Pomenirea Fericitului Nichita ascunsul, plăcut al lui Dumnezeu, pe care l-a văzut Sozont diaconul (9 septembrie)

Plăcutul lui Dumnezeu cel ascuns, fericitul Nichita, care se numea Hartularie, s-a născut în Constantinopol, din părinţi de neam bun şi trecând prin lume şi în taină slujind lui Dumnezeu, I-a plăcut Lui atîta, încât şi uşile bisericii i se deschideau singure când venea el în mijlocul nopţii la rugăciune şi sfeşnic aprins nu de mîini omeneşti îi lumina lui. Despre el se cuvine a şti următoarele: Un preot dreptcredincios, cu un diacon cucernic, câştigaseră dragostea cea după Dumnezeu unul către altul, iar după câtva vreme, prin drăceasca bântuială, dragostea s-a schimbat în vrajbă. Şi numele diaconului era Sozont, iar preotului nu i se ştie numele. Deci, multă vreme petrecând ei în vrajbă, s-a întâmplat de a murit preotul în mânia aceea. Atunci, diaconul a început a se tulbura cu gândul şi a fi mustrat de conştiinţă că nu-şi dezlegase mânia prin iertare. Deci, s-a dus să caute un părinte duhovnicesc căruia să poată a-i descoperi neliniştea sa; şi străbătea locurile cele pustii, căutând doctor pentru rana inimii sale şi, aflând pe un stareţ sporit în fapte bune, mare şi sfânt, aceluia i-a mărturisit păcatul mâniei şi al vrajbei pe care l-a avut cu preotul şi i-a cerut iertare. Iar stareţul i-a grăit lui: „Tot cel ce cu credinţă cere, primeşte, şi celui ce bate i se deschide”. Şi bine faci, frate, grijindu-te de grabnica dezlegare a acelui mare păcat. Să-ţi ajute ţie Domnul! Însă nu stă în puterea mea, o, fiule! ca să te împac pe tine cu cel mort. Drept aceea, întoarce-te la Constantinopol de unde ai venit şi la biserica cea mare a Sfintei Sofii mergând, noaptea să stai lângă frumoasele uşi cele mari şi pe care îl vei vedea mai întîi venind la uşi, să te închini lui şi să-i spui de noi, dând lui această scrisoare pecetluită. Şi-ţi va fi dânsul ocârmuitor în păcatul tău. Iar diaconul, împlinind această poruncă a părintelui său celui duhovnicesc, a mers în cetate şi noaptea, târziu, a ajuns la uşile bisericii Sfintei Sofia şi a stat aşteptând venirea feţei celei neştiute. Şi, iată, a văzut pe un bărbat apropiindu-se şi acela era fericitul Nichita, despre care ne este nouă cuvântul – iar diaconul, închinându-i-se aceluia şi sărutându-l pe el, i-a dat scrisoarea stareţului şi i-a spus lui mâhnirea sa, iar bărbatul acela ascultând cele spuse de diacon şi citind scrisoarea de la stareţ, zicând, se tânguia: „Cine sunt eu, mai micul, ca să îndrăznesc a face lucrul cel ce covârşeşte puterea mea? Însă, cu rugăciunile celui ce te-a trimis pe tine, nădăjduind, mă voi nevoi pe cât îmi va ajuta Dumnezeu, la lucrul ce mi se porunceşte mie”. Aceasta zicând, a stat înaintea uşii şi, mîinile spre cer ridicându-şi, se ruga în şoaptă. Apoi, plecându-şi genunchii şi lipindu-şi capul de pământ, făcea rugăciunea încet şi, după puţin sculându-se, a zis: „Deschide lor, Doamne, uşa milostivirii tale”. Şi, îndată, uşa cea dintîi singură s-a deschis, iar el, luând pe diacon, au intrat în tindă şi, de uşile bisericii apropiindu-se, a zis diaconului: „Aici să stai nemişcat”. Iar el singur a făcut închinăciune pe pragul bisericii şi s-a deschis uşa şi a intrat înăuntru. Şi, când sta în mijlocul bisericii rugându-se, un sfeşnic luminos prins (atârnat) de bolta bisericii, ce se afla deasupra capului bărbatului acestuia, s-a pogorît şi a luminat toată biserica. Apoi, a mers la jertfelnic, dar şi acolo uşile singure i s-au deschis; plecându-şi capul şi rugându-se în tăcere, a ieşit la diacon, iar uşile toate s-au închis numai la vedere. Aceasta văzând-o diaconul s-a înspăimântat şi nu îndrăznea să se apropie de bărbatul acela, pentru că o frică mare îl cuprinsese pe el şi faţa aceluia o vedea ca o faţă de înger preaslăvită de rugăciune. Şi gândea în sine diaconul: „Nu cumva înger, iar nu om este acesta ce văd?” Chiar şi aceasta nu s-a tăinuit de bărbatul acela, pentru că a zis către diacon: „De ce cu cugetul te tulburi pentru mine, omule? Să crezi că şi eu sunt om, zidit din ţărână, născut din sânge şi carne, crescut în casă luminoasă şi în această cetate, dar darul lui Dumnezeu lucrează şi în cei neputincioşi. Ci, să mergem pe calea care ne este nouă înainte”. Şi au mers la locul unde se făcea târgul, iar diaconul mergea după el. Apoi, ajungând acolo la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu rugăciune s-au deschis uşile bisericii şi în biserică fiind şi rugându-se au ieşit, şi uşile singure s-au închis. Iar diaconul privind la aceea, nefăcând nimic altceva, fără numai încetinel zicea cu spaimă în sineşi: „Doamne miluieşte”. După aceea, merseră la biserica Vlahernei; şi adeveri mai în urmă diaconul că atît de iute era mergerea lor pe la biserici, precum ar fi zburat o pasăre. Sosind ei la uşile bisericii Vlaherniei, când bărbatul acela a făcut rugăciune cu lacrimi, îndată, ca şi la celelalte biserici, s-au deschis uşile de la sine; şi punând pe diacon în uşi şi poruncindu-i ca să privească cu dinadinsul înăuntru, singur a intrat în biserică şi, plecându-şi genunchii, se ruga cu osârdie. Iar diaconul, stând în uşă şi privind, a văzut lumină înăuntrul bisericii, scăldând-o cu totul în strălucirea ei. Şi un diacon luminos, ieşind din altar, cădelniţa atunci toată biserica, iar după puţin timp, a văzut o ceată de preoţi îmbrăcaţi cu haine albe, ieşind din altar în mijlocul bisericii. Apoi, a văzut altă ceată de preoţi îmbrăcaţi în veşminte mohorîte şi toţi adunându-se împreună în mijlocul bisericii cântau cântări foarte frumoase şi alese, din care nici una n-a putut diaconul să înveţe, decât numai „Aliluia”.
Deci, bărbatul acela, sculându-se de la rugăciunea sa, a zis către diacon: „Frate, să intri înăuntrul bisericii fără de temere şi, spre ceata cea de-a stânga privind, ia aminte la preoţii cei ce stau, doar vei cunoaşte pe preotul acela cu care ai avut vrajbă”. Iar diaconul, intrând cu cutremur şi apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, privea spre ceata cea din stânga şi n-a aflat pe preotul cel căutat. Apoi, bărbatul cel în chip de înger a poruncit diaconului să ia seama la ceata preoţilor din dreapta şi, cercetând diaconul, a văzut pe preotul acela cu care avea vrajbă şi l-a arătat pe dânsul cu degetul omului lui Dumnezeu. Iar el a zis diaconului: „Mergi de spune preotului pe care l-ai cunoscut: Nichita Hartularie stă afară şi te cheamă pe tine să vii la dânsul”. Iar diaconul, mergând după porunca lui, a luat pe preot de mâna dreaptă şi l-a dus la omul lui Dumnezeu care ieşise afară din biserică. Iar el, căutând spre dânsul cu ochi blânzi, i-a zis cu glas lin: „Cucernice preot! Să vorbeşti cu fratele tău, diaconul, şi să dezlegaţi vrajba pe care aţi avut-o între voi”. Şi îndată preotul şi diaconul unul la altul şi-au plecat genunchii şi, cu deplină sărutare, îşi dezlegară vrajba. Deci, preotul dând iertare, a intrat în biserică şi a stat în ceata sa. Iar omul lui Dumnezeu Nichita, pe pragul bisericii a făcut închinăciune şi îndată uşile bisericii s-au închis. Şi luând pe diacon, s-au dus înapoi de unde veniseră. Apoi, mergând o parte de cale, a zis către diacon: „Frate Sozont, mântuieşte-ţi sufletul tău şi îl adaugă pe el spre al meu folos. Iar părintelui celui ce te-a trimis pe tine să-i spui: Curăţia sfintelor tale rugăciuni şi îndrăznirea cea către Dumnezeu poate şi pe morţi a-i învia”. Şi, acestea zicând, s-a dus de la ochii diaconului. Iar diaconul, închinându-se la locul acela unde au stat picioarele minunatului bărbat, a mers la stareţ, înspăimântat, dar bucuros, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit, prin acel uimitor şi minunat chip, a se împăca cu pristăvitul preot, cu rugăciunile acelui rob ascuns al lui Dumnezeu, Nichita Hartularie, care, vieţuind în mijlocul poporului şi al gîlcevilor, atît de mult a plăcut lui Dumnezeu. Apoi, se mai face pomenirea sfinţilor mucenici Hariton şi Strator. Acesta din urmă, legat fiind la doi copaci de cedru, l-au rupt în două pentru Hristos. Mai pomenim şi pe al treilea sfânt Sinod de două sute de Părinţi care s-au adunat în Efes, şi au surpat pe rău credinciosul Nestorie la anul 431. În această zi, se mai face şi pomenirea cuviosului părintelui nostru Teofan pusnicul şi mărturisitorul, care a urmat lui Hristos de la o vârstă tânără. El a suferit bătăi de la împăraţii Caros, Carin şi Numerian, pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos şi, fiind mântuit, s-a pristăvit în pustnicie.

Viețile Sfinților, septembrie