File de poveste – Maria Baluș

Din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial ne-au rămas nenumărate mărturii. Oameni din toate categoriile sociale, implicați activ sau pasiv în război, au ținut jurnale în acele vremuri sau și-au scris memoriile după 1945 pentru a nu uita – și a nu-i lăsa pe alții să uite – lucrurile teribile la care au fost martori. Aceste mărturii vii, profund umane, ne aduc aminte că războiul n-a fost doar unul al strategiilor, al armelor masive sau al marilor generali de armată. Fiecare om, soldat sau civil, a suferit în acel război și viața i-a fost profund schimbată; ca să nu mai spunem că milioane de oameni și-au pierdut și viața.

În anii 1946 şi 1947, populaţia României, şi mai cu seamă cea din regiunile Moldovei și Munteniei s-a confruntat cu situaţia dramatică a crizei de alimente şi a foametei. Seceta şi lipsa alimentelor au dus la disperare şi dezumanizare, la moarte,

Acestea au fost determinate de verile extrem de secetoase, dar şi de livrările însemnate pentru întreţinerea armatei sovietice şi pentru îndeplinirea condiţiilor Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, care consfinţea ieşirea României din războiul împotriva Naţiunilor Unite şi continuarea războiului alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei.

În vara lui 1946 au fost înregistrate temperaturi record, ziarele vremii consemnând că termometrele arătau şi 61 de grade Celsius, la umbră. Pământul era pârjolit şi toată recolta pusă la pământ.

Născută la data de 6 februarie 1943, doamna Maria Baluș a fost fiica cea mare a familiei Chele Ion și Elena și a avut o viață plină de încercări, pe care, poate, mulți oameni nu ar fi reușit să le depășească. Poartă pe umerii săi mai multe povești, adunate într-o viață.

„M- am născut pe timpul războiului. Am prins război. Îmi amintesc că îmi zicea mama mea că se ascundea prin copaci cu mine când vedea că trec rușii prin sat. Statea cu mine în copaci până ce treceau și îmi punea mâna la gură ca nu cumva să plâng sau să scot vreun sunet să mă audă. Îi era teamă că îmi fac rău. O dată mergea cu mine pe drum și un rus s-a apropiat de mine, ca să se joace cu mine în dorul copiilor lui și mama s-a speriat atât de tare încât nu mi-a dat drumul de la pieptul ei. Ne ascundeam cu tot cu animale prin beciuri, pentru că ni le luau, violau femei, lăsau fete tinere însărcinate. A fost o perioadă foarte dură pentru mama mea. Nu știu cum de a făcut față. Am mai avut încă doi frați și o soră, eu sunt cea mai mare și am avut ca responsabilitate să-i ajut pe frații mei mai mici. În 1944 s-a terminat războiul, s-a eliberat și din anul 1945 a fost foametea, până în 1947. Nu aveam ce să mâncăm. Mâncam știr (Plantă cu tulpina ramificată, cu flori verzi dispuse în ghemulețe rotunde și cu frunze comestibile), lobădă porcească din grădină. Nu aveam orez, nu aveam ulei, făină….

A fost cumplit pe vremea, foarte foarte greu. Trei ani nu am avut nici o recoltă, nici fructe nici legume, nimic. Unul dintre vecini avea stână și ne dădea zer cu mămăligă. Dar era considerată una dintre cele mai bune mâncăruri. Că în perioada aia nici măcar mămăligă nu era.

Un prim episod de secetă s-a înregistrat încă din vara anului 1945, fiind afectate regiunile sudice şi răsăritene ale României. În vara anului 1946, Muntenia şi Moldova sunt bântuite de o mare secetă, cu consecinţe dezastruoase asupra recoltei. Lipsa alimentelor a dus la o creştere rapidă a preţurilor. Din vara anului 1946, au început să fie raportate şi primele cazuri de moarte prin înfometare, în special în rândul copiilor.

„În 1946 a fost organizat un tren și se duceau oamenii de aicea, că partea Moldovei a fost afectată, și se duceau încolo în jos în Dobrogea. Se ducea lumea și dădeau costume naționale pe mâncare, pe câțiva saci de grăunțe. Pe mine mă mai lua o nașă de-a mea, soră de-a mamei mele din Dumbrava. Am stat o vară întreagă la mătușa asta a mea, și mâncam cartofi fierți. Avea și ea patru copii. Eu eram cea mai mică, ea avea doar băieți și mă îndrăgea foarte mult, că eu eram fată. Și, îmi amintesc cum mâncam numai câtre jumătate de cartof și mi se părea foarte mult. Reușeam să mă satur doar cu jumătate de cartof. Că fierbea și ea acolo întro oală 3-4 cartofi cât avea și ea.”

La doar vârsta de 16 ani l-a cunoscut pe Ioan Baluș, cel care urma să-i fie soț timp de 44 de ani. Rămasă văduvă acum 18 ani, din anul 2005, Maria Baluș pomenește de perioada în care și-a întâlnit soțul.

„M-am căsătorit în 1959, la 16 ani. Deodată a apărut soțul meu, Ion, și într-o săptămână m-am căsătorit cu el. Soțul meu tot din sat de aici era. M-am căsătorit și după un an am rămas însărcinată. Am născut o fetiță, care a trăit 2 luni și a murit. În anul 1963 am mai făcut o fată, care e bine, sănătoasă.”

Povestea doamnei Maria Baluș continuă cu încă o tragedie, după patru ani de căsnicie, ea fiind la vârsta de 20 de ani, iar soțul având 28 de ani, acesta suferă un accident, de urma căruia va suferi toată viața.

„Accidentul se întâmplase, eu nu lucram, și am mers pe la Iași, la București pe la spitale pentru operații. M-am angajat, am lucrat 10 ani pe șantier, curieră. După aia nu mai puteam umbla așa de mult și prin zăpadă și prin soare și m-am angajat la cooperație în croitorie, unde am lucrat 20 de ani. Era o meserie frumoasă

Am 30 de ani de muncă, însă s-a considerat muncă ușoară și de asta am pensie așa de mică. Nici la muncă nu aveam sporuri, nu aveam nimic.

Am trăit 44 de ani cu soțul meu și apoi el a murit. Are 18 ani de când a murit. Și asta a fost viața mea. Am dus tot greul. După accident el nu a mai putut munci. Am făcut toate muncile, și de bărbat, și de femeie. Nu credeam că o să ajung anii aceștia, prin câte am trecut. Am copii buni. Am nepoti, strănepoți. Fata e plecată în Italia și eu stau cu nepoata și soțul ei și cu strănepoatele. Sunt o norocoasa. Tin foarte mine la mine.”

Încă mai are puterea să zâmbească, pe chipul ei brăzdat de trecerea timpului se zărește lumina, după toate evenimentele petrecute în viața ei, se consideră „o norocoasă”. Puterea vine de la Dumnezeu, care dă fiecăruia după forțele lui.

Există o istorioară în care o femeie istovită din cauza greutăţii crucii pe care o avea de purtat se roagă să i se dea o altă cruce, convinsă fiind că, oricare i s-ar da, ar fi mai uşoară. Femeia a adormit, visându-se în mijlocul unei mulţimi de cruci, de diferite aspecte şi mărimi, culcate la pământ.

Aude o voce care-I spune să ridice o cruce de marmură, cu margini aurite, frumos împodobită, și-și spune: „Daaa, iată o cruce pe care îmi va fi ușor să o ridic și să o port!”. Încercând să ridice crucea de marmură, se poticni și căzu. Alături a zărit o cruce de piatră, ornată cu flori frumoase. „De bună seamă că asta a fost făcută taman pentru mine!”, se gândi femeia, grăbindu-se să ia crucea. Nu a reușit să o ridice nici pe aceasta, dar observă o cruce din lemn, simplă, fără podoabe, ridicând-o, a reușit să o poarte și să se convingă că era cea mai ușoară dintre toate câte încercase. Totodată, și-a dat seama că e crucea pe care o purtase și până atunci.

Dumnezeu ştie Greutatea Crucii pe care putem să o purtăm mai uşor. Ne-o dă pe măsura puterii noastre.

Îi dorim doamnei Maria Baluș multă sănătate, să participe în continuare la activitățile derulate de Centrul de zi pentru persoane vârstnice „Samariteanul Milostiv”, să aibă o viață frumoasă alături de cei dragi, precum și de „colegii” de la centrul de zi.