Starea de recunoștință

„Recunoştinţa este calea directă spre Dumnezeu şi îngeri. Dacă avem răbdare, oricât de mânioşi şi supăraţi ne simţim, putem găsi ceva pentru care să fim recunoscători. Cu cât mai mult căutăm recunoştinţă, cu atât îngerii ne vor da mai multe motive să fim recunoscători şi fericiţi în viaţă.” (Terry Lynn Taylor)

Noaptea Anului Nou 2015

Un imbold venit în mod nebănuit de niciunde, mi-a purtat pașii spre biserică, la slujba din această noapte. Sufletul meu tânjea după liniștea, pacea și comuniunea din acest lăcaș al rugăciunii, mai ales acum, în noaptea dintre ani.

În timpul slujbei, când cuvintele preotului curgeau lin și cald, mângâind inimile tuturor și umplându-le cu vibrația înaltă a Sacrului, a înflorit în mine un gând intens de recunoștință.

Și ce moment mai potrivit ar fi fost decât cel de sfârșit și început de an, deși recunoștința nu ține de un moment anume, ci de integralitatea vieții noastre, de eternitatea Totului.

Ne-am obișnuit, dintr-o rutină de neînțeles, să împărțim totul în bine/rău, în potrivit/nepotrivit, în zile albe și zile negre (deși toate sunt zilele Domnului), uitând că toate acestea fac parte din Viața, din minunea Ființării, care e darul Divinității pentru noi.

Și am uitat să fim recunoscători pentru orice: de la prima clipă a dimineții, când, deschizând ochii, uimirea și bucuria că Suntem, ar trebui să ne însoțească toată ziua.

Vorbeam deunăzi cu o persoană extrem de supărată și nemulțumită pentru că… Și după acest „pentru că” nici nu mai are importanță ce urma, deoarece erau o mulțime de lucruri mărunte și nesemnificative.

Am ascultat inițial, dar la un moment dat mi-am dat seama că persoana respectivă nu avea neapărat și în mod real motive de nemulțumire, ci era pur și simplu o obișnuință de a fi nemulțumită, ba chiar de a căuta insistent și de a se agăța de orice, care, în mintea ei, însemna nemulțumire.

Am oprit-o și am rugat-o să facem împreună un exercițiu: i-am spus să ia o foaie de hârtie și să o împartă  în două: în dreapta să enumere motivele pentru care e recunoscatoare, iar în stânga să enumere motivele pentru care e nemulțumită.

Dar i-am spus că, în tabelul despre recunoștință, să înceapă cu motivele reale și evidente pentru care poate fi recunoscătoare, astfel:

Sunt recunoscătoare pentru că:

– În fiecare dimineață pot vedea lumina soarelui și pot simți razele acestuia mângâindu-mi blând fața;

– În fiecare zi pot auzi glasurile oamenilor, ciripitul păsărilor și chiar ciondănelile copiilor;

– Pot să mă mișc, să merg unde doresc, să dansez;

– Pot să cânt, să exprim în cuvinte tot ceea ce doresc;

– Am o familie, un cămin, un loc unde să mă întorc în fiecare zi;

– Am un serviciu, am un acoperiș deasupra capului … și am îndemnat-o ca, în continuare, să completeze lista cu toate lucrurile aparent mărunte, pentru care este recunoscatoare, iar la final să scrie:

–Sunt recunoscătoare pentru Darul Vieții !

Abia apoi să înceapă lista cu nemulțumiri.

Nu știu ce proces tainic, ce transformare subtilă s-a petrecut în acele momente în ființa sa, dar se putea citi pe chipul ei că se petrecea ceva în interiorul său și că integra profund toate cele câte i le-am spus.

Dupa o vreme de tăcere, îmi spuse cu un glas stins:

-Pai, dacă încep să scriu tabelul pentru tot ceea ce sunt recunoscătoare, în modul în care mi-ai prezentat tu lucrurile, nu știu dacă-mi ajunge o zi și zeci de foi ca să scriu, dar la partea cu nemulțumiri, nici măcar nu știu dacă mai pot scrie ceva, dacă mai poate încăpea ceva din ceea ce credeam eu că sunt nemulțumiri.

Și este adevărat: oricare dintre noi, dacă va face vreodată un asemenea bilanț, își va da seama că ceea ce părea că sunt nemulțumiri, devine, deodată mic, ridicol și nesemnificativ.

Însă mai presus de a te gândi la recunoștință (ceea ce presupune că ești doar un observator exterior) este să fii tu însuți recunoștință (ceea ce înseamnă să trăiești această stare din interiorul tău) și aceasta în tot ceea ce gândești, în tot ceea ce exprimi, în tot ceea ce faci!

Ce minunată ar fi lumea noastră, dacă am trăi starea de recunoștința în fiecare clipă a vieții noastre. Însă o recunoștință firească, reală, care îți atinge inima și vine din interiorul tău cel mai profund, și care nu cere și nu așteaptă nimic de la nimeni, ci doar se bucură că ESTE !

Și câte motive de recunoștință nu avem cu adevărat!

Dacă ne liniștim măcar o clipă gândurile care ne sufocă trăirea și coborâm în inimă, acolo găsim lăcașul recunoștinței, deoarece acolo ne regăsim noi înșine, cei adevărați, fără măști, goliți de orgolii și „haine lumești”, doar în prezența Sacra a Tot Ceea Ce Este !

Și dacă, măcar o dată, am trăit această comuniune, unde noi și Divinul suntem Una, într-o stare de Iubire și Recunoștință, vom căuta mereu să ne întoarcem la această stare și să o atingem cât mai des, până când devine starea noastră naturală.

Fiindcă recunoștința deschide calea către Dumnezeu, către toate Darurile pe care ni le trimite în fiecare clipă, doar că „suntem prea ocupați” ca să le vedem, să le simțim, să le trăim și să ne bucurăm de ele.

„În viaţa noastră de zi cu zi trebuie să ne dăm seama că nu fericirea ne face recunoscători, ci recunoştinţa ne face fericiţi” (Albert Clarke).

Și cu cât suntem mai recunoscători, cu atât Divinitatea ne trimite alte și alte motive de recunoștință.

Așa funcționează Univesul: atragi spre tine ceea ce ești, ceea ce gândești, ceea ce ființa ta respiră prin fiecare por.

Și tot așa se explică și cuvintele din Cartea Sfântă: „Căci celui ce are, i se va da, dar de la cel ce n-are, i se va lua”. Cuvinte greu de descifrat și de înțeles, dar totuși atât de simple: ești recunoștință, ai recunoștință, primești și mai multe motive de a fi recunoscător.

Așa că, în noaptea dintre ani și în această nouă zi din anul 2015 vă îndemn să vă întoarceți gândurile, dar mai ales inima, spre tot ceea ce vă face să fiți recunoscători, să vă „îmbăiați” în această stare a recunoștinței și să o faceți să emane către toți din jurul vostru, până când veți deveni voi înșivă Recunoștință.                                

Angela Trifescu