Petru Roibu: ”Dacă ai putea să-mi fotografiezi sufletul…. atunci ar ieși într-adevăr o poză!” (III)

– Am rămas la efectivele școlare. Însă cât de receptivă era comunitatea în general la ceea ce făceați dumneavoastră?

– Oamenii vedeau în școală, prin profesori, rezolvarea multor probleme cu care se confruntau ei. S-au soluționat multe conflicte familiale și chiar dintre sătenii vecini, prin discuții, pentru că oamenii erau foarte deschiși la comunicare și țineau cont de sfaturile noastre. Asta nu se mai întâmplă acum. Totuși, în multe privințe, pentru ceea ce am făcut eu personal, pentru truda extraordinară și efortul uneori epuizabil pe care le-am depus, nu am avut recunoștință. Lumea era de multe ori și foarte rea. Mă reclamau, spre exemplu, că îmi fac casă cu banii școlii și câte și mai câte! Iar când venea câte un comandant la anchetă rămânea uimit că realitatea nu stătea ca cea din plângerile făcute de unii. Pentru că întotdeuna când vrei să faci un lucru deosebit, din tot sufletul tău, se trezesc câte unu-doi să facă opoziție. Vorbesc din poziția unui om care a suportat!De aceea la un moment dat am plecat director la școala de la Podoleni. N-am vrut niciodată să știu cine îmi face reclamații, nici n-am vrut să bănuiesc care sunt oamenii răi și ascunși… am preferat să iau lumea așa cum e și să nu mă frământ cu răutățile altora.

 – Ați spus că vă sărbătoriți ziua de naștere pe 25 ianuarie… din câte știu, pe 26 era aniversarea lui Nicolae Ceaușescu. În acea perioadă erau tot felul de festivități de ziua sa. Cum era aniversarea vârstei la dumneavoastră?

(Aici intervine doamna casei, Maricica Roibu, soția domnului director):

– Haideți să vă povestesc eu o întâmplare: noi obișnuiam ca în fiecare an să pregătim surprize la aniversări, cum face toată lumea.

Într-un an, când era 25 ianuarie fac un pachețel frumos și le spun fetelor noastre: „Mamă, uite când vine tata, îi oferiți cadoul ăsta din partea noastră și când intră îi cântați La mulți ani și îi transmiteți un mesaj, ce vreți voi, frumos, ca de ziua lui.”

 Și parcă le văd și acum cum stăteau ele cu emoții, una urcată în picioare pe scaun, și cealaltă mai mare jos, alături, intră Petrică și ele încep: „Roibu Petru P.C.R., Roibu Petru P.C.R…..” cât le ținea gura de tare! Soțul îmi aruncă o privire dușmănoasă că nu știam ce să mai spun….. Râdeam, nu eram vinovată cu nimic în asta!

– Îmi permiteți să vă fac și niște?

-Eu nu sunt frumos… nu sunt bun de pozat. Dacă ai putea să-mi fotografiezi sufletul… atunci  ar ieși într-adevăr o poză!

– Ce activități extrașcolare se făceau în acea perioadă de vârf?

-Noi personal, eu și soția, am pregătit multă vreme dansuri  populare. Am colindat cu acest proiect timp de ani de zile toată țara. Nu eram de profesie, doar ne plăcea. Devenisem atât de buni ca ansamblu, că am câștigat și concursuri. Săvineștiul era, și la acest capitol, mai tare ca Piatra. Am avut spectacole sincron de 40 de minute, cu 40 de perechi pe scena Casei de Cultură Piatra Neamț și 200 de perechi pe Stadionul Piatra Neamț. Și toate astea, în condițiile în care ne pregăteam la luncă în aer liber, în condiții de teren accidentat. Gândiți-vă cât era de greu să coordonezi, să repeți și să faci un spectacol cu atâtea sute de adulți și copii!

Dar aceasta e, probabil, tema unui alt interviu!

Petronela Baghiu