Osteneală de drag

”Sacrificiul pe care l-am făcut eu a fost, fără să discut, munca. Ăsta-i sacrificiul pe care îl face fiecare vrând-nevrând: omul dacă nu muncește n-are! Munca e sacrificiul cel mai mare! Trebuie să te silești să faci, mereu, mereu … să nu stai.”
Cuvintele de mai sus aparțin unei săvineștence care la vremea aceea purta cu hărnicie în spate 90 de ani. Mi-au atras atenția când mă gândeam despre ce aș putea așterne câteva rânduri pe hârtie cititorilor buletinului parohial ”Hai cu noi”. Acest citat l-aș asocia părerii multor părinți vechi ai Bisericii noastre ortodoxe care afirmă că, în cazul oamenilor gospodari, chiar dacă nu duc o viață prea bisericească, mântuirea nu este prea departe de ei. Aceasta deoarece la un moment dat, prin rânduiala lui Dumnezeu, nu vor mai răbda ca în cele lumești, să fie harnici, întreprinzători, ostenitori, doritori de lucruri frumoase și de calitate, buni familiști, cunoscători ai mersurilor vieții și legați cu multe iţe de oamenii din jur, iar în cele duhovnicești, să fie delăsători, neimplicați, necunoscători, corijenți la școala vieții veșnice și a traiului în Biserică. Când vor observa că se lărgește prăpastia din viața și din sufletul lor, că nu au dobândit nici tihna, nici fericirea, vor lua măsuri și vor dovedi aceeași hărnicie, osteneală și pricepere în a se integra organismului Bisericii.
Viața bisericească are ritmul ei, atât în viața duhovnicească personală și familială, cât și în cea comunitară, formată din prilejurile de adunare a credincioșilor, la biserică sau în afara ei. Nu trebuie să faci nimic ca să ieși din acest ritm, dar trebuie să te ostenești, să-ți impui, să te sacrifici ca să reintri în ritm.

Pentru cei care se întorc în sânul maicii Biserici, duhovnicii fac, pe răspunderea lor, multe pogorăminte, pentru ca într-un interval mai scurt sau mai lung de timp, credinciosul să nu mai aibă nevoie de ele și să se poarte singur, cum zic bătrânii.
În sufletul credincioșilor se petrece un fenomen tare nenatural: se lasă atrași spre diferite lucruri sau persoane, ori sunt angrenați în diverse activități, dar pe sine nu reușesc, de bunăvoie, de drag, să se urnească, să se trimită, să se împingă într-o direcție sau alta, deși toți cădem de acord că lucrurile făcute din conștiință, de vorbă bună, sunt mai de dorit decât cele impuse, ori cele către care suntem manipulați, duși de nas, păcăliți a le face. De multe ori ajungem, conștienți de neputințele noastre duhovnicești ori de insuficienta cunoaștere de sine, să apreciem când cineva reușește să apese el pe anumite butoane lăuntrice, ale noastre, sau ale apropiaților noștri, la care noi nu știm să umblăm, să ne dorim a fi seduși, impresionați, momiți într-o anumită direcție pozitivă către care noi nu reușim să ne pornim.

Pe undeva, există un mecanism dumnezeiesc aici, dar pe care mai mult îl folosește cel rău, sau îl manipulează după priceperea și în interesul lor diferiţi oameni. Dumnezeu, ne spun Sfinţii Părinţi, aşteaptă opţiunea noastră, după care trimite harul Său, deoarece multe lucruri sau
activități, pe care El ne cere a le dobândi sau a le săvârși, iar noi le acceptăm prin credință, depășesc de fapt puterile noastre naturale.

Opțiunea noastră înseamnă însă un exercițiu de libertate a voinței, deci trebuie să existe o puternică dispoziție sufletească (gând, dorință și impuls) către ceea ce avem de făcut sau către persoana cu care vrem să intrăm într-un anumit tip de relație.
Cumva, așadar, niște influențe din afara propriei personae trebuie să fie, și au rolul lor. O anumită neputință a omului se vădește în voința sa – în care sunt înmănuncheate gânduri, dorințe și porniri – dar silința spre a respinge oferta negativă din afară și a opta pentru cea pozitivă: pentru lucruri, persoane, activităţi necesare și vrednice de dorit, aceasta ne aparține. Cu cât e mai curată și hotărâtă, adică mintea, pofta și motivația sunt mai intense, cu atât harul va lucra mai bine și vom fi mirați noi înșine de ce am putut săvârși, sau ce am ajuns ca oameni, cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci vom recunoaște că într-adevăr, după cuvântul Domnului Iisus Hristos, sămânța cea bună a rodit înzecit și însutit în pământul bun al ființei noastre, un pământ pe care tot Duhul Sfânt ne-a ajutat să-l defrișăm și să-l fertilizăm.

Aici se găseşte cheia, și dacă am înțeles neștiința, nesimțirea și neputința noastră, vom căuta în acest post un duhovnic pentru a ne dezlega de păcate, a ne învăța despre resorturile vieții creștinești și a ne dărui harul unei voințe sfințite, capabile să lucreze cu harul dumnezeiesc. Har pentru ca să putem primi alt har.

Operație și tratament. Tratamentul cuprinde și o dietă, epitimia sau canonul, exercițiul care să mențină voința sfințită (și iar repet ce am scris mai înainte că voință înseamnă minte ținând hățurile dorințelor și pornirilor), să facă începutul vindecării profunde, până la ultima fibră a ADN-ului trupesc și sufletesc, pentru ca să primim apoi Cinstitul și Preasfântul Trup și Sânge al Mântuitorului, un adevărat transplant de umanitate curățită, sfințită și îndumnezeită.
După ce am primit Împărtășania, deja lucrurile sunt mai simple pe plan lăuntric, dar nu se potolesc în veci ispitele din afară, și colac peste pupăză, Dumnezeu vrea să ne pregătească pentru harisme, darurile spirituale care se grefează pe virtuțile noastre și ne învrednicesc a fi lumina lumii și sarea pământului.
Opțiunea sau alegerea de care pomeneam, oricât ar fi stimulată din afară de har, de duhovnic, de familie, de necazuri, că se poate și așa, se face de drag. Omul trebuie să-și dea singur niște argumente că îi este de folos să-și asume niște osteneli pentru ca să se integreze în ritmul duhovnicesc al Bisericii și apoi chiar să-l depășească, trecând de la împlinirea poruncilor la urmarea sfaturilor evanghelice; să-și aducă aminte de consecințele trăite personal și de cele pe care le-a observat sau le-a citit pentru eventualitatea în care își pierde ântuirea plătită cu sânge de Hristos Domnul; să se îmboldească pe sine cu aceste argumente, așa cum o face în cele lumești în atâtea și atâtea împrejurări în care-i musai să împlinească un lucru sau altul; să facă singur reclamă puterii sale poftitoare din suflet cât e de bine, de dorit, de plăcut, frumos și folositor, câtă libertate, ușurare și liniște, ba chiar și câte firmituri dulci de bucurie poate găsi în viața duhovnicească; cât de nevrednică se prezintă osteneala și durerea de acum de răsplătirile promise de Dumnezeu.

Încredințați că harul lui Dumnezeu va interveni negreșit pentru lucrarea și plinirea – aducerea la bun sfârșit – a realităților duhovnicești pe care ne facem curaj să le aducem în viața noastră, să ne asumăm, de drag, osteneala postului, rușinea păcatelor și îndrăzneala mărturisirii întru întâmpinarea venirii în viața noastră a pruncului Iisus.

Pr. George Chirița