrarea şi întreţinerea bisericii şi locului, sub incidenţa unui status quo emis de Sublima Poartă în 1852 pentru a opri ciorovăielile locale, adeseori violente. Cele trei comunităţi, numite prima dată când cruciaţii au capturat Ierusalimul, sunt Bisericile Ortodoxă, Armeană Apostolică şi Catolică. Acestea au rămas custozii de bază ai bisericii. În secolul al XIX-lea, copţii, etiopienii şi Biserica siriacă iacobită au primit unele responsabilităţi minore, care includ morminte şi alte structuri în interiorul şi în afara bisericii. Există o înţelegere care stabileşte perioadele şi locurile de rugăciune pentru fiecare comunitate. Timp de secole, două familii musulmane, vecine şi neutre, numite de Saladin, familiile Nuseibeh şi Joudeh, sunt custozii cheii singurei uşi.
La un incendiu izbucnit în 1840, câteva zeci de pelerini s-au călcat în picioare până la moarte. În 20 iunie 1999, toate comunităţile creştine care deţin controlul au hotărât de comun acord să instaleze o uşă nouă în biserică.
Mormântul Mântuitorului
În centrul Bisericii Sfântului Mormânt, sub cel mai mare dom (recent renovat), se găseşte însuşi Sfântul Mormânt. Acest loc este folosit de toate trei bisericile. Este un edificiu din granit roşu, cu un mare număr de sfeşnice uriaşe în faţa lui. Armenii, latinii şi grecii, toţi slujesc Sfânta Liturghie sau Mesa zilnic, în interiorul Sfântului Mormânt. Tot acolo se face și slujba numită a Sfintei Lumini în Sâmbăta Mare de către Patriarhul Ortodox al Ierusalimului. În spatele său, într-o construcţie din fier ca o cuşcă, se găseşte altarul folosit de copţi. După aceea, într-un colţ, într-o capelă foarte grosier cioplită, siro-iacobiții îşi slujesc Liturghia în fiecare duminică. În dreapta mormântului este zona romano-catolică, care este constituită dintr-o capelă pătrată încăpătoare şi dintr-o capelă privată a călugărilor franciscani. Chiar în faţa Mormântului este zona principală în care stau credincioşii la slujbă şi care a fost înconjurată cu ziduri şi este folosită de ortodocşi. Caracteristica sa specifică este iconostasul şi cele două tronuri ale superiorului şi patriarhului. După acestea este o zonă de intrare care are ca scop principal adăpostirea pietrei mirungerii, pe care se crede că a fost uns cu miruri Iisus înainte de înmormântare. Sus pe scări, în dreapta este partea cea mai ornamentată a bisericii, capela situată pe locul unde se crede că a fost crucificat Iisus. Această zonă este sub administrarea ortodocşilor, în timp ce romano-catolicii au un altar lateral. În plus, există şi o capelă subterană care este în grija armenilor şi care are hramul aflării Sfintei Cruci.
În secolul al XIX-lea, anumiţi teologi au dezbătut problema identificării locului bisericii cu locul real al Răstignirii şi Îngropării Mântuitorului. Ei argumentau că Biserica se află în interiorul zidurilor oraşului, în timp ce cronicari timpurii (e.g. Evrei 13, 12) descriu aceste evenimente ca având loc în afara zidurilor cetăţii. În dimineaţa de după sosirea sa în Ierusalim, Charles George Gordon a ales un mormânt săpat în piatră într-o grădină din afara zidurilor drept un loc mult mai realist pentru înmormântarea lui Iisus. Acest loc este cunoscut, în general, ca Mormântul din Grădină, spre a-l deosebi de Sfântul Mormânt.
Trebuie precizat că zidurile oraşului au fost lărgite de Irod Agripa în 41-44 şi doar atunci au inclus Sfântul Mormânt. Citându-l pe profesorul israelian Dan Bahat, fost Arheolog al Ierusalimului:
„Nu putem fi absolut siguri că locul Bisericii Sfântului Mormânt este locul înmormântării Mântuitorului, dar nu există alt loc care să ridice pretenţii de importanţa acestuia, şi chiar nu avem motiv să ne îndoim de autenticitatea locului.”(1986) .
Prof. Dimitriu Sîrghie Vasilica- Colegiul național „M. Sadoveanu” – Pașcani