De ce se întâmplă să te doară sufletul?

Se întâmplă să întâlneşti un om cunoscut, iar acesta să arate rău, să stea cu capul plecat fără a privi pe cineva şi orice i-ai spune, să nu-l intereseze. „Ce-i cu tine, eşti bolnav?” „Nu, sunt sănătos, dar mă doare sufletul…”. Noi ne vedem corpul, îl putem simţi, vedem rănile, loviturile, simţim când ne doare inima sau rinichii. Mergem la medic şi acesta ne dă un tratament. Dar ce poţi face atunci când te doare sufletul? Cum să-l vindeci pe acesta? Toţi cei care cunosc durerea sufletului ştiu că nu poate fi vindecată cu niciun fel de medicament. Sufletul se chinuieşte chiar şi atunci când omul are de toate: serviciu, familie, bani. Oare de ce suferă sufletul? Fiindcă am uitat de el şi nu-l mai îngrijim. Trupul îl spălăm, îl îmbrăcăm, îl hrănim, dar sufletul? Aşa cum trupul nu poate trăi fară a fi îngrijit, la fel e şi sufletul – are nevoie de hrană sufletească: rugăciune, citirea Sfintei Scripturi, fapte bune… Cel care face binele ştie cât de împăcat este sufletul după fiecare faptă bineplăcută Domnului. Nu în zadar spun sfinţii: „Dacă ai făcut o faptă bună, ţie ţi-ai facut-o”.
Noi urmărim cu stricteţe igiena trupului. Închipuiţi-vă un om care nu s-a spălat timp de 10 ani. Este neplăcut să comunici cu el şi nici măcar el nu se simte bine în societate. Sufletul, ca şi trupul, are nevoie de igienă. Câte păcate s-au adunat în el! Parcă se îneacă. Dar există şi oameni plini de mizerie duhovnicească, care nu simt asta, nu au remuşcări. Un astfel de om spune: „La mine totul e bine, nu am furat, nu am omorât, sunt un om bun”. Pe astfel de oameni sufletul nu-i mai doare, deoarece „sunt morţi pentru Dumnezeu şi pentru faptele bune. Dar cei al căror suflet este încă viu, cei care pot simţi durerea au şansă de vindecare. Hristos a spus: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28). Haideţi să ne oprim puţin şi să ne analizăm viaţa! Să ne amintim cui am făcut rău (cu fapta, cu cuvântul sau cu gândul), pe cine am judecat, am bârfit, am minţit, fiindcă toate acestea au pătat sufletul nostru, l-au rănit adânc. Alţii pătimesc din cauza iubirii de sine, a slavei deşarte, a mândriei. Să presupunem că un om are mulţi talanţi, dar îi foloseşte doar pentru sine, uitând că-i sunt daţi de Domnul fară plată şi că el nu are niciun merit pentru asta. Unii se supără repede, se scandalizează… Astfel se înmulţesc păcatele noastre, adică rănile spirituale. Atunci trebuie să apelăm la ajutorul unui medic duhovnicesc – preotul, să venim la „spitalul” spiritual care este Biserica şi Taina Mărturisirii. Să spunem Domnului, prin intermediul preotului, toate câte am făcut şi Domnul ne va ierta păcatele, dându-ne puteri harice. Prin Mărturisire ne curăţim sufletul, prin fapte bune ne vindecăm rănile, iar prin rugăciune ne hrănim.

De ce pedepseşte Domnul?
Dumnezeu este Iubire. El nu pedepseşte pe nimeni. Iubirea nu poate pedepsi. Atunci când greşim, noi singuri ne pedepsim. În ce fel? Din cauza păcatelor, harul Domnului se îndepărtează de la noi şi ajungem în stăpânirea demonilor. Cuvântul „pedeapsă” are următorul sens: părinţii îşi pedepsesc copilul pentru ca acesta să se îndrepte, să fie cinstit şi cu sufletul curat (să nu fumeze, să nu înjure, să nu bea). Dacă acel copil înţelege sensul pedepsei, îi va fi bine în viaţă; dacă nu, îi va fi greu: dacă se bate sau dacă fură ceva, ajunge la poliţie. Adică omul se autopedepseşte.
Cum îţi poţi păstra pacea sufletească?
Nu este greu, trebuie doar să-ţi spui că, din ziua în care te-ai hotărât, nu vei mai fi tulburat de nimicuri, nu le vei mai supăra pe aproapele şi tot ce ţi se va întâmpla vei primi cu mulţumire, fară a crâcni, considerând greutăţile ca plată pentru păcatele săvârşite. Dacă nu vom gândi astfel, toată viaţa noastră va trece degeaba: aşa cum am fost (cu păcate şi patimi), tot la fel vom rămâne. Ca să avem întotdeauna pace în suflet trebuie să ne lăsăm total în grija Domnului, pentru ca El să trăiască în noi şi noi în El. Atunci când vom trăi după voia lui Dumnezeu şi nu după a noastră, toate se vor aşeza la locul lor, iar sufletul va avea pace, liniştindu-se.
Cum să biruim duhul lumii?
Cu toţii ştim cum să facem asta, dar nu toţi vrem să şi lucrăm pentru a avea roade. Cunoaştem teoria, dar nu o punem în practică. Ştiţi cum îşi vorbeşte omul smerit? Acesta este mulţumit şi bucuros de toate cele date de Domnul. Dacă i se dă un loc unde să poată dormi, este bucuros şi pentru asta.
Odată, în zi de sărbătoare, la o mănăstire din Alexandria s-au adunat mulţi cerşetori şi ologi. Unii dintre ei n-au mai găsit locuri de dormit şi s-au culcat pe holuri. Un monah a auzit, după rugăciunea de seară, prin uşa întredeschisă, următoarele: „Doamne, Doamne, cât de mult ne iubeşti şi cât de bine şi frumos este aici! Căci iată, am o rogojină care îmi serveşte drept cearşaf şi plapumă. Pe lume există atâţia oameni flămânzi, iar noi am mâncat, chiar dacă nu pe săturate… Mulţi suferă de frig, însă aici este cald. Suntem liberi, pe când unii nu pot vedea lumina zilei, având lanţuri la mâini şi la picioare. Doamne, cât de mare e milostivirea Ta!” Astfel îi mulţumea Domnului un cerşetor bolnav. Trebuie să ştim să-I mulţumim Domnului pentru toate. Atunci sufletul va avea pace.
Când împăratul Iulian Apostatul, duşman al creştinilor, distrugea credinţa ortodoxă, în Capadocia trăia Sfântul Vasile cel Mare. Acolo existau 17 biserici eretice ale arienilor şi doar una ortodoxă. În foarte scurt timp, sfântul ierarh a lucrat în aşa fel, încât a rămas doar o biserică eretică, celelalte 17 devenind ortodoxe. Când a venit Modest, reprezentantul împăratului Iulian, a încercat să-l convingă pe Sfântul Vasile să înceteze propovăduirea credinţei ortodoxe şi să treacă la arianism, ameninţându-l cu moartea, exilul şi deposedarea de bunuri. Sfântul Vasile cel Mare a răspuns astfel: „Bogăţia pe care vrei să mi-o iei am dat-o de mult săracilor, văduvelor şi orfanilor şi acum o am, în lumea cealaltă. Nu mai am nimic, în afara cărţilor de piele. Mă ameninţi cu exilul, dar Dumnezeu este pretutindeni. Oriunde aş fi, acolo este şi Domnul. Mă ameninţi cu moartea, dar eu spre asta tind. Vreau să părăsesc cât mai repede trupul şi să mă unesc cu Domnul”. Iată cum gândesc sfinţii!
Ce să fac, dacă am pierdut pacea sufletească, dragostea? În fiecare zi îmi este din ce în ce mai rău. Vreau să fiu acelaşi, ca înainte, dar sufletul a murit şi nu mai înviază.
Omul trece prin diferite perioade. La început, când învaţă să meargă, copilul este ajutat de părinţi. El nu urc încă putere să stea în picioare. Iar când părinţii îi dau drumul, acesta stă puţin şi cade. La fel se întâmplă şi cu noi. Domnul ne susţine prin harul Său şi atunci ne simţim puternici. Suntem tari în credinţă şi putem merge. Dar când harul ne părăseşte, cădem şi nu suntem în stare să ne ridicăm singuri. De aceea, nu trebuie să ne încredem în puterile noastre, ci să ne încredinţăm Domnului. Dacă nu ne va ajuta Domnul, nimic altceva nu ne va putea fi de folos.
De ce e necesară lupta cu patimile?
Patimile biruie în noi începutul bun, dacă nu ne luptăm cu ele. Şi atunci când omul se dedă patimilor, acestea se adună în număr mare. Tot ce este sfânt în om moare. El îşi pierde credinţa, nu mai aude glasul conştiinţei şi mintea i se întunecă. Atunci în om se sălăşluiesc demonii, hrănindu-se cu patimile şi păcatele lui. De ce trebuie să luptăm cu patimile? Închipuiţi-vă că, atunci când naşte un copil, o mamă simte durere, necaz, îi este greu. Dar după ce s-a născut copilul, ea simte bucurie în suflet, fiindcă s-a mai născut un om pe pământ…Trupul nostru este plin de patimi şi de păcate care fac sufletul prizonier. Când luptăm însă cu ele şi nu le dăm voie să iasă la iveală, apar necazurile. Prin aceste pătimiri, dureri începe să trăiască sufletul. El se eliberează de patimi, fiindu-i uşor să trăiască. Iată de ce e nevoie de durere, pentru ca, din lupta cu păcatul, să se nască omul cel nou pentru îm-părăţia cerurilor. Atunci omul începe să fie bucuros, uitând cum este să te superi, să fii indignat sau nemulţumit. Omul devine sfânt înlăuntrul său, dar demonii nu rabdă aceasta şi încep ofensiva. Sfântul nu petrece niciun ceas fără a avea vreo ispită, fară a fi necăjit de demoni. El se străduieşte să respingă atacurile lor, să mortifice în el omul vechi, chinuindu-se pe sine pentru asta. Din această cauză, mulţi dorm pe butuci de lemn, în loc de perne moi. Dacă se obişnuiesc să doarmă şi aşa, încearcă să strunească altfel carnea: dorm pe podea. Dacă se obişnuiesc şi cu asta, atunci dorm şezând, apoi în picioare… Au existat astfel de monahi îmbunătăţiţi, care dormeau în picioare, cu o piatră în mâini. Dacă adormeau şi piatra cădea, se trezeau, ridicau piatra şi începeau să se roage. Aşa făceau zi şi noapte. Cunosc, în Lavra Sfintei Treimi din Serghiev Posad, monahi care noaptea scriu cărţi pentru tipar. Dacă adorm, o fac şezând şi doar pentru 20 de minute, apoi trec din nou la scris. În timpul zilei au alte ascultări, pe care le fac cu dragoste şi smerenie. Astfel luptă oamenii cu patimile. Pentru a te înnoi, pentru ca sufletul să prindă viaţă, trebuie să treci prin cazne, luptând cu patimile. Şarpele care începe să năpârlească îşi caută un loc îngust între copaci sau pietre, intră acolo şi, trecând, pielea cea veche rămâne în urmă, iar el iese cu pielea nouă. La fel şi omul trebuie să-şi fixeze un drum îngust pe care să meargă, pentru ca tot ce era vechi la el să se înnoiască, să devină curat, iar toată murdăria să rămână în urmă. El nu se mai supără, nu mai deznădăjduieşte, nu mai cârteşte.
Odată, unui om nu-i era nimic pe plac: mâncarea nu era niciodată bine gătită, la serviciu nu era înţeles, nu-i plăceau autorităţile… Dar, trecând prin necazuri, a uitat de toate nemulţumirile. Nu în zadar spunea Sfântul Serafim: „Hristos a înviat, bucuria mea!” Sufletul lui ieşise din omul cel vechi, se despătimise, iar Serafim devenise sfânt şi începuse să-i vadă şi pe ceilalţi ca sfinţi. Îi iubea pe toţi, le cădea la picioare, îi îmbrăţişa şi îi săruta. Deoarece în sufletul său trăia Hristos, el avea dragoste pentru toţi: tâlhari, hoţi şi desfrânaţi. Iată spre ce trebuie să tindă orice suflet ortodox!

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi