Familia,Biserica şi Şcoala în misiune neîncetată la formarea şi educarea copiilor

Sfânta Scriptură ne arată că, prima poruncă a lui Dumnezeu adresată primei familii, bărbat şi femeie a fost aceasta: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi şi domniţi peste mări, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile, ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea I, 28).
Este în firea omului înrădăcinată grija de a-şi păstra din fiecare roadă a pământului seminţele ce vor fi aruncate, la timp potrivit sub brazda pământului, pentru ca aşa să se poată asigura roadă pentru anul viitor. Dacă aşa procedăm când vine vorba de cele necesare nouă spre consum zilnic, se înţelege cu atât mai mult că se cuvine să arătăm grijă, în ce priveşte pe moştenitorii noştrii, care sunt copiii. Şi fiindcă trăim zile de criză morală şi naşterea copiilor este considerată o piedică în drumul nostru îngust şi egoist, trebuie să încercăm să reflectăm mai adânc asupra acestei porunci dumnezeieşti, aceea de „a fi rodnici”(Facere I, 28). Nu dorim să intrăm în detalii si să ne plângem că,
astăzi, condiţiile pentru naşterea de prunci ridică grele probleme şi de ordin material şi spiritual. Niciodată n-a fost uşor să creşti 3-4 copii într-o familie şi totuşi au fost timpuri şi mai grele decât cele de astăzi şi în satele noastre au fost familii cu zece şi peste zece copii şi toţi au răzbătut în viaţă, prin muncă şi unitate.
Despre copii se zice, pe bună dreptate că sunt fructul dragostei şi al unităţii soţilor, de aceea prezenţa lor în mijlocul familiei creează bucurie şi prin copii, părinţii se simt mai legaţi unul de altul şi aşa îşi concentrează atenţia pentru creşterea lor. Un nou copil în familie poate însemna o nouă punte de legătură mai încărcată de armonie între soţi şi aceasta ar putea fi considerată drept o primă mare binefacere: naşterea de copii.
Prezenţa copiilor în familie ne oferă simţământul continuării vieţii; prin copiii noştri, seminţia noastră va dăinui mereu şi nici noi nu vom fi daţi cu totul uitării, fiindcă ai noştri copii ne vor reprezenta şi dacă vom reuşi să lăsăm posterităţii, copii bine educaţi şi bine formaţi şi vrednici de stimă, societăţii, toţi vor vorbi de părinţii lor şi-i vor pomeni, afirmând: „Da! aceşti părinţi trecuţi în veşnicie pot să doarmă în pace, fiindcă n-au trăit în zadar, au lăsat roade lăudabile în urma lor, ferice de aşa părinţi!”
În sfârşit, o a treia binefacere care rămâne ca urmare a naşterii de copii este şi aceea că părinţii sunt binecuvântaţi prin prezenţa copiilor, mai ales dacă aceştia sunt crescuţi în dragoste de ţară, în iubire de Dumnezeu şi de credinţa străbună, dacă au reuşit să se realizeze prin studii, şi cu atât mai mult se pot bucura părinţii când îşi văd copiii în atenţia societăţii apreciaţi pentru caracterul lor integru, prin relaţiile pe care le întreţin cu oameni de valoare.
Orice copil este roada iubirii soţilor, dar un copil nu poate creşte numai în sânul familiei, el va fi un om ce va trebui să trăiască în societate, va trebui să se formeze prin Biserică şi Şcoală.
Rolul deosebit este al Şcolii, această instituţie care trebuie să conlucreze cu Biserica în această nobilă acţiune de formare, de informare, de educaţie a copiilor ajunşi pe băncile şcolii. Nu atât mijlocirea de noi cunoştinţe trebuie să urmărească Şcoala şi ora de religie, cât mai ales acea grijă sfântă de a forma caractere. Societatea în care trăim nu duce lipsă de oameni instruiţi şi învăţaţi, ci marea criză a societăţii este lipsa de oameni credincioşi, de caractere ferme, de oameni născuţi pentru oameni, gata sa vină în ajutorul celor loviţi şi neajutoraţi. Să nu se înţeleagă că neglijăm mijlocirea cunoştinţelor în fiecare disciplină, dar să nu uitam ce ni se întâmplă .
Nu doar cazuri izolate, ci de foarte multe ori auzim de către un tânăr sau o tânară care în anii de adolescenţă erau exemple vii de bună comportare, să auzim acum, după vârsta majoratului că sunt „ascunşi” prin acte de delincvenţă. Întrebarea ce se pune este aceasta: Ce s-a întâmplat cu elevul sau eleva de ieri, care excela în comportare şi ţinută, în disciplină şi sârguinţă? Ceva s-a întâmplat şi aceasta şi din vina familiei şi a Bisericii şi a Şcolii. Fie o prietenie dubioasă, fie un caracter încă nu bine format, o nebăgare de seamă a părinţilor, o neglijenţă şi a instituţiilor şcolare şi a celei bisericeşti.
Aici găsim punctul comun dificil în formarea tineretului, grija deosebită pentru acea perioadă de formare a personalităţii tineretului când tânărul simte nevoia să se derobeze de alintul celor de acasă, de la şcoală şi de la Biserică. Aici este măiestria pedagogilor de vocaţie şi a duhovnicilor care ştiu să întreţină relaţii bune cu tinerii dornici de independenţă. Să formăm societăţii, mame de mare sensibilitate, duhovnici iscusiţi şi pedagogi de vocaţie şi societatea se va schimba radical.
Tinerii în proces de formare nu trebuie cu atâta uşurinţă numai acuzaţi şi arătati cu degetul, ci trebuie să li se arate bunăvoinţă, înţelegere, să fie ajutaţi, să ne devină apropiaţi, să-i considerăm drept prieteni ai noştri.
Apreciem mult iniţiativa Preacucernicului părinte Munteanu Petru de a tipări o revistă, în care grija pentru formarea şi educarea copiilor este în centrul atenţiei şi promitem şi pe această cale, tot ajutorul nostru şi facem apel la toţi doritorii şi iubitorii de copii să vină în ajutorul acestei publicaţii atât de necesară.

Prof. Dimitriu Sîrghie Vasilica – Colegiul Naţional „Mihail Sadoveanu”- Paşcani