Dumitrache Gheorghe: „În faţa morţii şi a dragostei toţi suntem egali!”

Bună ziua, domnule Dumitrache şi bine v-am găsit!

Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră de a ne spune în câteva cuvinte ce înseamnă pentru dumneavoastră comuna  Săvineşti!

Pentru început, o să vă rog să ne relataţi câteva cuvinte despre dumneavoastră.

-O să încep prin a mă prezenta, sunt Dumitrache Gheorghe, un săvineştean autentic, care iubeşte foarte mult natura şi pescuitul. Acum câteva zile am împlinit vârsta de 69 de ani şi sunt mândru că fac parte din satul Săvineşti. Mă bucur că sunt creştin şi am reuşit cu ajutorul Bunului Dumnezeu să ajut la  construirea unor troiţe în Săvineşti.

Valorile după care mă ghidez sunt frica de Dumnezeu şi ruşinea faţă de oameni. De mic copil am mers la Biserică, am postit, mama fiind cea care ne-a insuflat dragostea faţă de Hristos. De când eram tânăr am visat să pot munci liber, să fac ceva pentru mine şi semenii mei.

-Ce profesie aţi îmbrăţişat de-a lungul vieţii?

-Am două meserii, dacă pot să spun aşa. Am lucrat vreo 7-8 ani pe şantier – domeniul construcţiilor, iar apoi am activat la Uzina din Săvineşti, am fost timp de 28 de ani metrolog. Pot spune că da, m-am regăsit în această profesie, mi-a plăcut ce am făcut la Uzină, mi-am respectat toţi colegii, şefii. Şi acum îi respect.

-Cu ce vă ocupaţi în prezent?

-În prezent sunt pensionar, iar în timpul liber mi-am mai găsit o ocupaţie pot să spun. Meseria mea de bază fiind aceea de constructor, mai fac şi unele monumente funerare. Simt că-l mărturisesc pe Hristos, astfel, este un imbold pentru mine, atâta timp cât mă mai ţine Dumnezeu pe acest pământ.

-De câţi ani sunteţi căsătorit?

-Sunt căsătorit de 47 de ani. Avem doi copii: un băiat care a îmbrăţişat cariera teologică, şi o fată, ce s-a îndreptat spre asistenţă socială. Până în prezent am 3 nepoţei, toţi poartă nume de sfinţi.

Nu avem un secret, dar longevitatea cred  că se datorează încrederii şi cumpătării. Credinţa în Dumnezeu este ceea ce ne ţine împreună; am nădejde că Dumnezeu mă va ierta, fiindcă am greşit şi eu, ca omul.

-Ce ne puteţi spune despre istoria satului Săvineşti?

-Sunt foarte multe lucruri pe care aş putea să le spun despre Săvineşti. Aş putea scrie un roman, chiar. Dar o să încep prin a vă povesti câteva amănunte, după cum urmează:

Era o familie de preoţi din Săvineşti, preotul Grigoriu, ce a avut un destin tragic, a sfârşit mort în puşcărie. A locuit în zona unde acum este amplasat terenul de fotbal, chiar în centrul comunei Săvineşti.

Acesta a fost ridicat într-o noapte, în 1947, de o „maşină neagră” – era aşa zisa maşină a securităţii. Împreună cu soţia, Lucia Grigoriu, învăţătoarea din sat, el a avut o fată, pe nume Veronica, ce se afla în cercul de prieteni al Regelui Mihai. Familia Regală avea deja un nume foarte cunoscut în zonă, avea moşie la Borca, denumită „domeniul Coroanei”.

În 1943, Regele Mihai împreună cu Veronica Grigoriu au poposit la Săvineşti, la Conac, unde au împărţit bomboane copiilor: printre care se aflau şi surorile mele, ţin minte perfect acel moment.

În anul 1950, s-a construit o grădiniţă, la care am învăţat şi eu; era binevenit pe atunci un loc în care puteam merge cu drag. Apoi, pe acel loc s-a construit primăria comunei Săvineşti, care în 1852 a ars. În podul casei, îmi amintesc şi acum, erau foarte multe cărţi, şi foarte multe linte, un teanc enorm de mare, care a ars în totalitate.

Lucia Grigoriu avea o casă mare în Bucureşti, o vilă, pe strada Icoanei, unde locuia o soră de a sa : aceasta mergea deoseri să o viziteze, fiindcă aceasta era internată într-un sanatoriu. Deşi locaţia era mare, ea stătea într-o singură cameră; în final, toată casă a fost rechiziţionată şi dată la o tovarăşă comunistă.

După ce a ars primăria, resturile au fost luate: numai acoperişul a rămas.

Resturile au fost strânse de domnul învăţător Pârloagă, iar terenul din jurul casei s-a făcut teren de fotbal, ce a existat până în anii din urmă.

Veronica Grigoriu, nefiind căsătorită, a lăsat moştenirea unui băiat de-al unui prieten de-al ei, care a vândut ulterior moştenirea.

Un alt aspect demn de precizat este faptul că locul unde a existat conacul a revenit unei familii care nu avea nici o legătură cu ce am amintit mai sus.

Aici în Săvineşti a mai existat un han vechi, în centru, ce aparţinea familiei Tudosiei. Dar, din păcate, în anul 1909 s-a petrecut o mare tragedie: hanul avea un beci, din care se cobora direct de la tejghea, iar pe un raft în han se afla un pistol, dovada unei bune apărări ale locului. Soţia sa, care vindea la bar a coborât în beci să aducă nişte vin, timp în care un ţigan de acolo a luat pistolul şi din greşeală a împuşcat-o în cap. Aşa a avut loc o crimă involuntară.

Ulterior, hanul a fost vândut unui evreu, apoi a fost cooperativă, iar în prezent acolo se află un mic magazin.Povestiţi-ne în câteva cuvinte cu se ocupau săvineştenii pe vremuri?

Ce pot să vă spun este că locuitorii satului Săvineşti aveau pământ, dar de o categorie inferioară, cu mult pietriş. Recoltele erau de tipul: porumb de un anumit soi, hrişca, ovăz, paring pentru vite, borceag (un fel de mazăre sălbatică în amestec cu alte plante).

Aşadar, bărbaţii se ocupau mai mult de plutărit pe apa Bistriţei, iar femeile cu ţesutul şi îngrijirea copiilor.

Plutăritul a încetat odată cu lucrările de construcţiei ale hidrocentralei de la Bicaz, iar apoi s-a dat startul construcţiei Combinatului de Fire şi Fibre Sintetice din Săvineşti, aspect ce a dat localităţii un prosper aer economic. S-au făcut multe angajări, s-au şcolit mulţi specialişti, dar, din păcate Săvineştiul a suferit foarte mult prin faptul că s-a distrus tot mediul înconjurător, prin poluare. Când s-au făcut primele probe la uzină, acestea s-au deversat într-un frumos pârâu, acţiune ce a omorât toţi peştii. Deci, de atunci a început un adevărat dezastru ecologic.

(continuarea în numărul următor)

Alexandra Gîrbea