Cursul vieții
Se naște puiul de om:
El vine, singur pe Pământ,
Nu știe să vorbească,
Și vine cu frică, plângând.
Apare în lumea noastră
Fără a ști când, și cum,
Și simte fără voia lui
Al mamei sale parfum.
Se-adapă cu laptele matern,
Ce-l suge din sânul mamei lui
Strângând anticorpii necesari
Supraviețuirii întregii ființei lui.
Stă strâns la sânul mamei
O perioadă, lui, îndestulată…
Și face primii pași din viață,
Cu mama lui, îndată.
De-a bușilea se plimbă
În jurul ei, prin casă,
Și tot cu ea de mână iese
Prima dată din casă.
Îi aude vorba duioasă,
Învățând să o asculte
Și lângă ea stând
Învață din viață multe.
Știe să fugă de frică,
Lângă ea alergând,
Cade jos, apoi se ridică,
Venind către ea plângând.
Dar, anii trec pe rând,
Și crește puișorul,
Iar mama se gândește
A-i croi viitorul.
Din curte tot mai des
El spre copii ca el pășește,
Iar mama lui gândește,
Că din casă prea mult lipsește.
Se duce zbenguind, voios,
Pe ulița din sat.
Se duce spre copii ca el,
Chiar de nu este lăsat.
Dar, vine vremea,
Timpul ușor trece
Iar puiul nostru drag
La școală, în curând va merge.
Se duce, anevoie la început,
Fără a avea plăcere,
Dar, după câteva zile bune,
Se schimbă a lui vrere.
Devine o plăcere nespusă
A face cârje, bețișoare,
Și, mă-ntreb deodată:
Ăsta-i copilul meu, oare?
Învață alfabetul
Limbii noastre românești
Învață foarte bine
Chiar și să socotești.
Apare între ei, să știți,
Orgoliul înnăscut
Apare, știți prea bine,
De-atunci când s-a născut.
Ei vor să fie primii
În tot ceea ce vor face,
Nu vor să-i cicălim,
Ci, să-i lăsăm în pace.
Ei au gândirea lor
Spre viitor, ca o cunună,
Și nu neagă nicicând
Că a noastră ar fi bună.
Și iată, trece școala
Apare sfânta pubertate
Când gândurile se sparg,
Și totul dai deoparte.
Apare gândul de unire,
Cu altceva decât a fost,
Și vrei ca cei din jur
Să nu te creadă prost.
Începi s-adulmeci prin văzduh,
Ființe dragi și potrivite,
Cu care ai vrea în viață
Să pășești înainte.
Să-ți ai la braț ființa,
Iubita, și s-o îndrăgești,
Și-ai vrea cu ea în lume,
Cu drag să viețuiești.
Să-ți faci planuri mărețe,
Împreună făurite
Ca cei din jurul vostru
Să vă țină minte.
Să vă iubiți nespus
Sunt sigur că ați vrea
Iar din iubirea voastră,
Copiii voștri vor apărea.
Plecați în lumea voastră,
Departe de părinți,
Voi duce gândul către voi,
Uitând de ei, fără să știți.
Începe grija voastră clară
Către familia ce-o să iasă
Iar de cei ce v-au dat viață,
Încet, încet, puțin vă pasă!
Uitați de ei, tot mai mult
Cu gândul numai la voi
Și n-aveți nicicând timp
Să vă gândiți că au nevoi!
Ei sunt bătrâni, neputincioși,
Cu oasele îmbătrânite,
Nu vor nici bani, nici averi,
Doar câteva cuvinte.
Ei vor să știe sigur
Că voi, sunteți cu toții bine.
Și se-ntreabă unul pe altul
Oare, copilul nostru, când mai vine?
Când a plecat atunci, demult,
Mai s-a umezit obrazul.
Și s-au rugat lui Dumnezeu
Să nu-l ajungă nicicând necazul.
Și mult e timpul de atunci
De când el trist a plecat
Iar ochiul meu, privind în gol,
Obrazul într-una m-a udat.
O, vino câtre mine,
Copilul meu ce te-am crescut,
Și nu uita nicicând
Că te-am iubit profund!
Aș vrea să vii să-ți spun
Că tot ce am ție îți las
Mă duc unde mi-e locul,
Și-aș vrea să n-ai niciun necaz.
Să-ți duci o viață liniștită
Așa, cum eu am dus-o
Să ai credința sfântă,
Cum Dumnezeu a pus-o!
Neculai Ghebosu
