Când privesc Cerul Tău, Doamne, mi-e Dor de Tine, de Acasă, mi-e dor de senin şi frumos…
„Dacă pământul nu ar fi avut cer, am fi avut oare altfel de orizonturi?”- Octav Bibere.
Când privesc Cerul, călătoresc în altă lume, în lumea divină, sufletul mi se înalță pe aripi de nori luminoși, până Acasă la Doamne-Doamne, la Măicuța Sfântă, la îngerii cu aripi de iubire și lumină, la Sfinții – prietenii noștri, mijlocitorii și grabnicii noștri ajutători. Am simțit mereu că Cerul mă învață lecția credinței și nădejdii.
Mereu am simțit că Cerul îmi spune: uite, încercările și ispitele cu care te confrunți pe drumul vieții, sunt ca niște nori negri de furtună, care uneori mă împresoară și pe mine, care vor să îmi alunge pacea și seninul, care vor să mă urâțească și să-mi transforme minunatul albastru ca floarea de nu-mă-uita în tristul plumb cenușiu. Când ești împresurată de norii necazurilor și ispitelor, urmează-mi exemplul și crede fără nicio îndoială că întunericul din tine și din afara ta va fi biruit mereu de lumina dumnezeirii dinlăuntrul tău, crede că Domnul nu te va părăsi niciodată la greu și te va ajuta mereu să-ți recapeți seninătatea și pacea sufletului.
Și, îți mai spun ceva, nu e o rușine ca uneori să te simți neajutorată, să simți că nu mai ai putere să reziști sub avalanșa norilor de furtună din viața ta. Nu e o rușine să lași lacrimile neputinței și durerilor sufletești să izvorască din ochii sufletului tău. Vezi, și eu plâng uneori. Ploaia e plânsul meu. Ploaia ia naștere din lacrimile mele, lacrimi eliberatoare, care îmi dăruiesc curcubeul – îmbrățișarea lui Doamne – îmbrățișarea ce mă face să iert norii de furtună, ce îmi răpesc seninul și să-i iubesc, așa fioroși și negri cum sunt. Așadar, când te simți copleșită de greutățile vieții să nu cazi în deznădejdea cea rea, ci cu credință să ceri ajutorul de la Doamne, rugăciunea ta să fie ca o ploaie de mărgăritare de lacrimi curate și calde izvorâte din adâncul ființei tale și atunci ploi de binecuvântări vor cădea peste tine și cei dragi ai tăi.
În afară de lacrimi eliberatoare și vindecătoare, cu ce fel de lacrimi mai plâng eu?
De multe ori plâng cu lacrimi de dor, plâng cu lacrimi de dor după lumea mai bună, pe care o privegheam cu infinitul meu. Era o lume a păcii și credinței, o lume a simplității și modestiei. Mi-e dor de oamenii cu chipuri luminoase și senine, de oamenii care își ridicau de nenumărate ori pe zi, ochii și brațele către mine și exclamau cu recunoștință și iubire: „Cât de frumoasă este Creația Ta, Doamne, Îți mulțumim cu profundă recunoștință pentru măreția Cerului din care Tu ne veghezi fiecare clipă a vieții, din care ne privesc cu iubire și duioșie ochii blânzi ai Măicuței Sfinte.”
De multe ori plâng cu lacrimi de empatie și compasiune, lacrimile mele se amestecă cu lacrimile lui Dumnezeu Care plânge pentru toate durerile copiilor Săi, dureri sufletești cauzate de nedreptatea, ura, judecata, egoismul, invidia, minciuna și viclenia din jurul lor, și pentru durerile trupești, cauzate de boală sau bătrânețe, Doamne m-a învățat să plâng și eu pentru durerea tuturor oamenilor, m-a învățat să nu fac diferență între semeni. Este vreun om pe care nu l-am acoperit cu albastrul meu infinit? Nu este, așa că, te rog să faci și tu ca mine, să-ți iubești toți semenii, fără nicio discriminare, ca pe tine însăți.
De multe ori plâng cu lacrimi de recunoștință, plâng cu lacrimi de iubire pentru Creatorul meu și al pământului, Îi mulțumesc Domnului nostru drag, alintând întreaga natură, cu ploi calde și blânde, cu ploi îmbelșugate, de viață dătătoare. Dar din Dar se face Rai. Doamne mi-a dăruit atâta frumusețe și m-a binecuvântat cu infinită dărnicie, încât nu pot să nu-i fiu veșnic recunoscător și de aceea Îl slăvesc în fiecare clipă și Îi dăruiesc infinitul meu de peruzea, Îi dăruiesc zâmbete de soare, Îi dăruiesc buchete de flori de stele sclipitoare și Îi aprind în fiecare seară candela în care ard flăcări sfioase și blânde de lună argintie. Dacă aș fi fost egoist, păstrând doar pentru mine darurile cu care am fost înzestrat, crezi că aș mai fi fost atât de iubit de poeți, de cei îndrăgostiți, de cei care datorită mie au cunoscut Măreția lui Dumnezeu? Fiind izvor de iubire necondiționată am devenit un ocean infinit de iubire. Preamărind pe Domnul, sunt și eu preamărit de oameni, deși eu nu doresc slava lumii, ci doresc sa îmi împlinesc cât mai bine și mai frumos menirea. Ce zici, draga mea? Vrei să devii și tu, izvor de iubire? Da? Atunci, dăruiește iubirea ta, necondiționat, înveșmântă-i pe cei din jur, cu seninul și frumusețea sufletului tău. Așa, vei aduce Cerul în inima ta, așa, aceasta va deveni tron al Împărăției lui Dumnezeu. Să nu uiți că de tine depinde să aduci Raiul ceresc în inima ta, că de tine depinde să-ți fie sufletul un Cer pe care strălucește Soarele Hristos, căci așa cum ne zice Sfântul Isaac Sirul: „cerul este înlăuntrul tău de vei fi curat; şi întru sine vei vedea îngerii şi lumina lor şi pe Stăpânul lor cu dânşii”.
Dar iubirea se învaţă în timp, cu ajutorul Bunului Dumnezeu. Iubirea îţi invadează inima şi sufletul, după ce ai trecut prin mai multe încercări, după ce ai învăţat mai multe lecţii de viaţă: lecţia umilinţei şi smereniei, lecţia iertării, credinţei, rugăciunii, răbdării și nădejdii, lecţia bunătăţii și blândeţii, lecţia adevărului, dreptății și sincerității, lecţia modestiei și simplității, lecţia slujirii lui Dumnezeu şi a aproapelui, lecţia hărniciei, a voinței și curajului, lecţia lepădării de sine. Cu cât înveţi câte o lecţie, cu atât iubirea devine mai mare, şi când ai promovat toate examenele vieții, atunci iubirea ta e desăvârşită, e o iubire infinită, din care simți că vrei să dăruieşti întregii lumi şi în primul rând, Lui Dumnezeu Care ţi-a dăruit Împărăţia Sa înlăuntrul tău, Care ți-a transformat sufletul într-un cer senin, dintr-o zi frumoasă de primăvară sau vară. Așadar, să nu fugi de încercările vieții, să înveți de la mine că aşa cum sunt uneori albastru şi senin, fără niciun nor şi, apoi deodată devin întunecat, plin de nori ameninţători şi de fulgere de foc, că şi în viaţa ta nu poți avea numai bucurii şi realizări frumoase, că nu poți avea o viaţă mereu roz, fără nicio încercare şi ispită. Trebuie să înveți că aceste necazuri pot apărea din senin, pot apărea fără nicio atenţionare şi poți fi surprinsă uneori foarte dur de norii greutăţilor şi patimilor tale, dacă nu priveghezi mereu ca să nu cazi în ispite şi să nu devii sclava celui rău.
Fii îndrăgostită mereu de Dumnezeu și de aproapele tău și iubirea ta va fi răsplătită cu iubirea dumnezeiască, care îți va învălui sufletul ca un nor ușor, ce te va înălța până la mine, până Acasă, până la Raiul prealuminos!”
Doamne, iubesc imensitatea senină a Cerului Tău și mereu am fost fascinată de ea!/ Când privesc spre albastrul infinit, Îți cunosc Măreția, Atoputernicia și Înțelepciunea./ Când îmi înalț privirea spre bolta cerească, de admirație, gura mi-e mută, și las inima/ Să-Ți cânte un minunat imn de slavoslovire, las inima și sufletul să-Ți glăsuiască așa:/ Doamne, mă uimești și mă copleșești cu frumusețea de poveste a Lucrării Mâinilor Tale!/ Doamne, când privesc Cerul Tău, întreaga ființă mi-e înveșmântată în straie de sărbătoare,/ În straie țesute cu raze de nădejde, speranță și credință, în straie luminoase ca un soare./ Când privesc Cerul Tău, nu mă simt niciodată singură, nu mă simt niciodată abandonată/ Pe al vieţii drum, ci mă simt vegheată de cete de îngeri păzitori, mă simt iubită și protejată./ Mă simt curajoasă, în stare să înlătur toate piedicile ce stau în calea împlinirii visurilor mele./ Mă simt plină de bucurie, de bucuria divină, ce-mi inundă fiinţa când sunt în braţele Tale,/ În braţele Tale ocrotitoare, părinteşti, în braţele în care am ajuns purtată pe aripi de îngeri,/ Pe aripile îngerilor de iubire şi lumină şi pe aripile de nori pufoşi, pe aripile de nori călători./ Când privesc Cerul Tău, Doamne, din ochii sufletului izvorăsc mărgăritare de recunoştinţă./ Când privesc Cerul Tău, Doamne, conştientizez că pot îndrăzni să mă lupt cu orice neputinţă,/ Conştientizez, că de mine depinde transformarea sufletului meu, într-un Cer senin şi luminos,/ Că de mine depinde dacă devin un Cer nou, de pe care luminează puternic, Soarele Hristos./ Când privesc Cerul Tău, Doamne, mă bucur de orice clipă a vieţii – darul Tău preţios./ Când privesc Cerul Tău, Doamne, mi-e Dor de Tine, de Acasă, mi-e dor de senin şi frumos…/ Când privesc Cerul îmi amintesc de toate lecţiile pe care mi le-a predat acesta, cu multă iubire,/ Şi trăiesc starea cea mai frumoasă şi mai minunată, starea de autentică şi pură fericire…
Cristina Toma
