File de poveste – Aurica Blaga

„Omul trăiește de două ori, prima dată în realitate și a doua oară în amintire” Honore de Balzac

Cu părul nins, ochii blânzi, dar plini de „ștrengărie”, mereu glumeață, pășește pragul Centrului de zi pentru persoane vârstnice doamna Aurica Blaga, mamă a trei copii, înzestrată cu cinci nepoți, iar bucuria vieții este încununată de doi strănepoți.

În luna lui cuptor, în anul 1941, familia Herescu Zaharia și Elena a fost binecuvântată cu încă un prunc, Aurica, singura fată dintre cei șase copii ai familiei. Este săvineșteancă din moși-strămoși, aici s-a născut, crescut, căsătorit și aici a rămas.

„Chiar dacă am fost singura fată la părinți, nu am fost răsfățată, așa cum poate s-ar crede. Am avut o copilărie desul de încercată, pentru că am prins vremurile în care seara stăteai la lampă ca să mai poți face câte ceva, dar o dată cu construcția uzinei a venit și lumina în sat. Am lucrat la uzină din anul 1971 până am ieșit la pensie, în anul 1992. În primele șase luni lucrate acolo am făcut un fel de ucenicie, dacă pot să spun așa. Era o angajată care explica celor noi veniți procesul tehnologic, după care erai preluat de un maistru care îți arăta partea practică și trebuia să te apuci de lucru. Când am ieșit la pensie, făceam parte din compartimentul de cercetări.”

Amintirile sunt curcubeul pe care-l zărim la bătrânețe. Culorile sunt adunate pe măsură ce înaintăm, unii mai grăbiți și alții cu pas domol, pe cărările din labirintul vieții. Cum ar arăta o viață fără amintiri? Probabil ca un tablou sumbru, desenat doar în alb și negru, fără a cunoaște frumusețea zâmbetului, prietenia, pasiunea, zbuciumul vieții.

Fiecare persoană vârstnică poartă pe umeri amintiri, povești de viață presărate cu stropi de râsete, lacrimi, dar în care se adună, precum coroana unui copac, toată existența lor și reprezintă ceea ce sunt ei acum.  

Doamna Aurica își amintește cu drag de anii tinereții, de perioada în care și-a cunoscut soțul, pe domnul Dumitru Blaga, sau Duca, cum îi spuneau cei apropiați.

„Duca era prieten cu fratele meu mai mare Ionel, au mers în armată împreună, trei ani era armata, la mină. Înainte de a pleca, a pus ochii pe mine, copilă fiind, și de fiecare dată când venea acasă, găsea motive să vină la noi. Ne-am căsătorit în octombrie 1959, la câteva luni de la logodnă. Știți, pe vremea aceea, fetele logodite purtau coroniță, în fiecare duminică, când mergeau prin sat. O purtai de la logodnă până avea loc cununia religioasă. Așa se știa că acea fată urmează să se mărite.”

Între logodnă și cununia religioasă, în tot acest timp, la casa miresei avea loc o adevărată desfăşurare de forţe. Fata avea obligaţia să se îngrijească de cămaşa albă a mirelui, dar şi de rochia ei, ambele cusute la croitoreasă. Apoi trebuia să se îngrijească de ştergare albe pe care trebuia să le ofere părinţilor, naşilor, rudelor apropiate, prietenilor. Straiele de nuntă erau speciale – ca şi astăzi dealtfel – şi nu erau purtate decât în ziua căsătoriei, ulterior erau păstrate în lada de zestre.

Astăzi, nunta în România urbană şi rurală deopotrivă înseamnă reguli şi obligaţii impuse de tradiţii care nu ne aparţin, împrumutate multe dintre ele de peste hotare, dar acum 70 de ani căsătoria dintre doi tineri reprezenta cel mai fericit moment la care participa toată suflarea comunităţii.

Acum 60 sau 70 de ani, căsătoria dintre doi tineri angrena tot satul. Absenţa de la marea masă atrăgea de la sine oprobriu general, iar respectivul nu mai avea zile bune în comunitate.

Nunta tradiţională românească dura mai ceva ca în poveşti. Odată anunţată veste că doi tineri s-au înţeles să formeze un cuplu, fiecare membru al comunităţii îşi lua rolul în serios.

Primul pas, cererea în căsătorie (peţitul) fără de care nunta nu se putea finaliza. Era de datoria mirelui să-şi găsească cei mai destoinici bărbaţi din localitate, oameni bine văzuţi, dar mai ales pricepuţi în ale vorbelor.

Așa a fost și la nunta doamnei Aurica Blaga, nunta a început de sâmbătă seara și a continuat până luni seara. Sâmbăta seara, mireasa, împreună cu familia și prieteni, mergea acasă la mire, unde se organiza o mica petrecere, iar duminica dimineață, mirii erau conduși în horă de vornicul satului, adunând în jurul lor mai toți consătenii prezenți, care asistau la „iertăciune”.

„Cei doi miri rostesc o „iertăciune” îngenunchiați în fața părinților pentru a primi binecuvântarea lor. Se așeza o bancă lungă în curtea mirelui, pe care stăteau părinții noștri, iar noi ne-am așezat în genunchi și am cerut iertare. Asta se întâmpla duminică dimineața, după care mergeam la biserică, pentru cununia religioasă. Nașii noștri, familia Răducu Gheorghe și Elena, au stat cu noi și lângă noi în toate aceste zile. Pe atunci, nașilor li se făceau cadou ștergare mari, cusute manual, pe care le purtau în jurul gâtului în toate zilele de nuntă. Duminica după-amiaza începea petrecerea, iar pragul casei era trecut de aproape toată comunitatea, veneau rând pe rând, serveau un pahar de vin, o felie de cozonac, dansau o horă, două după care plecau și veneau alți nuntași și tot așa până seara. Se făcea o pauză, pentru odihnă, până luni, la prânz, când iarăși începea horele și veneau musafiri. Eee, ce vremuri, acum…e multă risipă.”

56 de ani a durat căsnicia doamnei Aurica, în anul 2015 soțul Duca a trecut la cele veșnice, dar ea nu a uitat niciun moment petrecut alături de el.

Acum, se bucură de nepoții și strănepoții dumneai, își găsește timp să treacă pragul Centrului de zi, este o fire activă și implicată în activitățile centrului. Nu și-a pierdut simțul umorului și asta-I dorim și noi, viață lungă și sănătoasă alături de cei dragi, precum și de „colegii” de la centrul de zi.