Să ne apărăm credinţa- Partea a II-a – Combaterea învăţăturilor sectare în lumina credinţei ortodoxe

1. Despre ierarhia bisericească

Sectarii spun că toţi oamenii pot fi preoţi, potrivit unei preoţii universale.

Biserica Ortodoxă învaţă că există preoţie universală în sensul că toţi oamenii trebuie să aducă închinare lui Dumnezeu: „Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească…” (I Petru 11,9), însă, în aceeaşi epistolă, se face distincţia între preoţia universală pe care o primim prin botez şi preoţia sacramentală conferită prin hirotonie: „Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot, păstoriţi turma lui Dumnezeu…” (I Petru 5, 1-2). Iisus Hristos a ales pe Sfinţii Apostoli şi i-a trimis în lume: „precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21) şi Le-a dat puterea de a ierta păcatele: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18,18).

Apostolii, adică ucenicii Domnului, au avut la rândul lor ucenici, cărora le-au lăsat această putere prin hirotonie. Astfel, urmaşii Apostolilor sunt: arhiereii, preoţii şi diaconii.

Hirotonia se realiza prin punerea mâinilor Apostolilor peste candidaţii la hirotonie; rugându-se, Apostolii transmiteau Harul lui Dumnezeu pe care îl aveau ei înşişi: „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare Biserică, rugându-se cu postiri, i-a încredinţat Domnului” (Faptele Apostolilor 14, 23). Sfântul Pavel hirotoneşte arhierei, adică episcopi, pe doi ucenici ai săi, Timotei şi pe Tit. Deci, aceasta este preoţia sacramentală lăsată de însuşi Hristos Apostolilor Săi, diferită de preoţia universală. Sfântul Pavel îl îndeamnă pe Timotei: „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora ” (I Timotei 5, 22), adică să nu hirotonească decât pe oameni cu viaţă sfântă, deoarece aceştia vor fi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.

2. Sfânta Scriptură

Sectarii spun că orice om poate să explice Sfânta Scriptură.

Biserica Ortodoxă recomandă credincioşilor săi citirea Sfintei Scripturi, dar nu îngăduie fiecăruia să o tâlcuiască după mintea şi priceperea sa. Chiar în cuprinsul ei găsim menţiuni clare în această privinţă.

Astfel, Sf. Apostol Petru spune despre unele scrieri ale Sf. Pavel că: „în ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi spre a lor pierzare” (II Petru 3. 16). De asemenea, Filip 1-a întrebat pe famenul etiopian, care citea din Isaia „Oare înţelegi cele ce citeşti? Iar acela i-a răspuns: „Cum voi înţelege de nu mă va povăţui cineva ?” (Fapte 8. 27-31). Aşadar, credincioşii care citesc Sfânta Scriptură trebuie să se menţină pe linia tâlcuirii pe care le-o dă Biserica.
Astfel, doar Biserica poate tâlcui Scriptura prin ierarhia bisericească, deoarece astfel există garanţia că propovăduieşte adevărul. Datorită faptului că protestanţii spun că toţi oamenii pot explica Scriptura, astăzi există 30.000 de secte; cum ar putea să aibă fiecare dreptate, având păreri diferite, chiar contradictorii?

3. SfântaTradiţie

Sectarii spun că are valoare doar Sfânta Scriptură, iar celelalte învăţături ale Sfinţilor Apostoli ce nu s-au păstrat în scris nu sunt necesare mântuirii.

Biserica Ortodoxă crede în Sfânta Tradiţie. Prin Tradiţie se înţelege totalitatea adevărurilor care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul şi Sf. Apostoli, fiind ulterior consemnate şi păstrate de Sf. Biserică până în zilele noastre.

Pentru a înţelege importanţa Sfintei Tradiţii, e necesar să înţelegem următoarele:

Modul de propovăduire al Mântuitorului şi al Sf. Apostoli a fost predica orală, deci transmitere a învăţăturii prin viu grai. „Multe având a vă scrie, n-am voit a le scrie cu hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan 12).

Sf. Apostoli au fost trimişi de Mântuitorul să propovăduiască prin viu grai: „Mergând, învăţaţi toate neamurile… învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28.19-20).

Sf. Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sf. Tradiţii, care a fost la început. Scrierile ce formează Noul Testament, au fost scrise mai mult ocazional, spre a răspunde nevoilor celor cărora le-au fost adresate. Sf. Evanghelie după Matei a fost scrisă în anii 60-65 d. Hr., pe când propovăduirea Apostolilor a început după Cincizecime, in anul 33 d. Hr.

Scrierile Noului Testament nu sunt tratate de teologie şi nici n-au fost scrise pentru a cuprinde totalitatea învăţăturii propovăduite de Mântuitorul şi Sf. Apostoli. înacest sens Sf. Evanghelist Ioan afirmă: „Sunt încă şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25).

Învăţăturile Sf. Tradiţii au aceeaşi valoare ca şi cele cuprinse în Sf. Scriptură – „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni, 2, 15)

4. Cultul Maicii Domnului

Sectarii refuză cultul Maicii Domnului.

Ortodocşii consideră că dintre toţi sfinţii, cea mai înaltă cinstire i se cuvine Sfintei Fecioare Maria. Cinstirea pe care Biserica o dă Sfintei Fecioare se numeşte supravenerare sau preacinstire, pentru că ea s-a învrednicit să fie aleasă de Dumnezeu spre a fi Maica Fiului Său. Temeiurile cinstirii Maicii Domnului sunt următoarele:După căderea în păcat a protopărinţilor noştri, Dumnezeu i-a încunoştinţat că mântuirea va veni prin femeie: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei, aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3. 15). Precum păcatul a venit prin Eva, mântuirea avea să răsară prin Fecioara Maria. Isaia profeţeşte: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu…” (Isaia 7. 14).

Sfintei Fecioare i s-a acordat cinstire şi preţuire deosebită de diferite persoane: Dumnezeu a preţuit-o, alegându-o să nască pe Fiul Său; îngerul Gavriil, i s-a închinat cu cuvintele „Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine…” (Luca 1. 28-29); Elisabeta, mama Sf. Ioan Botezătorul, i-a adresat cuvintele „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Luca 1. 40-43). Oamenii din mulţimile care ascultau cuvintele lui Iisus o fericeau zicând: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!” (Luca 11. 27-28). Ea însăşi i-a mărturisit Elisabetei „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui” (Luca 1.48-49).

Chiar numele ei de „Maria”, înseamnă doamnă, stăpână, cea aleasă. La aceasta se referă psalmistul când o numeşte „aleasa Domnului” (Psalm 44 ).

Mântuitorul Hristos, ca Fiu al ei, tot timpul i-a fost supus: „Şi a venit în Nazaret şi le era supus” (Luca 2, 51).

Sectarii spun că Hristos o numeşte pe Maica Domnului „femeie”, în chip dispreţuitor, la nunta din Cana Galileei: „Ce este Mie şi ţie, femeie?” (Ioan 2,4), însă Iisus nu şi-a dispreţuit niciodată mama, ci a avut grijă de ea, chiar când era pe cruce în suferinţă, o încredinţează Sfântului Ioan Evanghelistul (Ioan 19,26-27).

De asemenea, deoarece Iisus o numeşte „femeie”, sectarii spun că nu e fecioară. Biserica ortodoxă, însă, afirmă că Maica Domnului a fost fecioară înainte de naştere, în timpul naşterii şi a rămas fecioară şi după naştere, pe temeiul profeţiei: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă.”( Iezechiel 4, 2)

Sectarii spun, de asemenea, că Maica Domnului a mai avut copii folosind textul de la Matei 13, 55-56: „Au nu este Acesta [iisus], fiul teslarului?Au nu se numeşte mama lui Maria şi fraţii lui Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile lui au nu sunt toate la noi?”. La evrei însă, numirea de frate şi soră se foloseşte şi pentru cea de veri. Apoi, în Sfânta Scriptură se vorbeşte despre „mama lui Iacov, ruda Domnului şi a lui Iosif fiind numită„cealaltă Mărie” (Matei 28, l), deci nu e vorba de Sfânta Fecioară Măria.

Sectarii consideră că sensul cuvintelor „Şi n-a cunoscut-o pe ea, pană ce a născut pe fiul ei cel dintâi născut” (Matei 1, 24) face referire la faptul că Maica Domnului a mai avut copii. Expresia până ce indică doar punctul fix pe care scriitorul vrea să-1 determine, având sensul că n-a cunoscut-o deloc până la naşterea lui Iisus, dar nu determină nimic cu privire la ceea ce se petrece după aceea. Această expresie este folosită şi în alte contexte din Sf. Scriptură, făcând referire la un punct fix, fără a preciza ce se întâmplă după aceea. Dacă în textul „Zis-a Domnul Domnului meu; Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Tale” ( Ps. 109,1), lucrurile ar sta astfel, atunci ar însemna că Domnul nu va mai sta de-a dreapta Tatălui şi nu va mai împărăţi după ce Dumnezeu îi va supune pe toţi vrăjmaşii. Ar fi un nonsens, ştiut fiind că Mântuitorul Hrisos va sta de-a dreapta Tatălui şi va împărăţi în veci.

5. Cinstirea Sfinţilor

Sectarii resping cinstirea sfinţilor şi susţin că ei nu pot mijloci pentru noi întrucât, spun ei, „unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos” (I Timotei 2, 5). Ei susţin că nimeni altcineva, deci nici sfinţii, nu pot mijloci la Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Într-adevăr Mântuitorul Hristos ne-a adus răscumpărarea, dar pentru a ne impropria răscumpărarea trebuie să lucrăm cu frică şi cu cutremur la mântuirea noastră, în această lucrare ajutându-ne mult şi sfinţii. Astfel, Sf. Scriptura ne învaţă că sfinţii sunt „prietenii lui Dumnezeu” (Ioan 15,14),”casnicii lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19), „judecători ai lumii” (Matei 19, 28), iar Ap. Iacov zice că „mult poate rugăciunea stăruitoare a celui drept” (Iacov 5,16).

În Vechiul Testament, proorocul Ilie era venerat pentru minunile pe care le făcea (III Regi 18, 7), de asemenea şi proorocul Elisei (IV Regi 9, 17). Sf. Ap. Pavel, după mai multe vindecări pe care le-a făcut, a primit o cinstire deosebită de la locuitorii insulei (Fapte 28, 9).

Tot Sf. Ap. Pavel le spune corintenilor: „Fiţi următori mie, precum şi eu îi sunt lui Hristos” (I Corinteni 11,1).

Pentru toate aceste motive, sfinţii merită cinstire din partea noastră, iar prin cinstirea lor, noi îl premărim pe Acela care i-a făcut vase alese ale sfinţeniei.

6. Cinstirea Sfintelor Moaşte

Sectele neoprotestante susţin că nu se cuvine să ne închinăm Sfin­telor Moaşte, deoarece, spun ei, cinstirea moaştelor este idolatrie, iar idolatria este oprită de porunca a II-a din Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi să nu i te închini lui” (Ieşire 2, 4).

Biserica Ortodoxă învaţă că cinstirea Sfintelor Moaşte nu este închinare la idoli, pentru că prin ele noi nu îl înlocuim pe Dumnezeu, aşa cum îl înlocuiau păgânii idolatri. Cinstim moaştele sfinţilor şi prin aceasta adorăm pe Dumnezeu, ai căror urmaşi s-au făcut sfinţii în timpul vieţii. Astfel cinstim pe slujitori, ca cinstea să treacă asupra Stăpânului care a zis: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” (Ioan 13, 20). Sfânta Scriptură ne învaţă că trupurile oamenilor sunt temple ale lui Dumnezeu şi vase de cinste ale Stăpânului: „Au nu ştiţi că voi sunteţi templu al Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Corinteni 6,19); „Deci, de se va curaţi cineva pe sine, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă Stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun” (II Timotei 2, 21). Oamenii sfinţi primesc de la Dumnezeu puterea de a săvârşi minuni încă din timpul vieţii: „Scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi îi puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei şi se vindecau” (Faptele Apostolilor 5, 15-16). De asemenea, prin trupurile sfinţilor se săvârşesc minuni şi după moartea lor, deoarece Duhul Sfânt nu părăseşte trupurile lor, ci rămâne imprimat în ele – de aceea nici nu putrezesc şi au un miros plăcut. în Sfânta Scriptură vedem că la un an după moartea sfântului prooroc Elisei, fiind aruncat un mort în mormântul proorocului, mortul a înviat (IV Regi 13, 20-21).

În consecinţă, noi cinstim sfintele moaşte, deoarece rămân în strânsă legătură cu persoanele sfinte cărora au aparţinut şi cinstindu-le, îl adorăm pe Dumnezeu care lucrează prin ele fapte minunate.

7. Cinstirea Sfintelor Icoane

Cinstirea icoanelor, spun sectarii, este închinare la idoli, deoarece ele sunt făcute  de mâini omeneşti, iar porunca dini Decalog spune „Să nu-ţi faci  chip cioplit şi să nu i te închini lui” (Ieşire 20, 4).

Sectarii nu înţeleg ce înseamnă pentru ortodocşi închinarea la icoane. Noi nu ne închinăm lemnului din care e făcută icoana, ci ne închinăm persoanei sfinte reprezentată pe ea. Păgânii idolatri credeau că zeul la care se închinau era însăşi statuia sculptată de ei. O astfel de închinare la materie o interzice porunca a II-a din Decalog. Icoanele însă, pot fi asemănate cu fotografiile,- privind o fotografie cu cineva drag, ne ducem cu mintea la persoana din poză, la chipul său, şi nu rămânem cu mintea la hârtia, materia din care e făcută fotografia. La fel, privind icoanele, ne ducem cu mintea la sfinţii reprezentaţi pe ele. în timp ce Dumnezeu a poruncit evreilor să nu se închine chipurilor cioplite, tot Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să coase pe catapeteasma Cortului Sfânt (perdeaua care despărţea altarul de restul Bisericii) chipuri de heruvimi. Or, evreii care se închinau acelor chipuri de heruvimi nu erau pedepsiţi ca idolatri. Deci, în timp ce idolatria este interzisă, cinstirea icoanelor este permisă, rânduită chiar de Dumnezeu (III Regi 6, 24).

Sectarii spun că noi nu îl putem reprezenta pe Dumnezeu în vreun fel, pentru că „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4, 24) şi „pe Dumnezeu ni­meni nu 1-a văzut vreodată” (l Ioan 4,12). La aceste argumente sectare, Biserica Ortodoxă învaţă că într-adevăr Dumnezeu este Duh, potrivit Scripturii şi nimeni nu L-a văzut în Fiinţa Sa. Sfinţii Părinţi învaţă că omul, cu cât devine mai sfânt, îşi dă seama că îl cunoaşte pe Dumnezeu foarte puţin, că Dumnezeu este atât de măreţ încât nu îl poate cuprinde cu mintea. Dar Dumnezeu se lasă văzut de oameni, smerindu-Se, dezbrăcându-Se de slava Sa şi luând o înfăţişare accesibilă omului.

Avraam a văzut pe Dumnezeu la stejarul din Mamvri, în chipul a trei călători (Facere 18, 1-4), Iacov a zis: „Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă” (Facere 32, 30), Moise l-a văzut pe Dumnezeu „faţă către faţă, cum ar grăi cineva către prietenul său” (Ieşire 33, 11), apoi Isaia proorocul spune: „O, ticălosul de mine! Că m-am umilit fiindcă sunt om şi buze spurcate având, locuiesc într-un popor care are buze necurate şi pe mpăratul, Domnul Savaot, L-am văzut cu ochii mei” (Isaia 6,1-6).

Cel mai bun argument pentru cinstirea icoanelor este întruparea Fiului lui Dumnezeu; dacă Dumnezeu-Fiul S-a întrupat, nu mai putem spune că este nevăzut şi că nu-i putem picta chipul, deoarece S-a făcut văzut, „deşertându-Se pe Sine -de slava Sa Dumnezeiască-, luând chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor si la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2,7), „Ceea ce era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am privit şi ceea ce mâinile noastre au pipăit despre cuvântul vieţii…” (I Ioan 1,1).

Sectarii de astăzi nu sunt primii care refuză să cinstească icoanele, în secolele VIII-IX au existat eretici numiţi iconomahi, adică luptători împotriva icoanelor, care au distrus foarte multe icoane şi au prigonit pe ortodocşi, însă ortodoxia a biruit şi a stabilit cinstirea icoanelor la Sinodul al Vll-lea Ecumenic. Astfel, în timp ce sectarii au 200 de ani de existenţă, cultul icoanelor dăinuie de aproape 2000 de ani, iar prima icoană a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca, reprezentându-o pe Maica Domnului cu pruncul în braţe.

8. Cinstirea Sfintei Cruci

Crucea este altarul pe care S-a jertfit Domnul. în Sfânta Scriptură, cuvântul cruce e folosit cu sens spiritual pe de o parte, însemnând ne­cazurile şi greutăţile vieţii, iar pe de altă parte cu sens material, referindu-se la crucea de lemn pe care S-a răstignit Domnul.

Sectarii spun că Sfânta Cruce este o spânzurătoare, un instrument de tortură cu care a fost chinuit Domnul.

Hristos însă, a iubit crucea; S-a jertfit de bună voie. Dacă nu S-ar fi lăsat răstignit, oamenii nu ar fi putut să-L răstignească. Crucea Domnului nu ne-a adus întristare, ci bucurie, bucuria că putem intra în rai, deoarece Hristos ne-a izbăvit de păcate prin jertfa Sa. După cum susţin ereticii, trebuie să cinstim pe Hristos, dar nu şi crucea. Acest fapt e contrazis de Sfânta Scriptură: din Vechiul Testament vedem că nu numai Sfântul Prooroc David a fost cinstit, ci şi sabia cu care l-a ucis pe Goliat, duşmanul evreilor, a fost păstrată într-un veşmânt în Cortul Sfânt.

Sectarii afirmă că Sfânta Cruce ar trebui păstrată doar în suflet, dar cine o are în suflet, se bucură când o vede în plan concret.

O altă obiecţie a sectarilor este că nu este nevoie să facem cruce când ne rugăm lui Dumnezeu, deoarece El ne cere să I ne închinăm doar „în duh”.

Însă sectarii, când se roagă „în duh”, însoţesc această rugăciune a lor, ca şi noi, de îngenuncheri, de împreunări ale mâinilor, etc. Aşadar, noi nu suntem numai duh, ci avem şi trup, de aceea îi slujim lui Dumnezeu şi cu trupul şi cu sufletul. însoţim rugăciunea interioară de semne exterioare, precum îngenuncheri, plecarea capetelor, metanii şi semnul Sfintei Cruci.

Iată ce ne spune Sfântul Apostol Pavel despre Sfânta Cruce: „Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ne mântuim este puterea lui Dumnezeu.” (l Corinteni 1, 18); „Iar mie să nu­mi fíe a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru /u/ne”(Galateni 6, 14); „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii; cu a Cărui rană v-aţi vindecat.” (I Petru 2, 24). Crucea este pecetea lui Dumnezeu asupra celor meniţi să scape de la pierzanie (Iezechiel 9, 4-6; Apocalipsă 7, 2-3).

9. Rugăciunea pentru cei adormiţi

La sfârşitul vieţii fiecărui om, are loc o judecată particulară, o judecată diferită de Judecata de Apoi, care va avea loc la sfârşitul lumii. Biserica noastră ne învaţă că, prin rugăciune şi milostenie, cei vii pot mijloci pentru cei adormiţi.

Sectarii spun că este exclus ca cei vii să intervină pentru cei morţi, ştiut fiind că Dumnezeu va judeca pe fiecare după faptele lui. O judecată pe baza intervenţiei celor vii nu ar fi dreaptă.

Într-adevăr, „Dumnezeu răsplăteşte fiecăruia după faptele lui” (Psalmi 61, 11), însă Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciune stăruitoare a dreptului” (Iacov 5,16). Deci dacă folosesc rugăciunile pentru cei vii, de ce nu folosesc şi pentru cei adormiţi?

În Vechiul Testament vedem că se aducea jertfă pentru soldaţii căzuţi în luptă: „Drept aceea, sfânt şi cuvios gând a fost că au făcut curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcate” (II Macabei 12, 42);„Cá de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fía se ruga pentru cei morţi” (II Macabei 12, 44). Tot din Sfânta Scriptură primim următorul îndemn: „Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte din dărnicia ta”(lsus Sirah7, 33).

Biserica a făcut pomenirea celor adormiţi încă de pe vremea sfinţilor Apostoli, după cum arată Sfântul loan Gură de Aur: „Nu degeaba au rânduit apostolii să se facă pomeniri pentru cei adormiţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor adormiţi.” Rugăciunea pentru cei adormiţi se întemeiază pe legătura de iubire între cei rămaşi în viaţă şi cei adormiţi; Biserica ortodoxă ne învaţă că cei adormiţi care sunt în rai, se roagă pentru noi, iar noi cei vii, ne rugăm pentru adormiţii care sunt în iad şi, astfel, rămânem uniţi, iubindu-ne unul pe altul dincolo de moarte.

10. Despre Sfintele Taine

Sectarii nu recunosc puterea slinţitoare a Sfintelor Taine şi nici faptul că sunt Şapte Sfinte Taine, după cum se observă în Sfânta Scriptură.

Taina este o lucrare sfântă instituită de Hristos, prin care într-o formă văzută, în cadrul unei slujbe, se împărtăşeşte Harul nevăzut al lui Dumnezeu. Ce este Harul? Harul este o putere, o energie a lui Dumnezeu, care dă celor neputincioşi putere, celor bolnavi sănătate, dă oamenilor puterea de a lucra la mântuirea lor, de a înţelege Scriptura, sau de a săvârşi o slujbă sfântă.

Există şapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea, împărtăşania, Spovedania, Maslul, Cununia şi Preoţia.

Sectarii spun că nu există taine, dar există botez şi cina Domnului, pe care le socotesc simboluri şi nu lucrări care coboară harul sfinţitor al lui Dumnezeu.

În continuare, vom prezenta pe scurt obiecţiile sectarilor cu privire la Botez şi la Sfânta împărtăşanie, precum şi învăţătura ortodoxă despre ele:

I. Botezul

Sectarii spun că botezul e un simplu simbol, că nu trebuie botezaţi şi copiii, ci numai adulţii şi că nu e nevoie de naşi la botez.
Botezul este instituit de Hristos atunci când spune Apostolilor: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în nu­mele Tatălui şi alFiului şi alSfântului Duh”(Matei 28,19).
Biserica Ortodoxă învaţă că Botezul e o adevărată taină, nu un simbol, deoarece  prin  el  omul  se naşte duhovniceşte, devenind fiu al lui Dumnezeu după Har. Iisus Hristos spune că nimeni nu se poate mântui dacă nu se va naşte cineva „de sus”, „din apă şi din duh” (loan 3, 3-7). Prin botez ne curăţim de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale: „Şi acum, de ce zăboveşti? Sculându-te, botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând   numele   lui” (Faptele Apostolilor  22,   16).  Prin botez murim păcatului şi înviem Ia o nouă viaţă împreună cu Hristos: „.Au nu ştiţi că top câţi întru Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne­am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3-4).

Este necesar şi botezul copiilor, după cuvântul Sfântului Apostol Petru: „ Căci vouă vă este dată făgăduinţa botezului şi copiilor voştri şi tuturor celor de de-parte, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul vostru” (Faptele Apostolilor 2, 38-39), iar Sfântul Pavel spune: „Am botezat şi casa lui Ştefana” (I Corinteni 1, 16) – prin casă se înţelege familia lui Ştefanas care cuprindea şi copii. De asemenea, Hristos zice: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi”(Matei 19,13-15). Nu zice să aştepte până vor fi mari şi vor avea o credinţă matură, după cum spun sectarii.

Naşii, în Biserica Ortodoxă sunt nişte garanţi care se angajează înaintea lui Dumnezeu să crească în credinţa creştină pe copiii botezaţi. Sectarii nu consideră că prin credinţa unora se pot sfinţi alţi oameni, însă Scriptura arată că pentru credinţa femeii cananeence a fost vindecată fiica sa, iar pentru credinţa tatălui, Domnul a vindecat copilul demonizat. Dumnezeu, pentru credinţa naşilor primeşte pe copiii care vin la El prin botez.

II. Sfânta împărtăşanie

Noi ortodocşii, după cum ne învaţă Scriptura, credem că Sfânta împărtăşanie este Trupul şi Sângele adevărat al lui Hristos, după cum spune şi Sfântul Pavel: „Paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare, împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este împărtăşirea cu trupul lui Hristos? ” (I Corinteni 10, 16).
Protestanţii şi neoprotestanţii numesc Sfânta împărtăşanie „Cina Domnului”, considerându-o un simbol al Trupului şi Sângelui Mân­tuitorului Iisus Hristos şi nu adevăratul Trup şi Sânge al Său.

De asemenea, Iisus Hristos când a instituit această sfântă Taină în ajunul răstignirii Sale, la Cina cea de Taină, nu a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este un simbol al trupului Meu”, ci a zis : „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat zicând: Acest pahar este Legea ce nouă întru sângele meu care se varsă pentru voi” (Luca 22, 19-20).

Iisus Hristos spune: „ Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu este adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (ioan 6, 56). Sfântul Pavel, arătând sfinţenia pâinii şi a vinului de la Sfânta împărtăşanie zice: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din această pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea” (I Corinteni 11, 28-29).

Astfel, vedem că a se împărtăşi cu Trupul Domnului, omul trebuie să se pregătească sufleteşte. Dar dacă ar fi pâine şi vin natural, ce pregătire ar mai trebui? Pâinea şi vinul natural nu pot aduce iertarea păcatelor. Aceasta o poate face doar Trupul şi Sângele lui Hristos care S-a jertfit spre iertarea păcatelor noastre. Jerfa lui Hristos de pe Golgota nu se mai repetă în chip sângeros, deoarece dacă s-ar repeta în chip sângeros, atunci ar însemna că Jertfa Sa nu poate să spele păcatele. Ea însă, se repetă în chip nesângeros la Sfânta Liturghie, pentru ca roadele ei să fie actualizate şi pentru ca roadele ei să fie întotdeauna prezente şi vii în trupurile şi sufletele noastre, până la a Doua Venire a Domnului, după cum El însuşi ne învaţă: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea”.

Puterea de a săvârşi minunea prefacerii pâinii şi vinului la Sfânta Liturghie în Trupul şi Sângele Domnului s-a dat Apostolilor, precum şi episcopilor şi preoţilor, care sunt urmaşii lor. Trebuie să se ştie că nu preoţii sunt cei care realizează această Taină; ei doar se roagă, chemând pe Duhul Sfânt ca să se coboare peste pâine şi vin şi ele să devină cu adevărat Trupul şi Sângele Domnului. Această minune se întâmplă la Sfânta Liturghie, în momentul în care se cântă: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru”. în acest moment preotul invocă în rugăciune pe Duhul Sfânt zicând:„Doamne cel ce în ceasul al treilea ai trimis pe Duhul Sfânt Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie. încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte. Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Amin. Tar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. Amin. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin.” Dacă noi în Potir vedem pâine şi vin în loc de carne şi sânge, este din mila lui Dumnezeu, pentru că dacă am vedea propriu-zis carne şi sânge ne-am înfricoşa şi nu ne-am putea apropia de Potir.

 11.Condiţiile mântuirii: fapte bune şi harul lui Dumnezeu

Sectarii învaţă că mântuirea omului vine numai din Harul lui Dumnezeu, fără contribuţia personală a omului. Omul nu ar avea, în opinia lor, libertatea să aleagă între bine şi rău, iar Harul lui Dumnezeu mântuieşte fără ca omul să se poată opune. De asemenea, Dumnezeu nu mântuieşte pe toţi oamenii, ci doar pe câţiva pe care a hotărât din veci. Adică pe unii îi predestinează spre mântuire, iar pe alţii îi sorteşte pieirii, omul nefiind capabil să îşi schimbe soarta. Neopreotestanţii, pentru a-şi argumenta această învăţătură, folosesc unele cuvinte ale Scripturii, pe care le înţeleg greşit, ca de exemplu: „Milui-voi pe cine vreau să miluiesc şi îndura-Mă-voi de cine vreau să Mă îndur” (Romani 9,15).

Învăţătura ortodoxă arată că pentru a ne mântui este nevoie, din partea lui Dumnezeu, de Harul Divin, pentru că omul nu se poate mântui singur, iar din partea omului, este nevoie de credinţă vie, lucrătoare prin iubire, adică de credinţă şi de fapte bune. Harul lui Dumnezeu este de neapărată trebuinţă, după cuvântul lui Hristos:

„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5-7). Despre necesitatea credinţei se spune: „ Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici (Galateni 5, 6). Credinţă însă, au şi diavolii: „ Tu crezi că unul netăierea nu este ceva, ci credinţa care este lucrătoare prin dragoste” este Dumnezeu? Bine faci, căci şi demonii cred şi se cutremură”, dar „credinţa fără fapte moarte e$fe”(lacov 2, 19-20). Apoi în altă parte zice: „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?” (lacov 2,14).

Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu pe toţi ne-a „destinat” mântuirii, însă nu toţi se mântuiesc, deoarece ne-a creat liberi, capabili să alegem binele ori răul: „Martori îmi sunt înaintea voastră cerul şi pământul! Viaţa şi moartea ţi-am pus înainte, binecuvântarea şi bleste­mul. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi seminţia ta.” (Deuteronom 30, 19). Iar Mântuitorul Hristos spune: „Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi sa-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Deci Dumnezeu îi cheamă pe toţi la mântuire, dar lasă pe om să aleagă. Cât priveşte versetul „Milui-Voi pe cine vreau să miluiesc şi îndura-Mă-voi de cine vreau să mă îndur” se pune întrebarea: Pe cine oare vrea Dumnezeu să miluiască şi pe cine vrea să osândească? Oare iubeşte numai pe cei pe care I-a ales El, pe care I-a predestinat mântuirii şi care în viaţă sunt răi? Şi osândeşte pe cei pe care nu i-a predestinat, chiar dacă sunt oameni buni? Dumnezeu este un Judecător drept, ce răsplăteşte fiecăruia după faptele lui şi vrea ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. (I Timotei 2,4).

12. Despre veşnicia chinurilor iadului

Sectarii, deoarece nu cred în nemurirea sufletului, nu cred nici în existenţa unei pedepse veşnice pentru păcătoşi. Ei spun că locurile din Sfânta Scriptură unde se vorbeşte despre „focul cel veşnic” (Matei 18, 8), trebuie înţelese simbolic; ele s-ar referi la o „aruncare în pământ”.

Noi credem că „toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5,10).
Neoprotestanţii spun că Dumnezeu este Atotbun, că îşi iubeşte co­piii şi că nici un părinte nu şi-ar pedepsi fiii cu pedepse veşnice.
Despre existenţa Judecăţii de Apoi ne spune însuşi Hristos: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul Slavei Sale. Şi se vor adu­na înaintea Lui toate neamurile, şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga ” (Matei 25, 31-33). Apoi zice: „Şi vor merge aceştia [păcătoşii] la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică.” (Matei 25, 46).

Într-adevăr, Dumnezeu este iertător şi iubitor de oameni, însă doar cât suntem pe pământ putem lucra la mântuirea noastră („Că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” – loan 9, 4), dincolo fiind un timp al răsplătirii pentru faptele bune sau rele săvârşite.

De asemenea, spun ereticii, nu se poate ca pentru nişte păcate săvârşite în viaţa trecătoare de aici, să primim pedeapsă veşnică. Ar trebui ca pedeapsa să fíe proporţională, egală cu fapta rea.

Dacă ar sta lucrurile aşa, atunci nici cei care au făcut fapte bune nu ar trebui să primească fericire veşnică, ci una trecătoare, asemenea faptelor lor bune. Această gândire sectară nu are logică; nici aici pe pământ, dacă cineva împuşcă un om într-o fracţiune de secundă, nu e pedespit doar un minut, ci primeşte o pedeapsă de zeci de ani.

Dacă nu ar exista pedeaspă şi răsplată veşnică, faptele noastre nu ar mai avea valoare şi nu ar mai conta dacă răspundem sau nu iubirii lui Dumnezeu.

13. Serbarea Duminicii în locul sâmbetei

Sectarii respectă ziua sâmbetei („sabat”) în locul duminicii. Ei susţin că Dumnezeu a poruncit tuturor oamenilor să păzească sâmbăta şi nu dumnica drept zi dedicată lui Dumnezeu. Iată ce spune Domnul, poporului evreu de­spre ziua sâmbetei: „Adu-ţi aminte că ai fost rob în pământul Egiptului şi te-a scos Domnul Dumnezeul tău cu mână tare şi cu braţ   înalt; pentru aceea ţi-a poruncit ţie Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua sâmbetei” (Deuteronom 5,15). Astfel, observăm că Dumnezeu le porunceşte evreilor să ţină sâmbăta pentru a-şi aduce aminte de modul minunat în care i-a scos pe ei Dumnezeu din robia egipteană. Deci sabatul este un legământ în­tre Dumnezeu şi poporul Israel. Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor celor proveniţi dintre păgâni din afara lumii iudaice: „Nimeni deci, să nu vă judece pe voi cu privire la mâncare şi băutură sau cu privire la sărbătoare sau la lună nouă sau la sâmbătă, care sunt umbre ale celor viitoare” (Coloseni 2,6). Aşadar, „poporului lui Dumnezeu i s-a lăsat o altă sărbătoare de odihnă” (Evrei 4,9). De asemenea, Sfinţii Apostoli, adunându-se şi sfătuindu-se, au hotărât ca Legea lui Moise să nu fie impusă creştinilor care nu erau evrei (Fapte cap. 15).

Mântuitorul Hristos spune că „sabatul s-a făcut pentru om, iar nu omul pentru sabat, iar Fiul Omului este Domn şi al sabatului” (Marcu 2, 27-28). El nu S-a odihnit în zi de sâmbătă, ci a săvârşit multe minuni în această zi, motiv pentru care a fost urât de evrei.

Creştinii au ajuns să cinstească duminica în locul sâmbetei, de­oarece mai multe evenimente legate de Hristos şi de Duhul Sfânt au avut loc duminica: învierea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh, mergând la Emaus după învierea Sa, săvârşirea sfintei Liturghii de către Domnul, în prezenţa ucenicilor Luca şi Cleopa în zi de duminică („ziua întâi a săptămânii”), duminica se arată ucenicilor, trecând prin uşile încuiate şi tot duminica Sfinţii Apostoli se adunau la rugăciune şi săvârşeau frângerea pâinii, adică Sfânta Liturghie (Faptele Apostolilor 20, 7).

Cinstirea duminicii s-a generalizat în toată lumea creştină din seco­lul al IV-lea, din timpul Sfântului împărat Constantin cel Mare, care a dat libertate de credinţă creştinilor.

14. Despre vorbirea în limbi (Glosolalia)

Penticostalii de astăzi susţin că în comunitatea lor religioasă încă mai există darul vorbirii în limbi, pe care Duhul Sfânt l-a dat Apostolilor. Penticostalii se mai numesc „tremurători”, deoarece în timpul „vorbirii în limbi”, tremură. De fapt, rostesc cuvinte fără înţeles, şi nu într-o limbă anume. în continuare, vom vedea ce era darul vorbirii în limbi pe care îl aveau Apostolii.

Glosolalia este vorbirea într-o limbă a vreunui alt popor, fără să o fi învăţat cineva mai înainte. Acest dar l-a dat Dumnezeu la Pogorârea Sfântului Duh: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.

Şi li s-a arătat, împărţite limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Părţi, mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alţii, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must.” (Faptele Apostolilor 2,1-13).

Din acest text reiese că Apostolii au predicat în alte limbi, anume în peste 15 limbi diferite, iudeilor veniţi la Ierusalim, cu ocazia sărbătorii Cincizecimii. Despre aceştia se spune că erau răspândiţi în toată lumea. Erau uimiţi de faptul că Apostolii, oameni simpli, care nu învăţaseră alte limbi, decât cea maternă, ştiau atâtea limbi. Printre ascultători însă, erau unii care nu înţelegeau nimic; aceştia spuneau că Apostolii bolboroseau, plini de must. Scopul pentru care s-a dat Apostolilor acest dar este foarte clar – de a putea propovădui credinţa creştină la toate popoarele; adică vorbele lor aveau un conţinut, nefiind cuvinte fără înţeles.

Astăzi, vorbirea în limbi a penticostalilor constă într-o bolboroseală frenetică. Ei spun că nu trebuie să-i înţeleagă cineva, deoarece vorbesc lui Dumnezeu şi rostesc „taine”. însă darul Glosolaliei, după cum am arătat, avea scopul clar de a propovădui pe Hristos celor ce nu îl cunoşteau. Astăzi ce rost mai are un astfel de dar între penticostali de pildă, unde toţi spun că sunt credincioşi? Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă s-ar aduna Biserica toată laolaltă şi toţi ar vorbi în limbi şi ar intra neştiutori sau necredincioşi, nu vor zice oare că sunteţi nebuni?” (I Corinteni 14,23). Darul de a vorbi în limbi al penticostalilor se deosebeşte fundamental de cel al Apostolilor, prin aceea că nu are nici o utilitate practică.

Sfântul Pavel spune că vorbirea în limbi e „semn nu credincioşilor, ci necredincioşilor (Corinteni 14,22) şi că acest dar va înceta” (I Corinteni 13, 8).

Penticostalii spun că venind Duhul Sfânt asupra lor, cad în extaz şi abia mai pot cu limba să şoptească unele sunete nearticulate şi neînţelese de oameni. Alte manifestări sunt strigăte de întristare pentru păcate, gemete, exclamări de bucurie. Mai curând, aceste manifestări se prezintă ca lucrări ale duhurilor rele. Oare Dumnezeu prin bolborosire şi râsete isterice vrea să îşi răspândească darurile Sale? Prin aceste vrea El să ni se arate? Dumnezeu, Cel ce ne-a creat cu minte trează şi cu capacitatea de a rosti cuvinte clare, cu înţeles, ni se va descoperi oare, prin sunete nearticulate? Dumnezeu este al înţelepciunii şi al luminii, nu al nepriceperii. El este Dumnezeul păcii şi al liniştii, nu urmăreşte să ne înspăimânte şi să ne şocheze cu lucruri nefireşti nouă.

Vorbirea în limbi este înspăimântătoare uneori – râsetele isterice, sunetele nearticulate, fără înţeles dovedesc faptul că acolo nu e prezent Duhul Sfânt, ci un alt duh. Sfântul Pavel spune că diavolul se poate preface în „înger de lumină” (II Corinteni 11, 14), pentru a amăgi pe oameni. Sfântul Ioan Evanghelistul ne îndeamnă: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (I Ioan 4,1).

15. Împărăţia de 1000 de ani

Martorii lui Iehova şi adventiştii susţin, printre alte rătăciri, că la a doua venire a Domnului, va învia doar pe sfinţi şi va domni pe pământ cu ei timp de o mie de ani, iar la sfârşitul acestor ani va învia pe păcătoşi şi-i va nimici complet, îi va face să dispară. Această împărăţie, spun martorii lui Iehova, a început deja în 1914, lucru ce nu se poate demonstra. Noi ortodocşii, pe baza Sfintei Scripturi, ştim că Hristos va veni la sfârşitul veacurilor cu putere şi cu slavă şi va judeca pe toţi oamenii, pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, despărţindu-i ca pe oi de capre – pe unii de-a stânga, iar pe alţii de-a dreapta. Celor drepţi le va da fericire veşnică, iar celor păcătoşi suferinţă veşnică (vezi Matei 5, 31-46).

Sectarii greşesc pentru că interpretează literal texte simbolice din Apocalipsă.

În termeni profetici şi simbolici, Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre o învăţătură de o mie de ani: „ Şi-am văzut tronuri şi celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Şi-am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat Fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţii cu Hristos mii de ani. Iar ceilalţi morţi nu înviază până ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi, peste aceasta moartea cea de-a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El mii de ani. Şi către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui.” (Apocalipsă 20,4-9).

Acei o mie de ani despre care se vorbeşte în textul de mai sus sunt timpul în care Hristos a legat puterea diavolului asupra oamenilor, ur­mând ca la sfârşitul veacurilor să fie dezlegat pentru a acţiona asupra oamenilor. Numărul de 1.000 nu poate fi socotit aritmetic, deoarece întreaga Apocalipsă vorbeşte în chip profetic şi simbolic. Dacă ar fi un număr real, atunci ereticii ar trebui să explice care sunt cele şapte cupe ale mâniei Domnului sau calul galben-verzui pe care călăreşte moartea despre care se vorbeşte tot în Apocalipsă (Apocalipsă 15, 1; 6, 8). Cei 1.000 de ani pot fi mii de ani, indică de fapt o perioadă de timp lungă şi nedeterminată.

Despre faptul că va fi o singură Judecată de Apoi în care vor fi judecaţi şi drepţii şi păcătoşii, Mântuitorul ne spune clar:

 „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale şi se vor aduna înainte Lui toate neamurile, şi- i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zici împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeirea lumii. Atunci va zice şi celor de-a stânga: duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui. Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică” (Matei 25, 31-46).
Venirea Domnului nu va fi în duh, cum spun sectarii, ci va fi în văzul tuturor: „ Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.” (Matei 24, 27).

 Să ne apărăm credinţa