– Frunze –

Oricât am încerca în viață, nu putem scăpa fără să facem greșeli. Situațiile neprevăzute, în iureșul lor zilnic, se despart și se alătură mai repede decât le putem face noi uneori față. Dar ne repliem, învățăm continuu în ciuda limitelor noastre și, chiar dacă ne frângem uneori și cădem, suntem întotdeauna, în mod tainic, mult mai mult decât ce s-a frânt.

Adesea, în acest proces de zbatere, lucrurile pe care refuzăm să le lăsăm în urmă sunt cumva smulse cu forța din mâinile noastre. Evitarea aspectelor dificile ale vieții nu face altceva decât să ne împiedice în împlinirea noastră. Când o facem, suntem asemenea unui copac care nu s-a deschis niciodată către cer. A zăbovi cu gândul asupra dificultăților sau nefericirilor trecute nu face decât să le lase să-și verse otrava lor peste suflet. Când facem asta, suntem ca un arbore mare care prinde furtuna în plasa frunzelor sale. Prin natura sa, furtuna vrea să se deplaseze, iar copacul nu a fost înzestrat cu mâini. Binecuvântarea și blestemul nostru sunt să învățăm și să ne învățăm când să prindem și să ținem și când să punem mâinile în buzunare.

Sursa foto: AI
Nimeni nu mi-a spus că, așa cum scoarța arborilor crapă, și inima omenească își face răni plângând atunci când este forțată să se deschidă și luminează cu bucurie atunci când se deschide cu iubire. Acum înțeleg că oricine sau orice ne împiedică cu ură și furie, încearcă să transforme adevărul în rană. Oricine ne face să căutăm peste tot, dar nu în inima noastră, se aseamănă cu o perdea de fum care ne depărtează de ceea ce este viu și adevărat. Și orice ne oprește din urcușul nostru doar ca să ne întoarcem spre oferta unui zbucium sufletesc, pentru nimicul din nimic, nu este decât o amăgire a amăgirilor.
Preot Petru Munteanu

Alte articole: „Vindecarea”, de Kathleen O’Meara

și Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria

și Pr. Petru Munteanu și „Să stăm împreună la masă” – Povestea unei solidarități care a prins viață atunci când lumea s-a oprit