– Petele de culoare –

Fiecare dintre noi dorește să iubească și să fie iubit. De fapt, definiția persoanei umane în căutările ei spirituale rezidă în acestea două: nevoia de a cunoaște și dorința de a iubi și de a fi iubit.

Când înțelegem aceasta, empatizăm cu oamenii, înțelegem că suntem parte din ceva măreț, o perspectivă care ne trimite la sentimentul apartenenței la ceva mai mult și mai vast.

Am putea spune că fiecare dintre noi este o mică pată de culoare în frumosul tablou al vieții.

Relaționările curente sunt uneori ca și cum ai amesteca vopseluri; uneori, când doi oameni intră în dialog, poate rezulta o culoare oribilă.

Unii scot la lumină cele mai urâte nuanțe ale tale, aceasta fiind un semn al unui dialog sau al unei întâlniri defecte.

Mai devreme sau mai târziu, toți suntem nevoiți să învățăm cum este să ai o inimă frântă după ce părăsești amestecurile nefericite. Și spun aceasta pentru că întâlnirile petelor de culoare sunt rareori o poveste de vis.

Atunci când apar momentele potrivite, adică prieteniile, în nuanțele culorilor lor frumoase, pot afirma cu certitudine că ei te vor iubi pentru ceea ce ești, propria ta culoare, în căutarea exprimării.

Când apar imperfecțiunile relaționale în persoana celuilalt cu care împărtășești paleta culorilor frumoase, am învățat să mă împac cu aceste imperfecțiuni și să le prețuiesc. Le percep acum ca și cum ar fi o poezie stranie. Însă tot o poezie, atunci când culorile tind spre armonie.

Bineînțeles că niciunul dintre noi nu e vreun sfânt în relaționările diverse. Uneori este complet normal să te întristezi atunci când o persoană dragă se plânge încontinuu de serviciu, de extenuare sau de dureri de spate.

O iubire oferită în frumosul sau, uneori, disconfortul nuanțelor relaționale conține și bucurie, și suferință.

Cei de lângă noi pot fi misterioși sau amuzanți, uneori plictisitori, nesiguri sau nesuferiți.

Orice prietenie, scria Rilke, înseamnă două singurătăți alăturate care se susțin pur și simplu una pe cealaltă, încercând să se armonizeze. Sublimul prieteniei ar fi o dăruire de sine, o dăruire precum un cântec sau ca un izvor. O stare în care nu aștepți ceva de la celălalt, ci doar manifești iubirea care te împlinește, o iubire abundentă precum un nor încărcat cu picături de ploaie.

Aceste singurătăți îți pot repeta aceeași poveste de mai multe ori, însă acum mă gândesc că tocmai aceste probleme, uneori plictisitoare, nesigure și nesuferite, sunt cele despre care într-o zi ne-am putea aminti cu nostalgie.

În melanjul zilnic al petelor de culoare care ne reprezintă, putem spune că deschiderea spre celelalte nuanțe sau culori pe care le oferă cei de lângă noi poate deveni o revelație a faptului că mai există ceva real în afară de propria noastră persoană.

Prin această ofertă a petelor noastre de culoare, ne putem depăși propria condiție, experiențele noastre de viață devenind poduri și nu prăpăstii către împlinirea noastră.

Petru Munteanu

Alte articole: https://samariteanulmilostiv.ro/ai-pus-degetul-pe-rana/