Mănăstirea Rarău, aflată în satul Chiril, comună Crucea, judeţul Suceava, este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită de către domnitorul Petru Rareş, în anul 1538. Mănăstirea se află pe Muntele Rarău, la aproximativ 25 de kilometri de aşezarea de la poalele acestuia.
La Mănăstirea Rarău se poate ajunge din Piatra Neamţ sau Târgu Neamţ, trecând prin Poiana Teiului, Broşteni şi ajungând în satul Chiril. De la podul peste pârâul Chiril se urcă pe muntele Rarău pe un drum asfaltat aproape 4 kilometri, după care, din dreptul unei troiţe, se merge la pas, pe un drum neasfaltat (vara, pe timp însorit, se poate ajunge cu maşina până la mănăstire), alţi 800 de metri.
O altă cale de acces este prin Vatra Dornei. De la autogara oraşului se poate lua autobuzul Dorna Arini – Chiril, după care drumul trebuie străbătut pe jos. Un alt traseu, mult mai anevoios, este cel din Câmpulung Est, peste vârful Rarăului.
Ajunşi la poalele muntelui Rarău ai impresia că cerul se uneşte cu pământul.
Tot ce te înconjoară te uimeşte şi te bucură. Iarba mult mai verde şi mai grasă, alunii, tei sălbatici, pădurea de brazi, frumuseţea plantelor care cresc în pădure, maiestatea munţilor îţi încântă privirea. Aerul curat îţi inundă deodată plămânii. Şi apoi întregul organism.Cu cât te îndrepţi mai sus spre mănăstire pârâul care curge pe marginea drumului parcă te anunţă că cineva acolo sus la mănăstire te aşteaptă cu mare bucurie.
Brazii şi alţi copacii de o parte şi de alta a drumului sunt martorii tuturor celor care urcă muntele spre a ajunge la mănăstire. În fiecare zi drumul este urcat de cineva.
Ajunşi în dreptul unei troiţe îţi faci bucuros cruce ştiind că pe undeva în apropiere trebuie să fie mult dorită mănăstire.
Toaca care se aude bătând cu ecou puternic în pădure te face să urci gândindu-te mai mult la Dumnezeu şi la cei care se nevoiesc în acest loc minunat. Deodată Sihăstria îţi face semn că ai ajuns.
Mănăstirea e aşezată chiar acolo unde începe urcuşul cel mai zdravăn către Vârful Rarău, într-o poiană înconjurată de brazi. În curtea mănăstirii sunt două biserici şi câteva clădiri de locuit şi anexe foarte îngrijite.
Schitul Sihăstria Rarău a fost înfiinţat în 1541, de Petru Rareş, pe locul unei sihăstrii a Cuviosului Sisoe, de la sfârşitul sec. al XV-lea. Mănăstirea Sihăstria Rarăului, are Hramul Acoperământul Maicii Domnului, şi este un loc binecuvântat şi îmbibat de românism. Ajuns la mănăstirea Sihăstria eşti mai aproape de Rai.
Da eşti în grădina Maicii Domnului. În acest loc s-au întâmplat foarte multe minuni şi Mica Domnului cu sfinţii răspund mai uşor la rugăciuni.
Dar podoaba cea mare a acestei mănăstiri e părintele Ioan Larion Neagoe, duhovnicul minunat, un adevărat stareț.
După trecerea la cele veşnice a părinţelul Iustin Pârvu, duhovnicul neamului românesc, la Mănăstirea Sihăstria Rarăului a rămas în viaţă ultimul părinte stareţ, Ioan Larion Neagoe, cu harisma patriotică şi ortodoxă asupra românilor, care a trecut prin calvarul Închisorilor comuniste.
Părintele Ioan Larion a făcut şi el închisoare, coleg de celulă cu Înalt Preasfinţitul Antonie, mitropolitul Ardealului, apoi s-a ascuns ani la rând prin bordeie sub pământ, asemeni sihaştrilor, fugar din calea comuniştilor, neprimit nici la cel mai amărât dintre schituri.
“Eu cred foarte mult în Existenţa lui Dumnezeu. Pot afirma cu mâna pe cruce că eu cred mai mult în Existenţa Lui decât în propria mea existenţă “.
Părintele Ioan L-a lăsat pe Dumnezeu, Cel mai viu decât omul, să se sălăşluiască în el şi a fost văzut (şi fotografiat) la Sfânta Liturghie în chip de stâlp de lumină.
În imaginile de mai jos se vede clar cum Arhischimonahul Ioan stareţul Mănăstiri Sihăstria Rarău este învăluit într-un stâlp de lumină în timp ce citea Moliftele Sfântului Vasile cel Mare de anul nou în 2002, fraţi din mănăstire spun că atunci când slujeşte Sfânta Liturghie părintele Ioan pe cer apar cruci formate din nori, şi stâlpi de lumină care se înalţă de la pământ până la cer bineînţeles acest lucru nu ne întâmplă mereu părintele Ioan este un sfânt în viaţă toţi cei ce au avut ocazia să-l cunoască personal pot să confirme acest lucru.
Mai tot timpul părintele este înconjurat de oameni care vor sfaturi iar el îi îndeamnă pe toţi la o viaţă curată, la spovedanie cât mai deasă şi la împărtăşanie. Mulţi sunt cei care vin să se spovedească. Părintele nu dă canon greu. Pentru cei care au greşit părintele le dă un canon care să-l poată face dar cel mai bun canon este ca oamenii să nu mai facă păcatul. Părintele Ioan este un preot blând iar când stai de vorbă cu el simţi că parcă se desprinde din această lume pentru câteva momente apoi iar revine şi te călăuzeşte pe calea cea dreaptă. Când stai de vorbă cu el simţi cum te transformi, simţi cum te umpli cu energie. Părintele spunea: “Omul trebuie să-şi facă datoria permanent. Aşa cum respiri aerul permanent, ca să poţi trăi, aşa cum mănânci în fiecare zi ca să poţi să trăieşti, tot aşa trebuie şi sufletul hrănit duhovniceşte. Cu rugăciune, cu post, cu smerenie, cu fapte bune şi cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine ale Lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Că aşa este: „Fără mine nu puteţi face nimic”, zice Mântuitorul. Rugăciunea trebuie făcută neîncetat. Dacă azi te-ai împărtăşit şi ai murit, ca fulgerul mergi la Dumnezeu. Însa dacă ai păcate, eşti oprit la toate vămile. Le poţi trece – bine, dacă nu – nu. Dacă nu trăim pentru veşnicie, pentru ce mai trăim? Care este rostul vieţii noastre? Dumnezeu vrea ca să fim cetăţeni cereşti. Dacă îl vrem pe Dumnezeu ajungem la cer, dacă nu – nu.
Spuneţi-ne un cuvânt de folos pentru oameni părinte Ioan.
“Nu vă gândiţi dinainte ce veţi mânca, ce veţi bea, cu ce vă veţi îmbrăca, că acestea păgânii le caută. Dacă îl căutam pe Dumnezeu avem de toate, suntem îndestulaţi. Să căutăm ce e duhovniceşte: rugăciunea, postul, milostenia şi spovedania şi împărtăşirea deasă, pentru a fi permanent curaţi. Aşa cum trupul are nevoie permanent de hrană ca să poată supravieţui, tot aşa sufletul are nevoie de hrană duhovnicească. Eu am fost bolnav. Treizeci de ani am avut meningită cronică. Dumnezeu m-a vindecat. Părintele Ioan m-a vindecat, printr-o dezlegare, şi ştiu ce înseamnă puterea lui Dumnezeu. Toate sunt deşertăciune în lumea aceasta, deşertăciunea deşertăciunilor.”
„Cel ce nu suferă în viaţa aceasta nu are mântuire”
Mănăstirea Sihăstria Rarău este în Grădina Maicii Domnului “Ea este Stareţă aici” spune părintele Ioan. Sihăstria Rarăului este un loc binecuvântat de Maica Domnului dovadă a acestui lucru sunt cele 7 icoane făcătoare de minuni şi izvorâtoare de mir ale Maicii Domnului Aceste icoane şi slujbele care se ţin ca în sfântul munte Athos te fac să ieşi din dimensiunea cotidiană aducându-ţi pace şi linişte.
Puţini oameni ştiu că undeva în munte se află moaştele a 300 de sfinţi şi în anumite zile inseminate vin şi slujesc călugării de la Muntele Athos.Se spune că pârâul care trece prin curtea mănăstirii trece peste ele şi din această cauză apa este vindecătoare. Mulţi s-au vindecat de cele mai grele boli. Apa are un gust bun şi o mare putere de vindecare. Nu există om care să nu plece măcar cu o sticlă cu această apă miraculoasă şi dătătoare de viaţă.La izvor se fac diferite slujbe printre care şi moliftele Sfântului Vasile.
În anul 2012 la această mănăstire au fost aduse moaştele Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou din Nea Makri, Grecia mare făcător de minuni şi izvorâtor de mir. Într-o dimineaţă călugării s-au trezit de la mirosul puternic de mir care curgea de la icoana Sfântului Efrem
Primul care a observat minunea a fost chiar părintele Ioan stareţul mănăstirii. După el au urmat şi alţii care au văzut minunea. Mulţi au venit şi li s-au dat sticluţe cu mir sau mici fâşii de pânză date prin acest mir. Prin puterea credinţei şi cu acest mir mulţi s-au vindecat de cele mai grele boli.
Toţi aceşti munţi sunt împânziţi de foarte mulţi pusnici sau mai bine zis sfinţi în viaţă
Unul dintre ei este pusnicul Ioan Baron care se nevoieşte pe un munte din apropierea mănăstirii Sihăstria. Este un om cu multă frică de Dumnezeu care ştie toate plantele din acele locuri iar duhovnicul lui este părintele Ioan de la mănăstire. El cunoaşte efectul miraculos la orice plantă. Pusnicul Ioan face tot felul de leacuri pentru orice boală iar la el vin oameni de prin toată ţara după tot felul de tratamente naturiste. Ioan Baron are o căsuţă, care a devenit aproape legendară în zonă, căci deşi puţină lume se urneşte să urce până la el, lumea vorbeşte.
Călugării vindecă, mai ales! Zeci de călugări sunt astăzi sub ocrotirea lui. Adevărat „doctor al mănăstirilor”, Ioan Baron este şi el un om al credinţei şi cuminţeniei. Trăitor foarte multă vreme prin mănăstiri sau ca sihastru (cinci ani absolut singur, într-un bordei săpat sub pământ, pe muntele Giumalău), îi cunoaşte pe aproape toţi pustnicii ce împânzesc şi azi munţii ăştia, mulţi dintre ei monahi îmbunătăţiţi, aflaţi aproape de sfinţenie. De la aceştia a învăţat o mare parte din remediile sale, „leacuri şoptite la ureche”, în ceasurile de rugăciune şi povaţă duhovnicească, sfaturi tainice, în care se vorbeau puţine cuvinte, dar fiecare cu rost adânc. De la aceşti însinguraţi vieţuitori în păduri le-a aflat, oameni care n-au cunoscut medic niciodată, fiindcă au convingerea că „Dumnezeu a lăsat omului, în jurul lui, oriunde s-ar afla, toate plantele pentru tămăduirea tuturor bolilor”, şi ca un om cu suflet curat, care ştie rostul naturii, nu are cum – nu are voie! – Să devină bolnav vreodată. „Toate ierburile îs a lui Dumnezeu. Toate! Şi toate au menirea lor de vindecare…”
Asta crede din toată inima şi Ioan Baron, acest bărbăţel vânjos şi sănătos tun, c-o forţă fizică cât trei bărbaţi de vârsta lui, de 66 de ani, care trăieşte solitar, în munţii ăştia sălbatici de la marginea ţării, pe care-i cunoaşte ca-n palmă, mereu atent la pământ, la cer sau la arbori, în căutare de locuri ale plantelor sale rare. „Eu ‘îs doar un om simplu, un „nimeni”, se recomandă mereu, sfios de orice publicitate, ruşinat să-şi rostească chiar şi numele. „Ioan, atât”, le zice oamenilor străini care-l caută.
Apopei Roxana
