Multe documente medievale interne, începând cu cel care atestă pentru prima oară oraşul Neamţ (8 octombrie 1408) şi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Moldova intră într-o perioadă de declin evidentă, dovedesc o organizare superioară a vieţii comerciale, care asigura profituri negustorilor străini şi locali, ce valorificau produse aduse de pe alte meleaguri şi a căror tranzacţionare impunea o circulaţie monetară apreciabilă.
În lunile mai-iunie ale anului 1600, când Mihai Viteazul (1593-1601) realizează, printr-o campanie energică, unirea Moldovei cu Ţara Romanească şi Transilvania, cele două cetăţi – Suceava şi Neamţ – şi-au deschis porţile în faţa armatelor marelui domn, fără a opune rezistenţă. Miron Costin justifică cucerirea atât de rapidă a cetăţilor prin faptul că „era aşea de groaznic Mihai Vodă şi vestit în războaie în toate aceste părţi, cât îndată ce-au sosit la Suceavă i s-au închinat şi cetatea Sucevei şi a Neamţului, la cetăţi puindu oşteni de ai săi, pedestraşi”. Există date care confirmă că această garnizoană a opus o anumită rezistenţă, la sfârşitul lunii septembrie 1600, oştilor polone care-l aduceau din nou pe Ieremia Movilă pe tronul Moldovei.
Domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) şi-a făcut din Cetatea Neamţ locul care putea să îi ofere un adăpost sigur pentru familia şi averile sale, in anii cand a ântreprins câteva campanii pentru ocuparea Ţării Romaneşti şi apoi a luptat pentru păstrarea tronului Moldovei. Informaţii concludente privind lucrările de la cetate efectuate in timpul lui Vasile Lupu sunt oferite de misionarul catolic Marco Bandini. Conform acestuia, pentru a nu trezi suspiciunile turcilor deveniţi mult mai bănuitori după campania lui Mihai Viteazul, domnitorul moldovean construieşte pe locul paraclisului care existase anterior biserica „Sf. Nicolae”, încăperile din cetate căpătând aspect de chilioare. Marco Bandini nota că cetatea are zid dublu, poartă şi pod cu stâlpi de piatră de 50 de picioare înălţime. „Înlăuntrul zidului al doilea este cupola Sf. Nicolae, construită cu artă deosebită, împodobită cu chipurile de aur ale domnului Cristos şi a Maicei sale, a sfinţilor apostoli şi a părinţilor greci. Monahi schismatici, de naţiune ruteană, sunt înlăuntru”. Pentru Bandini această construcţie „arată mai mult a cetate decât a mănăstire”. La 1650, când tătarii au făcut prădăciuni în Moldova până în apropierea Iaşiului, Vasile Lupu „au pornitu pe doamna denpreună cu casele boierilor pen frânturile codrilor, pe la Căpoteşti, spre Cetatea Neamţului”, unde putea să fie in siguranţă. Trei ani mai tarziu, când are loc prima acţiune a logofătului Gheorghe Ştefan de a ocupa tronul Moldovei, la Cetatea Neamţ se aflau tezaurele domneşti, pe care Vasile Lupu le salvează trimiţând pe nepotul său Ştefan „să apuce avuţiia, şi ori că n-au ştiut Ştefan Gheorghe logofătul de avuţiile acelea în Cetatea Neamţului, ori au stătut după lucruri care începuse şi n-au socotit aceia bani, iară avea mai aproape de dânsul decât de Vasile Vodă aceea avuţie”.
În 1673, după o expediţie turco-tătară în Moldova, domnitorul Ştefan Petriceicu fuge în Polonia iar tronul este dat lui Dumitraşcu Cantacuzino. În cetăţile Neamţ şi Suceava rămân garnizoane formate din lefegii „nemţi”, care au rezistat aproximativ un an. Curând, noul domn pune în aplicare ordinul marelui vizir de a distruge cetăţile, operaţiune despre care Ion Neculce spune că „mai mult sfatul şi îndrumătura lui Dumitraşco Vodă au fost decât voia vizirului”. După mazilirea lui Cantacuzino (1685), starea de nesiguranţă şi de dezordine a durat şi în anul următor, când zona Neamţului a fost vizitată de nunţiul apostolic Francesco Buonvisi, care arăta că târgul era pustiit din cauza polonezilor. Despre campania acestora , aflăm amănunte din cronica lui Ion Neculce: „în al doilea anu a domniei lui Cantemir (Constantin), scoborâtu-s-au craiul Sobeţchie cu toată puterea sa, şi cu toţi hatmanii şi cu toată recipospolita şi cu multe poghiazuri în toate părţile de nu rămane loc neprădat şi nestracat”. Expediţia a mers până în Bugeac, apoi polonezii au trecut Prutul şi au jefuit ţara până sub poalele muntelui. În acest context, un grup de polonezi şi de cazaci au atacat cetatea, în care, fie prin surprindere, fie printr-un vicleşug au reuşit să pătrundă. Atunci, spune Nicolae Costin, „aflat-au pre doamna Ruxandra, fata lui Vasilie Vodă, pre care o au ţinut-o în Cetatea Neamţu şi cu multe munci au muncit-o pentru avuţie, pre urmă i-au tăiat capulu pre pragu cu toporu. Spunu cum să fi găsitu la dansa 19.000 de galbeni”.
Unul dintre cele mai cunoscute momente din istoria Cetăţii Neamţ a fost într-adevăr confruntarea dintre regele Poloniei, Ioan Sobieski şi plăieşii acesteia, din 1691. Potrivit cronicarului Ion Neculce, „în al şasălea an al domniei lui Cantemir-vodă coborâtu-s-au iară craiul Sobeţki cu oşti grele în Ţara Moldovei … ş-au venit craiul cu obuzul pe la Botăşani, şi pen Cotnari păn la Târgu Frumos, şi de la Târgu Frumos iar s-au întors în ţara lui, că era vreme de toamnă. Şi atunce întorcandu-să, au lăsat oaste cu bucate în cetate, în Neamţu şi-n Suceavă, în mănăstirea armenească, şi-n Agapia în mănăstire şi-n Săcul şi-n Câmpul Lungu şi-n Hangu.”
Asedierea cetății este prezentată și de Cazimir Sarnecki în Jurnalul campaniei poloneze din 1691 în Moldova. Conform acestuia, la 14 octombrie 1691 oastea lui Sobieski a ajuns în fața zidurilor cetății. Din cauza faptului că garnizoana din cetate a refuzat să se predea, polonezii au început “s-o atace cu mortiere și cu tunurile mici, căci cele mari n-au putut să le aducă atât de repede prin munți”. Străjerii s-au apărat cu vitejie și “au ucis câțiva dintre ai noștri cu archebuzele cu cârlig și cu puștile lor de mână ienicerești”. În după-amiaza acelei zile, după ce o grenadă a explodat în mâna unui locotenent (bulucbașă) și a ucis câțiva oameni, străjerii s-au predat și “au dat drumul la alor noștri la cetățuia de lemn și la portița cetății, au lăsat să intre din afară garda noastră pentru a hotărî măria sa regele, la a cărui discreție s-au predat”.
În anul 1699, potrivit tratatului semnat la Karlovitz, la încheierea ostilităţilor dintre cele două mari puteri militare din zonă, polonezii îşi luau obligaţia să părăsească cetăţile şi mănăstirile din Moldova, iar turcii să elibereze Cameniţa şi teritoriul ocupat în Ucraina. În acelaşi timp, turcii îşi luau angajamentul să nu refacă cetăţile din Moldova, pe care nu trebuia să o transforme în paşalac. Câţiva ani mai târziu, Antioh Cantemir (1705-1707), pentru a grăbi plecarea polonezilor din cetăţi a trimis o armată în frunte cu Lupu Costachi la Suceava şi la Neamţ şi „scoaseră pre toţi leşii din ţară”. În timpul luptelor, oraşul de la poalele Cetăţii Neamţ a suferit mari distrugeri, atât în privinţa construcţiilor civile, cât şi a celor religioase. Cetatea va reveni în actualitate odată cu izbucnirea războiului austro-turc din 1716-1718, care s-a desfăşurat şi pe teritoriul Moldovei. În 1717, un corp expediţionar austriac, condus de francezul Francois Ernaut de Lorena, trece munţii şi ocupă Cetatea Neamţ.
Înainte de a intra în aceasta, austriecii şi-au asigurat merindele necesare de la locuitorii din vecinătate şi „au mai tocmitu ce era stricatu”, iar pentru aprovizionarea cu apă „au deschisu şi puţul celu vechiu şi adancu”. De aici au pornit spre Iaşi, pentru a-l prinde pe Mihai Racoviţă, rămas credincios Porţii. Dar, cu ajutorul tătarilor, corpul expediţionar austriac este înfrânt. Restul cătanelor austriece din cetate, înştiinţate de cele întâmplate la Iaşi, au părăsit în grabă locul. Curând oastea domnească va cuprinde cetatea fără luptă şi pentru ca aceasta să nu mai fie folosită de adversari, „puse foc şi arse merindele şi clădirile şi au astupatu puţul cela cu apă”.După acest moment, Cetatea Neamţ îşi pierde importanţa politico-militară, iar procesul de degradare se accentuează continuu, prin „conlucrarea” factorilor naturali cu acţiunea locuitorilor din oraş şi din imprejurimi. De-a lungul unui secol de acum inainte, pe parcursul căruia domnitorii fanarioţi, ca simpli funcţionari ai Porţii, erau lipsiţi de orice interes de a păstra sau a reface cetăţile distruse sub privirile îngăduitoare ale ispravnicilor, locuitorii din târg au transformat cetatea într-o adevărată carieră. Cu piatra din dăramâturile zidurilor, a bastioanelor şi din pilonii podului au fost ridicate numeroase construcţii, aşa cum s-a întâmplat şi în timpul administraţiei regulamentare. Restaurări vor avea loc doar peste mai bine de un secol în perioada 1968 – 1972 și mai recent în 2004-2006.
Sursa: istroie-pe-scurt.ro